Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 8 )

Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 8 )

Într-o jumãtate de orã, Cecilia iesise de douã ori din camera ei, se examinase în oglinda cu ramã auritã din capul scarilor si, nemultumitã, se intorsese la dulapul de haine sa se mai gandeasca.

Prima alegere fusese o rochie neagrã de crêpe de Chine, care, daca se lua dupa oglinda masutei ei de toaleta, ii conferea, datorita unui croi destept, o anumita severitate.

Aerul de invulnerabilitate pe care i-l dadea era accentuat de ochii ei negri.

Decat sa umbreasca efectul cu un sirag de perle, cautase, ascultand de inspiratia momentului, un colier de jais pur.

Rujul fusese aplicat perfect de la inceput.

Variatele aplecari ale capului, prin care incercase sa se observe intr-o perspectiva tridimensionala o asiguraserã cã nu avea fata prea alungitã, cel putin nu in seara asta.

Trebuia sa mearga la bucatarie, in locul mamei sale, iar Leon o astepta in salon, stia asta.

Gasise totusi timp, chiar cand era gata sa coboare, sa se intoarca la masuta de toaleta si sa-si parfumeze coatele, un moft jucaus, consonant cu dispozitia in care se afla cand inchisese usa, iesind din dormitor.

Dar imaginea exterioara reflectata de oglinda de pe scari cand inaintase grabita catre ea ii arãtase o femeie in tinutã de inmormantare, ba mai mult, o femeie austerã, posomoratã, a carei carapace neagrã amintea de cine stie ce insectã tinutã intr-o cutie de chibrituri.

De o rãdascã !

Era sinele ei din viitor, de la optzeci de ani, in straie de vaduva.

Nu ezitase nicio clipa – se rasucise pe tocuri, negre si ele, si intrase inapoi in camera.

Era sceptica, stiind ce feste iti poate juca mintea.

Totodata, mintea ei se afla – in toate sensurile expresiei – acolo unde urma sa-si petreaca seara, asa cã trebuia sa se simta in largul ei.

Iesi din rochia de crep, lasand-o pur si simplu sa cada la podea, si ramase pe tocuri inalte si in desuuri, analizand posibilitatile oferite de garderobã si simtind cum se scurg minutele.

Nu putea suferi ideea de a parea austera.

Voia sa se simta relaxata si in acelasi timp stapana pe sine.

In primul rand, dorea sa arate ca si cum n-ar fi dedicat momentului niciun moment de chibzuiala, iar asta cere timp.

Jos, in bucatarie, nodul nerabdarii se strangea tot mai tare, iar minutele pe care planuise sa le petreaca in intimitate cu fratele ei se imputinau.

In curand isi va face aparitia mama si va dori sa discute asezarea mesenilor, va coborî si Paul Marshall din camera lui si cineva o sa trebuiasca sa-i tina companie, iar Robbie va bate acusi la usa.

Cum sa gandeasca limpede ?

Isi plimbã mana de-a lungul catorva yarzi de istorie personala, de scurtã cronicã a gustului.

Iatã rochiile de scolarita ale adolescentei sale.

Ce obiecte ridicole, fara vlaga si asexuate pareau acum !

Desi una era patatã cu vin si alta avea gauri de tigara, nu se indura sa le arunce.

Iata si rochia cu prima incercare timida de intarire a umerilor si altele care au urmarit cu mai multa cutezanta aceeasi idee, surori mai mari si mai vanjoase, care aruncasera afarã anii baietosi si redescoperisera taliile si curbele, lasand poalele sa cada tot mai jos, cu sfidatoare nepasare fata de sperantele barbatilor.

Ultima si cea mai buna piesã, cumparata pentru a sarbatori incheierea examenului de Licentã, inainte de a fi aflat de mizerabilul rang al III-lea obtinut odata cu diploma, era o rochie verde, de seara, mulata pe trup, fara spate si cu gulerul legat intr-o funda.

Prea eleganta ca sa o poarte de prima data chiar acasa.

Isi vârî mana mai adanc in dulap si scoase o rochita de mohair cu pieptarul brodat si un tiv incretit – o alegere singura, deoarece rozul era sters si destul de searbad pentru o toaleta de seara.

