Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 6 )

Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 6 )

Cu toate acestea, cand introduse o coalã de hârtie în masinã, nu uitã indigoul.

Bãtu data si formula de adresare si se avântã imediat într-o scuzã conventionalã pentru “comportarea sa stângace si lipsitã de respect”.

Apoi se opri.

Avea sã-si dea în vileag sentimentele ?

Dacã da, la ce nivel ?

“Dacã aceasta poate constitui o scuzã, am observat recent cã mã cam zapaceste prezenta ta. Vreau sa spun ca pana acum n-am intrat niciodata descult in casa cuiva. Zapuseala trebuie sa fie de vinã !”

Cat era de transparentã aceasta prefacuta lejeritate a tonului !

Ca un tuberculos in fazã avansatã, care pretinde ca e racit.

Impinse de doua ori inapoi carul masinii si scrise : “Stiu cã aceasta nu poate constitui o scuza, dar am observat ca in ultima vreme ma zapacesc cand esti pe aproape. Ce am cautat, descult, in casa voastra ? Si am mai rupt vreodata buza vreunei vaze vechi ?”

Îsi odihni degetele pe taste, rezistand cu greu tentatiei de a-i mai dactilografia numele o datã.

“Cee, nu cred cã pot da vina pe zapuseala !”

Acum tonul glumet cedase locul melodramei, tânguirilor. Intrebarile retorice aveau ceva cleios, iar semnul exclamarii era prima stratagema a celor care credeau ca trebuie sa tipe ca sa se faca intelesi.

Ierta acest semn de punctuatie numai in scrisorile mamei, unde o serie de cinci indica o gluma foarte buna.

Întoarse tamburul si bãtu un x peste el.

“Cecilia, nu cred cã pot da vina pe zapuseala”.

Acum umorul fusese inlaturat si se ivise o notã de autocompatimire.

Semnul exclamarii se cerea reintrodus.

Evident cã avea si alt rol decat sã indice intensitatea rostirii.

Mai corectã ciorna un sfert de orã, dupa care introduse coli albe in masinã si bãtu scrisoarea pe curat.

Rândurile esentiale spuneau acum :

“Nu ti-o pot lua in nume de rãu daca ma consideri nebun fiindca am intrat descult in casa ta sau fiindca ti-am spart pretioasa vazã. Adevarul este cã imi cam pierd capul in prezenta ta, Cee, si nu cred ca pot da vina pe zapuseala ! Vrei sa ma ierti ? Robbie.”

Dupa aceea ramase cateva momente cu ochii in gol, gandindu-se la pagina la care Anatomia i se deschidea de la sine in zilele acestea, se aplecã brusc in fatã si dactilografie inainte sa se poata înfrâna : “În vis, iti sarut [...], pizdulicea ta dulce si umedã. In gand, fac dragoste cu tine cat e ziua de lunga”.

Asa, acum stricase totul.

Scrisoarea fusese compromisa.

Scoase foaia de hartie din masina, o asezã alaturi si o mai copie o data de mana, incredintat cã nota personalã se potrivea cu ocazia.

Uitandu-se la ceas, isi aminti ca trebuia sa-si lustruiasca pantofii inainte de plecare.

Se ridicã cu grijã de pe scaun, atent sa nu dea cu capul în raft.

Nu avea niciun fel de timiditate socialã, ceea ce multora li se parea nepotrivit.

O data, la un dineu la Cambridge, cand la masã se instaurase brusc tacerea, cineva care-l antipatiza il intrebase cu voce tare despre parintii sai.

Robbie infruntase privirea individului, raspunzand flegmatic cã tatal sau isi parasise familia cu mult timp in urma si cã mama sa lucra ca servitoare si-si suplimenta veniturile ca ghicitoare.

Adoptase tonul unei tolerante binevoitoare fata de ignoranta celui care intrebase.

Mai furnizase cateva amãnunte privind imprejurarile in care crescuse, dupa care se interesase politicos de parintii colegului sau.

Cineva observase cã ceea ce-l apãra pe Robbie de rãu era inocenta sau ignoranta fatã de lumea inconjuratoare, cã era un fel de nebun sfânt, capabil sa pãseascã pe un covor de jãratec fara sa se arda.

Adevarul, pe care Cecilia il stia, era ceva mai simplu.

Isi petrecuse copilaria miscandu-se liber intre bungalow si casa stapanilor.

Jack Tallis era protectorul sau, iar Leon si Cecilia ii fusesera cei mai buni prieteni, cel putin pana la inceputul scolii.

Eliberarea lui se desavarsise la Universitate, unde se descoperise mai inteligent decat majoritatea celor pe care ii cunocuse.

Nici macar nu fusese necesar sa se poarte arogant.

Grace Turner era fericitã sa-l tinã curat – cum altfel, cu exceptia mâncãrurilor calde, sa-si fi demonstrat iubirea maternã, cand copilul ei ajunsese la douazeci si trei de ani ? - , dar Robbie prefera sa-si vãcsuiascã singur ghetele.

Imbracat numai într-un maieu alb si in pantalonii de la costum, coborî scara destul de scurtã numai cu sosetele in picioare si tinand in mana o pereche de incaltari negre.

Langa usa dinspre camera de zi exista un spatiu ingust ce se termina la usa de sticlã matã a intrãrii principale, prin care o luminã difuzã, portocaliu-sangerie, se proiecta pe tapetul bej si oliv dinãuntru, luând forma unor faguri de miere stralucitori.

Surprins de transformare, ezitã cu mâna pe clantã, apoi intrã.

Aerul din încãpere era umed, cãldut si usor sãrat.

Probabil cã tocmai se încheiase o sedintã.

Mama lui statea pe canapea, cu picioarele ridicate de pe podea si papucii leganandu-i-se pe varfurile degetelor.

-          Molly a fost aici, explicã ea, asezandu-se in pozitie verticalã, ca sa parã sociabila. Ma bucur sa-ti spun cã o sa se faca bine.

Robbie scoase din bucatarie cutia cu ustensilele pentru pantofi, se asezã in fotoliul cel mai apropiat de mama sa si desfãcu peste covor o foaie dintr-un Daily Sketch vechi de trei zile.

-          Ai fãcut treabã bunã, zise. Te-am auzit cã lucrezi si m-am dus direct sus.

Stia cã trebuia sa plece imediat si cã ar fi fost cazul sã-si lustruiascã pantofii, dar se lãsã pe spate in fotoliu, se intinse cat era de lung si cãscã.

-          Plivit, auzi ! Oare ce fac cu viata mea ?

Avea in glas mai mult umor decat ingrijorare.

Isi incrucisa bratele pe piept si se zgâi la tavan, masandu-si bolta unui picior cu degetul mare al celuilalt.

Mama privea undeva deasupra capului lui.

-          Hai, spune. S-a intamplat ceva. Ce-i cu tine ? Sa nu zici ca nimic.

Grace Turner devenise menajerã la familia Tallis la o saptamana dupa ce Ernest o parasise.

Pe Jack Tallis nu-l lasase inima sa dea afarã o mama tanara cu un copil.

Gasise in sat un inlocuitor al gradinarului, un om bun la toate care nu avea nevoie de locuintã pe domeniu.

La inceput se crezuse cã Grace va locui in bungalow un an sau doi, dupa care se va muta sau se va recasatori.

Firea ei bunã si placerea de a lustrui – devotamentul aratat suprafetelor mobilierului devenise o glumã de familie – o facusera populara, dar salvarea ei si sansa lui Robie se datorau iubirii pe care o desteptase in sufletul Ceciliei, pe atunci in varsta de sase ani, si al lui Leon, care avea opt.

In vacantele scolare, Grace primise permisiunea sa-si aduca aici si baietelul de sase ani.

Robbie crescuse folosind camera copiilor si alte parti ale casei la care aveau acces cei mici, precum si terenurile de joaca.

Ortacul sãu la cataratul in pomi fusese Leon, Cecilia fiind surioara care-l tinuse increzatoare de mana, facandu-l sa se simta grozav de bun.

Cativa ani mai tarziu, cand Robbie obtinuse o bursa la scoala locala, Jack Tallis facuse primul pas in ceea ce urma sa devina o sustinere neîntreruptã si de lunga durata, cumparandu-i uniforma si manualele.

Era anul cand se nascuse Briony.

Nasterea ei dificila fusese urmata de boala cronica a lui Emily.

Faptul cã era folositoare îi consolidase lui Grace pozitia in gospodãrie.

In ziua de Craciun a acelui an – 1922 -, Leon, cu joben si pantaloni bufanti de calarie, venise prin zapada pana la bungalow, tinand in mana un plic verde de la tatal sau.

O scrisoare notariala o informa pe Grace cã detinea folosinta pe viata a bungalow-ului, indiferent de pozitia ei in casa Tallis.

Dar isi pastrase slujba, ocupandu-se in continuare de gospodarie, in timp ce copiii cresteau, si acorda in continuare o atentie speciala lustruirii mobilierului.