Oglinda triplã gandea la fel.

Isi schimbã pantofii, reveni la siragul de perle, isi retusã machiajul, isi rearanjã coafura, aplicã putin parfum la baza gatului – acum mult mai dezgolit – si, dupa nici cincisprezece minute, era inapoi pe coridor.

Ceva mai devreme, il vazuse pe batranul Hardman trecand din camera in camera cu un cos de nuiele in mana si inlocuind becurile arse.

Poate ca lumina din capul scarilor era mai puternica acum, fiindca nu mai intampinase niciodata atatea probleme cu oglinda de acolo.

Apropiindu-se de ea, isi dadu seama ca oglinda n-are s-o lase sa treaca : rozul era de fapt inocent de palid, talia era prea sus, poalele se deschideau ca la rochitele de gala ale fetitelor de opt ani.

Nu-i mai lipseau decat nasturii in forma de iepurasi.

Apropiindu-se si mai mult, o neregularitate de pe suprafata oglinzii stravechi ii scurtã imaginea, asa cã din ea privea copila de acum cincisprezece ani.

Se opri, isi duse experimental mainile la tample si-si umplu amandoi pumnii cu par.

Cu certitudine, aceeasi oglinda o vazuse de nenumarate ori coborand scarile ca acum, in drum spre petrecerea organizata dupa-amiaza de vreo alta prietena care-si sarbatorea ziua de nastere.

Nu se va simti deloc bine daca se va prezenta jos aratand – sau banuind ca aratã – ca Shirley Temple.

Mai mult resemnata decat iritata sau panicata, se intoarse in camera.

Mintea ii lucra ordonat : toate aceste impresii prea vii si nestatornice, indoiala de sine, derutanta claritate vizuala si straniile diferente care se invaluiau in jurul spatiului familiar nu erau nimic mai mult decat continuari sau variatii ale modului cum percepuse si simtise realitatea intreaga zi.

Simtea, dar prefera sa nu gandeasca.

In afara de asta, stia ce trebuia sa faca, stiuse tot timpul.

Avea o singura toaleta care-i placea cu adevarat si pe aceea trebuia s-o imbrace.

Lãsã rochia roz sa cada peste cea neagra si, pasind dispretuitoare peste gramajoara de pe podea, intinse mana dupa rochia de gala, cea verde si cu spatele decoltat, cumparata pentru examenul de licenta.

Tragandu-si-o peste cap, fu multumita simtind, prin matasea combinezonului, mangaierea ferma a intariturilor de pe tivuri si se simti eleganta si inexpugnabila, alunecoasa si protejata : din oglinda de inaltimea unui stat de om i se ridica in intampinare o sirenã.

Pãstrã siragul de perle, isi vârî din nou picioarele in pantofii negri cu toc inalt, isi mai retusã o data machiajul si coafura, se mai parfumã cu varfurile degetelor si, cand deschise usa, scoase un tipat de spaima.

La doar cativa inci de ea se atineau o fatã si un pumn strans.

Perceptia imediata, destabilizatoare, a Ceciliei fu a unei perspective radicale, de tip Picasso, in care se amestecau, in umezeala sangerie a durerii, lacrimi, ochi umflati si rosii, buze umede si un nas congestionat, plin de muci.

Isi regasi stapanirea de sine, isi plantã palmele pe umerii ososi si rasuci bland trupul copilului ca sa-i vada urechea stanga.

Cel care fusese pe punctul de a ciocani la usa era Jackson.

Tinea in cealalta mana o soseta gri.

Facand un pas inapoi, Cecilia observã ca era imbracat cu pantaloni scurti, gri, bine calcati, si o camasa alba, dar cu picioarele goale.

-          Ce s-a intamplat, omuletule ?

In primul moment, baietasul nu reusi sa ingaime nimic.

Ridicã doar soseta cat putu de sus si facu semn cu ea spre coridor.

Cecilia isi lungi gatul si il zari la o distanta oarecare pe Pierrot, tot descult, tot cu o sosetã gri in mana ridicata, privindu-i.

-          Asadar aveti fiecare cate o sosetã.

Baietelul dadu din cap si inghiti un nod, dupa care reusi in sfarsit sa spuna :

-          Miss Betty zice ca ne trage palme daca nu ne ducem imediat jos la ceai, dar nu avem decat o pereche de ciorapi.

-          Si v-ati batut pentru ea.

Jackson negã impetuos din cap.

Cum mergea de-a lungul coridorului cu baietii, spre camera lor, cei doi o luara de mana – mai intai unul, apoi celalalt – si Cecilia fu surprinsa de increderea lor. Nu putea sa nu se gandeasca la rochia de pe ea.

-          N-ati rugat-o pe surioara voastra sa va ajute ?

-          Acum nu mai vorbeste cu noi.

-          De ce sa nu vorbeasca ?

-          Pentru cã ne urãste.

Camera lor era o incalceala jalnica de haine, prosoape ude, coji de portocala, bucatele rupte dintr-o banda desenata si aranjate pe o coala de hartie, scaune cu fundul in sus, partial acoperite cu pãturi, si saltele trase jos de pe paturi.

Pe covor, intre paturi, se lafaia o patã mare si udã in centrul careia se aflau un sapun si bucati de hartie igienica.

Una dintre perdele atarna intr-un colt de sub galerie si, desi geamul era deschis, aerul din incapere era statut, ca si cum ar fi fost inspirat si expirat de mai multe ori.

Toate sertarele scrinului erau deschise si goale.

Camera degaja impresia unei plictiseli de arest, intrerupta de concursuri si pozne : salturi de pe un pat pe celalalt, aprinderea unui foc de tabara, incercarea de a nascoci un joc, ulterior abandonata.

Nimeni din gospodaria Tallis nu avea grija gemenilor Quincey, iar Cecilia spuse cu voiosie, ca sa-si mascheze sentimentul de culpã :

-          Cu odaia in starea in care se aflã, nu vom gasi niciodata nimic.

Si incepu sa deretice, sa faca paturile, isi aruncã pantofii din picioare ca sa se cocoate pe un scaun si sa indrepte perdeaua si le dadu si baietilor sarcini mai mici, usor de indeplinit.

Gemenii se dovedira cat se poate de ascultatori, dar isi indeplinira trebusoarele in tacere si cu capul strans intre umeri, ca si cum ea ar fi intentionat sa-i pedepseasca, nu sa-i elibereze, sa-i certe, nu sa le arate bunãvointã.

Se rusinau de starea camerei lor.

Urcata pe scaun, in rochia verde mulata pe corp, urmarind stralucitoarele lor capete arãmii agitandu-se si aplecandu-se la treaba, Ceciliei ii trecu prin minte un gand simplu : cat de deznadajduiti si ingroziti trebuie sa fi fost baietii, asa lipsiti de iubire si siliti sa-si construiasca o existentã din nimic, intr-o casa straina !

Cu greutate, fiindca rochia o impiedica sa-si indoaie genunchii, se dadu jos de pe scaun, se asezã pe marginea unui pat si bãtu cu palma salteaua pe ambele parti.

Baietii ramasera insa in expectativa, in picioare.

Recurse la tonul usor cantator al unei educatoare pe care o admirase candva :

-          Nu-i nevoie sa plangem dupa ciorapii pierduti, nu-i asaaa ?

-          De fapt, raspunse Pierrot, noi ne-am duce acasa.

Ca dupa un dus rece, Cecilia reveni la tonul  conversatiei adulte :

-          Asta-i imposibil, deocamdata. Mama voastra este la Paris cu... intr-o mica vacanta, iar tatal vostru este ocupat cu colegiul, asa ca va trebui sa stati o vreme la noi. Imi pare rau ca ati fost neglijati. Dar v-ati distrat destul de bine la piscina, nu ?

Jackson spuse :

-          Am fi vrut sa jucam intr-o piesa, da’Briony a plecat si n-a mai venit.

-          Esti sigur ?

Inca o persoana careia trebuia sa-i poarte de grija.

Briony ar fi trebuit sa se intoarca de mult.

Constatarea aceasta ii aminti de lumea care o astepta jos : mama, bucatareasa, Leon, musafirul, Robbie.