Povestea ei despre Ernest era ca se oferise voluntar pentru a fi trimis pe front sub un alt nume si nu mai revenise.

Altfel lipsa de curiozitate fata de soarta sotului sau ar fi parut inumana.

Adesea, in minutele care-i apartineau numai ei in fiecare zi, cand parcurgea drumul de la bungalow la casa familiei, Grace reflecta la accidentele benigne ale vietii ei.

Intodeauna ii fusese frica de Ernest.

Poate ca n-ar fi fost atat de fericiti impreuna cat a fost ea traind singura in cascioara asta, cu fiul ei cel iubit si destept.

Daca domnul Tallis ar fi fost un alt fel de barbat...

Unele dintre femeile care veneau sa le ghiceasca viitorul pentru un siling fusesera parasite de soti si mai multe isi pierdusera barbatii pe front.

Muierile astea aveau o viata mizerã, asa cum ar fi putut foarte usor sa fie si a ei.

-          Nimic, rosti Robbie, ca raspuns la intrebarea maicã-sii. N-am absolut nimic.

Si, luand o perie si o cutie de crema, continuã :

-          Asadar, Mollie are un viitor luminos.

-          Se va recasatori peste cinci ani si va fi foarte fericita. Cu cineva din Nord, plin de calitati.

-          Meritã si ea atata lucru.

Sedeau intr-o tacere reconfortanta, iar ea-l privea cum dã lustru pantofilor cu o carpa galbena.

In jurul pometilor frumos conturati ai obrajilor, muschii ii tresareau in ritmul miscarii, iar pe antebrate, in jos, se ramificau si ii jucau pe sub piele, formand modele complicate.

Ernest avusese si parti bune daca-i daruise un astfel de baiat.

-          Asadar, iesi in seara asta.

-          Leon a sosit exact cand plecam eu spre casa. A adus cu el un prieten, stii, pe magnatul ciocolatei. M-au convins sa cinez cu ei.

-          Of, si eu, care am frecat argintaria toata dupa-amiaza ! Si i-am facut curat in camera !

El se ridicã in picioare, cu pantofii in mana :

-          Cand imi voi admira fata in lingurã, te voi vedea numai pe dumneata.

-          Terminã cu prostiile. Ti-am intins camasile in bucatarie.

Impachetã cutia cu ustensile de curatat pantofii si o puse la loc, dupa care alese o camasa crem dintre cele trei puse la uscat. Intrã din nou in camera de zi si era gata sa plece, dar mama sa incercã sa-l mai retina putin :

-          Si copiii astia, Quincey. Baietasul care a facut in pat si asa mai departe. Sarmanii mielusei !

Robbie mai zabovi in prag si ridica din umeri.

Trasese cu ochiul si-i vazuse la piscina, tipand si razand in zapuseala de dinaintea amiezii.

Daca n-ar fi nimerit prin preajmã, i-ar fi scufundat roaba in zona adanca a bazinului.

Danny Hardman fusese si el acolo, facandu-i ochi dulci surorii gemenilor, cand ar fi trebuit sa munceasca.

-          Nu mor ei dintr-atata, zise.

Nerabdator sa plece, sari scarile cate trei o data. Intors in camera sa, termina grabit cu imbracatul, fluierand in falset in timp ce-si dadea pãrul cu briantinã si se pieptãna in fata oglinzii din interiorul garderobei.

Nu avea pic de auz muzical, asa ca nu era capabil sa-si dea seama daca o nota era mai inalta sau mai joasa decat alta.

Acum, ca felul cum avea sa-si petreaca seara fusese hotarat, se simtea entuziasmat si ciudat de nepasator.

Nu putea fi mai rau decat era deja.

Metodic, delectandu-se cu propria-i eficienta, ca si cum s-ar fi pregatit pentru o calatorie periculoasa sau pentru o expeditie militara, indeplini trebusoarele familiare – isi gasi cheile, verificã prezenta in portmoneu a unei bancnote de zece silingi, se spala pe dinti, isi mirosi rasuflarea in mana facuta cupa, smulse scrisoarea de pe masa, o impaturi si o vârî intr-un plic, isi incarca tabachera si se asigura ca are bricheta la el.

Se protapi pentru ultima oara in fata oglinzii.

Isi dezveli gingiile, se intoarse din profil si-si admirã imaginea peste umar.

La sfarsit se batu peste buzunare si porni val-vartej pe scari, sarindu-le tot cate trei, ii striga la revedere mamei si iesi afarã, pe cararea de caramida care ducea, printre straturile de flori, spre o poarta din gardul viu.