Pana si aerul cald al serii, care navalea in camera prin fereastra deschisa din spatele ei, o facea sa se simta responsabila.

Era o seara de vara dintre cele la care visezi tot timpul anului, iar acum, cand in sfarsit sosise, cu parfumurile ei grele, cu sacul ei de placeri, era prea tracasata de sarcini si probleme minore ca sa reactioneze cum se cuvine.

Dar trebuia neaparat sa reactioneze.

Ar gresi grav daca n-ar face-o.

Daca ar putea sta afara, pe terasa, cu Leon, si ar bea gin si apa tonica, s-ar simti ca in Rai.

Nu era ea de vina daca matusa Hermione fugise cu un broscoi care transmitea la radio, o data pe saptamana, predici de ascultat la caldura caminului.

Destul cu tristetea.

Cecilia se ridicã in picioare si bãtu din palme :

-          Da, pacat de piesa, dar n-avem ce face. Hai sa gasim niste sosete si sa ne vedem de treaba.

Cautarile scoasera la iveala faptul ca toti ciorapii cu care venisera erau la spalat si ca matusa Hermione, orbitã de marea ei pasiune, nu se gandise sa le puna in valiza mai mult de o pereche de sosete de schimb.

Cecilia se duse in camera lui Briony si scormoni prin sertare pana gasi sosetele cu modelul cel mai putin feminin : albe, pana la glezna, cu capsunele rosii si verzi pe banda elastica.

Presupuse ca gemenii se vor bate acum pentru ciorapii gri, dar se intampla exact invers, asa ca, pentru a nu-i mai intrista, fu nevoita sa faca inca un drum pana in camera lui Briony, dupa o a doua pereche.

De data asta isi ingadui o pauza, cat sa priveasca amurgul pe fereastra si sa se intrebe pe unde haladuia surioara ei.

Inecata in lac, rapita de tigani, lovita de un automobil, gandi ea ritual, pornind de la principiul sanatos ca niciodata nu se intampla ceea ce-ti imaginezi, iar acesta era un mijloc eficace de a elimina tot ce putea fi mai rau.

Intoarsa la baieti, ii aranjã frizura lui Jackson cu un pieptene muiat in apa dintr-o vaza cu flori, tinandu-i strans barbia cu degetul mare si aratatorul in timp ce croia o carare fina si dreapta in claia lui de par.

Pierrot isi asteptã nerabdator randul, dupa care, fara un cuvant, dadura amandoi fuga jos ca sa dea ochii cu Betty.

Cecilia ii urmã agale, aruncand in trecere o privire in oglinda buclucasa, si se simti complet multumita de ceea ce vazu.

Sau poate ca nu-i mai pasa chiar atat de mult, intrucat dispozitia i se schimbase dupa ce statuse cu pustii.

Gandurile ii devenisera mai cuprinzatoare si contineau acum si o vaga hotarare, care prinsese forma fara sa aiba un continut specific si nu-i impunea pe moment un plan concret : trebuia sa-si ia talpasita.

Gandul se conturã calm si placut, fara strop de disperare.

Ajunsa la primul etaj, se opri pe scari.

In clipa asta, la parter, mama, chinuita de remuscari fiindca lipsise atata timp din sanul familiei, probabil ca raspandea in jur numai nervozitate si confuzie.

La asta se cerea adaugata vestea – daca era adevarata – ca Briony disparuse.

Pana va fi gasita, se vor cheltui timp si energie nervoasa.

Va mai fi si un telefon de la minister, anuntand ca domnul Tallis are mult de lucru si va ramane peste noapte la Londra.

Leon, care poseda darul innascut de a se feri de orice raspundere, nu va prelua rolul tatalui sau.

Formal, acesta ii va reveni doamnei Tallis, dar in ultima instanta succesul serii depindea de Cecilia.

[...]

Nefiind o noutate, starea de acum a lucrurilor n-o supara.

Tatal ei disparuse inca de acum doi ani in misterioasa sfera a pregatirii unor documente consultative esentiale pentru Ministerul de Interne.

Mama sa traise mereu in lumea ei iluzorie de invalidã, Briony avusese intotdeauna nevoie de grijã maternã din partea surorii mai mari, iar Leon fusese intotdeauna liber, lucru pentru care Cecilia il iubea.