In urmatorii ani avea sa se gandeasca deseori la momentul acesta, cand mersese de-a lungul cararii care croia o scurtatura prin coltul stejarisului si dadea in aleea principala, acolo unde aceasta se curba spre lac si spre casa.

Nu era in primejdie sa intarzie, dar nu reusea sa-si  domoleasca pasul.

Multe placeri imediate, ca si altele, mai putin actuale, se amestecau in bogatia acelor clipe : amurgul rosiatic ce se stingea pe cer, aerul cald si nemiscat, saturat de aromele ierburilor uscate si ale pamantului copt, bratele ostenite placut dupa truda zilei, pielea neteda si curata dupa baie, atingerea camasii, combinata cu cea a costumului, singurul pe care-l avea.

Anticiparea si teama cu care astepta s-o revada alcatuiau tot un fel de placere senzuala, iar in jurul acesteia, ca o imbratisare, plutea un fel de extaz general – era posibil sa doara, era extrem de neplacut, nu putea duce la nimic bun, dar cel putin aflase de unul singur ce insemna sa fii indragostit si asta il infiora.

Fericirea ii era alimentata si de alti afluenti : inca ii producea satisfactie faptul ca obtinuse o diploma de rangul I – cea mai buna din an, i se spusese.

Iar acum primise si confirmarea lui Jack Tallis cã avea sa-l ajute in continuare.

Brusc, fu sigur cã il astepta o noua aventura, nicidecum un exil.

Era corect si oportun sa studieze Medicina.

Nu-si putea explica optimismul ce-l cuprinsese – era fericit, prin urmare sigur de reusita.

Tot ceea ce simtea se putea exprima printr-un singur cuvant, care explica si de ce avea sa revina mai tarziu la momentul acesta. Libertate.

In viata sa, in madularele sale.

Demult, cand nici macar nu auzise de scolile particulare, fusese inscris la un examen care-i daduse posibilitatea sa frecventeze o astfel de scoala.

Cambridge, desi ii placuse foarte mult, fusese alegerea ambitiosului direct al liceului.

Chiar si specialitatea pe care o studiase fusese aleasa pentru el de un profesor carismatic.

Acum, in sfarsit, printr-un exercitiu de vointa, viata sa de adult incepea cu adevarat.

Urzea intriga unei povestiri al carei protagonist era el insusi.

Inceputul le provocase deja prietenilor un mic soc.

Peisagistica gradinilor nu era decat o fantezie boemã, precum si o ambitie jalnica – o analizase astfel cu ajutorul lui Freud – de a-si inlocui sau da uitarii tatal absent.

Cariera didactica – peste cincisprezece ani sef de catedra la Engleza, domnul R. Turner, M.A.Cantab * [ * Master of Arts la Cambridge ( prescurtare de la Cantabrigian ) ] – nu facea nici ea parte din povestire, si nici cariera universitara.

In pofida notei maxime, studiul literaturii engleze, privit retrospectiv, i se parea un pasionant joc de societate, iar lectura cartilor si exprimarea unor opinii despre ele doar o dezirabila activitate secundarã intr-o existenta civilizata.

Nu era esenta, orice ar fi spus in Prelegerile sale Dr.Leavis * [ * F.R. leavis ( 1895 – 1978 ), cel mai cunoscut critic si profesor de literatura de la Cambridge in perioada interbelica, promotor al modernismului, adversar al industrializarii, redactor al temutei publicatii critice Scrutiny ].

Nu era sihastria necesara, nici preocuparea cea mai vitala pentru o minte iscoditoare, nici ultimul bastion in calea hoardelor barbare.

Nu insemna nimic mai mult decat studierea picturii, a muzicii, a stiintelor exacte sau a istoriei.

La diferite Conferinte audiate in ultimul an de studentie, Robbie ascultase un psihanalist, un activist al Sindicatelor comuniste si un fizician, fiecare preamarind importanta domeniilor respective tot atat de patimas cum preamarea Leavis literatura.

Medicina avea si ea, probabil, pretentii asemanatoare, dar pentru Robbie problema era mai simpla si mai personala ; firea sa practica si aspiratiile stiintifice frustrate isi vor gasi un debuseu, va avea cunostinte de specialitate mult mai cuprinzatoare decat cele oferite de practicarea criticii literare si, mai presus de toate, va fi luat o hotarare de unul singur.

Isi va stabili sediul intr-un oras strain si va incepe.

( extras din Ispãsire, de Ian McEwan, 2001, Prozã XXI, Ed.Polirom 2003, 2008, Iasi )