Nu se gandise ca va fi atat de simplu sa reintre in vechile roluri.

Cambridge o schimbase fundamental si se socotea acum imunã.

Insa niciun membru al familiei nu observase transformarea, iar ea nu avea putere sa reziste fortei asteptarilor lor obisnuite.

Nu invinuia pe nimeni, dar isi pierduse toata vara aici, in casa, incurajata de ideea vaga ca restabileste o legatura fundamentala cu familia.

Acum insa vedea ca legaturile nu fusesera rupte cu adevarat, ca parintii erau oricum absenti, fiecare in felul lui, ca Briony era prizoniera propriilor ei fantezii, iar Leon traia in oras.

Ii venise si ei vremea s-o ia din loc.

Avea nevoie de o aventura.

O matusa si un unchi o invitasera sa-i insoteasca intr-o calatorie la New York.

Matusa Hermione era la Paris.

Isi putea cauta o slujba la Londra – oricum asta astepta de la ea tata.

Ceea ce simtea nu era nerabdare, ci emotie pozitiva, si nu se va lasa intristata de ceea ce o sa se intample in seara asta.

Vor mai fi si alte seri asemanatoare, dar, ca sa le savureze, va trebui sa fie altundeva.

Insufletita de aceasta certitudine – alegerea rochiei perfecte contribuise si ea la asta -, Cecilia traversã holul, impinse usa batanta si pasi pe coridorul cu gresia in carouri, luand-o inspre bucatarie.

Patrunse intr-un nor in care fete desprinse de corp pluteau la diferite inaltimi, ca niste crochiuri din carnetul de schite al unui pictor, iar toti ochii erau atintiti asupra unui obiect de pe masa de bucatarie, ascuns vederii Ceciliei de spatele larg al lui Betty.

Lucirea rosie, neclara, de la nivelul gleznelor venea de la focul de carbuni de sub plita dublã, a carei usitã tocmai fusese inchisa cu un sut, provocand un zdranganit teribil  si strigatul enervat al cuiva.

Aburi grosi se ridicau dintr-un cazan de apa clocotita, nesupravegheat de nimeni.

Dolly, ajutoarea bucataresei, o fata din sat cu parul adunat intr-un coc sobru, se afla la chiuveta si facea o zarva enervanta, clatind capace de cratita, dar si ea intorsese capul pe jumatate sa vada ce pusese Betty pe masa.

Una dintre fete ii apartinea lui Emily Tallis, alta lui Danny Hardman, a treia era a tatalui acestuia.

Plutind peste toti, probabil fiindca stateau in picioare, pe taburete, se vedeau mutrele solemne ale lui Jackson si Pierrot.

Cecilia simti privirea tanarului Hardman intarziind asupra ei.

I-o intoarse furioasa si exultã cand el isi feri ochii.

Munca din bucatarie fusese lunga si grea in caldura zilei, iar urmele ei se vedeau pretutindeni : podeaua din lespezi de piatra era alunecoasa din cauza grasimii improscate de fripturã si a cojilor strivite sub talpi, servete de panza ude – omagii aduse unor eforturi deja uitate – atarnau in jurul plitei ca niste batrane drapele de regiment desfasurate intr-o biserica si, atingand fluierul piciorului Ceciliei, un cos ce deborda de resturi de legume astepta sa fie dus acasa de Betty si dat de mancare porcului Gloucester Old Spot, ingrasat pentru Craciun.

Bucatareasa privi peste umar sa vada cine intrase si, pana sa intoarca inapoi capul, Cecilia apuca sa-i vada mania din ochii redusi de obrajii bucalati la doua fante gelatinoase.

-          Ia-l de jos ! tipã ea.

Enervarea o viza cu siguranta pe doamna Tallis.

Doll sari de la chiuveta la plita, se impiedicã si aproape cazu, apoi inhata doua carpe ca sa traga cazanul de pe flacara.

Vizibilitatea mai clara o dezvalui pe Polly, subreta, considerata de toata lumea cam netoata, care ramanea intodeauna sa vada sfarsitul oricarei intamplari.

Si ochii ei mari, deschisi si increzatori, erau atintiti asupra mesei.

Cecilia o inconjurã pe Betty ca sa vada si ea ceea ce vedeau toti ceilalti : o tavã uriasa, înnegritã, abia scoasa din cuptor, plina de cartofi rumeniti care sfaraiau inca usor.

Poate cã erau o sutã de cartofi de un auriu palid, intinsi in siruri neregulate, de-a lungul carora spatula de metal a lui Betty scormonea si rãzuia, intorcandu-i.

Partea de dedesubt avea un luciu galben mai durabil, ici si colo o margine uleioasã era de un brun sidefat si uneori, unde se rupsese crusta, se vedea filigranul alb al miezului inflorit.

Cartofii erau – sau aveau sa fie – perfecti.

Dupa ce intorsese si ultimul rand, Betty intrebã :

-          Îi vreti pe ãstia, doamnã, pentru o salatã de cartofi ?

-          Exact. Taie bucãtelele arse, indeparteaza grasimea, pune-i in bolul cel mare, cel toscan, toarnã pe deasupra o dozã bunã de ulei de masline si apoi...

Emily facu un gest vag spre o gramajoara de fructe de langa usa camarii, printre care se gasea – sau nu se gasea – o lamaie.

Betty ridicã ochii spre tavan :

-          O sa doriti o salata de varza de Bruxelles ?

-          Betty, zãu asa !

-          O salata de conopida gratinata ? Un sos de hrean ?

-          Faci din tantar armasar !

-          O budincã din unt si paine ?

Unul dintre gemeni pufni.

Tocmai cand Cecilia ghicise ce avea sa urmeze, lucrul acela incepu sa se intample.

Betty se intoarse spre ea, ii apucã bratul si i se planse :

-          Miss Cee, mi s-a comandat o friptura si am muncit la ea toata ziua, la o temperatura de-ti dã sangele in clocot.

Scena era inedita, spectatorii constituiau un element neobisnuit, dar dilema era destul de familiara : cum sa faca pace fara sa-si umileasca mama.

Pe deasupra, Cecilia abia ce se hotarase sa stea pe terasa cu fratele ei, ca atare era important sa faca parte din tabara victorioasa si sa gaseasca o solutie grabnica.

Le trase la o parte pe mama ei si pe Betty, care cunostea destul de bine procedura, poruncindu-le celorlalti sa-si vada de treaba.

Emily si Cecilia Tallis stateau in picioare, in dreptul usii deschise ce dadea in gradinita bucatariei.

-          Draga mea, cu valul ãsta de caldura, nu pot renunta la salata.

-          Emily, stiu ca zapuseala este mare, dar Leon moare de pofta sa manance o friptura de-a lui Betty. Vorbeste despre ele tot timpul. L-am auzit laudandu-se cu ele domnului Marshall.

-          Doamne Dumnezeule ! exclamã Emily.

-          Si eu sunt de parerea ta. Nu doresc fripturã. Cel mai bine este sa aleaga fiecare ce vrea. Trimite-o pe Polly sa culeaga niste lãptuci. Avem sfeclã in camara. Betty poate sa fiarba niste cartofi noi si sa-i lase sa se raceasca.

-          Draga mea, sa stii ca ai dreptate. N-as vrea sa-l dezamagesc pe Leon.

Astel, disputa se rezolvã si friptura fu salvata.

Cu tact si bunavointa, Betty o puse pe Doll sa spele niste cartofi noi, iar Polly se duse in gradina cu un cutit. Iesira din bucatarie, iar Emily isi puse ochelarii intunecati si zise :

-          Ma bucur ca asta s-a aranjat, deoarece lucrul care ma ingrijoreaza cu adevarat e legat de Briony. Stiu ca e suparata. Se incapataneasca sa stea pe-afara, dar ma duc eu dupa ea.

-          Buna idee. Si eu sunt ingrijorata, o aproba Cecilia.

N-avea de gand sa-si previna mama sa nu se indeparteze prea mult de terasa.

( extras din Ispãsire, de Ian McEwan, 2001, Prozã XXI, Ed.Polirom 2003, 2008, Iasi )