Un roman rus ( 1 )
Într-o seninã zi de primãvarã, pe sub searã, cîtiva nourasi trandafirii se vedeau în tãriile cerului limpede, pãrând cã nu plutesc, ci se depãrteazã în adâncul azurului.
La fereastra deschisã a unei case frumoase, aflatã pe una din strãzile mãrginase ale orasului O..., resedintã de gubernie ( lucrurile se petreceau în 1842 ), sedeau douã femei : una la vreo cincizeci de ani, iar cealaltã, bãtrânã cam de saptezeci.
Cea dintâi se numea Maria Dmitrievna Kalitina.
Sotul ei, fost procuror gubernial, om de afaceri binecunoscut pe timpuri – un bãrbat rãzbãtãtor si hotãrât, artãgos si încãpãtânat -, murise de vreo zece ani.
El cãpãtase o educatie aleasã, învãtase la universitate : dar fiindcã se ridicase din clasa celor sãraci, întelesese de timpuriu nevoia de a-si croi un drum în viatã si de a strânge avere.
Maria Dmitrievna îl luase din dragoste ; era chipes, destept si, când voia, foarte amabil.
Maria Dmitrievna ( nãscutã Pestova ) rãmãsese fãrã pãrinti încã din copilãrie, petrecuse câtiva ani la Moscova în pension ; iar dupã ce se întoarse de acolo, locui la cincizeci de verste de O... , în satul natal, Pokrovskoe, cu o mãtusã si cu fratele ei mai mare.
Curând dupã aceea, fratele se mutã la Petersburg, cãpãtând o slujbã.
Se purta foarte urât cu sora si cu mãtusa sa, pânã când, într-o zi, moartea subitã puse capãt purtãrilor sale.
Maria Dmitrievna mosteni Pokrovskoe, dar nu rãmase multã vreme acolo ; la un an dupã ce se cãsãtori cu Kalitin, care izbutise sa-i cucereasca inima in cateva zile, satul Pokrovskoe fu schimbat pe o alta mosie, mult mai banoasa, insa urâtã si fara conac.
In acelasi timp, Kalitin cumpara casa din orasul O..., unde se stabili definitiv cu sotia lui.
Langa casã se afla o gradina mare : o parte a ei dadea drept in camp, in afara orasului.
“Prin urmare, hotãrî Kalitin, care nu punea niciun pret pe linistea rurala, nu va mai fi nevoie sa ne ducem la tarã”.
Maria Dmitrievna isi arãta de multe ori adanca parere de rau dupa frumosul sãu Pokrovskoe, cu râul zglobiu, cu luncile intinse si dumbrãvile inverzite.
Niciodata insa nu i se impotrivea sotului, caci avea un respect profund fata de mintea si fata de experienta lui de viata.
Iar dupa cincisprezece ani de casnicie, cand acesta muri, lasand in urma un fiu si doua fiice, Maria Dmitrievna se obisnuise intr-atat cu casa si cu viata de la oras, incat nu mai vru sa plece din O.
In tinerete, Maria Dmitrievna trecea drept o blondinã draguta ; nici la cincizeci de ani nu avea trasaturi lipsite de gingasie, desi erau putin mai ingrosate si-si pierdusera din fragezime.
Era mai mult sensibila decat bunã, iar apucaturile de pension si le pastrase pana in anii maturitatii ; era alintata, se supara usor, ba chiar plangea, daca nu i se respectau obiceiurile.
In schimb, se arãta foarte prietenoasa si amabila daca i se implineau toate dorintele si nu era contrazisa de nimeni.
Casa ei se numãra printre cele mai placute din oras.
Avea o situatie foarte buna, nu atat din ceea ce mostenise, cat din agoniseala sotului ei.
Cele doua fete locuiau cu dânsa ; baiatul invãta la una din cele mai bune scoli de Stat din Petersburg.
Batrana cu care Maria Dmitrievna sedea la fereastra era acea matusa, sora tatalui sau, cu care petrecuse odinioarã cativa ani de singuratate la Pokrovskoe.
O chema Marfa Timofeevna Pestova. Trecea drept o fiinta ciudata, o fire independenta, tuturor le spunea adevarul verde-n fata si, cu toate ca avea venituri foarte modeste, se purta ca si cum s-ar fi jucat cu miile.
Ea nu-l putuse suferi pe raposatul Kalitin si, de indata ce nepoata-sa se casatori, plecã in catunul ei, unde stãtu la un taran zece ani incheiati, intr-o casuta fara horn.
Maria Dmitrievna se cam temea de dansa.
Cu parul negru si cu privirea agerã chiar si la batranete, micã si cu nasul ascutit, Marfa Timofeevna avea un mers vioi, se tinea drept si vorbea repede si raspicat, cu o voce subtire si sonora.
Purta totdeauna bonetã si bluzã albã.
- Ce ai ? o intrebã deodata batrana pe Maria Dmitrievna. De ce oftezi, maicã ?
- Uite-asa, ii raspunse aceasta. Ce nori minunati !
- Pesemne ti-e mila de ei ?
Maria Dmitrievna nu-i raspunse nimic.
- Oare de ce nu vine Ghedeonovski ? rosti Marfa Timofeevna, manuind cu iutealã andrelele ( impletea un sal mare de lana ). El ar ofta impreuna cu tine, daca nu s-ar apuca sa scorneasca vreo trasnaie.
- Cat de aspru il judeci totdeauna ! Serghei Petrovici e un om respectabil.
- Respectabil ! repetã batrana, cu un ton de dojana.
- Si cat de credincios i-a fost raposatului meu sot, adauga Maria Dmitrievna, nici acum nu-si poate aminti de dansul fara emotie.
- Ba bine ca nu : el l-a scos de urechi din noroi, mormãi Marfa Timofeevna, si andrelele pornira sa-i joace si mai dihai in maini. Are o privire atat de smeritã, incepu din nou batrana, capul i-a incaruntit de tot, dar cum deschide gura – minte sau barfeste ! Si inca-i consilier de Stat ! Ce sa-i faci ! Zi-i fecior de popã, si pace !
- Dar cine-i fara de pacat, matusico ? Desigur, el are meteahna asta ! La drept vorbind, Serghei Petrovici n-a capatat o educatie aleasa, nu vorbeste frantuzeste ; dar, daca-mi dai voie, e un om placut.
- Da, fiindca te linguseste tot timpul. Cã nu vorbeste frantuzeste, atata paguba ! Nici eu nu-s prea tare in “dialehtul” francez. Mai bine n-ar vorbi nicio limba : n-ar mai spune atatea minciuni. De altfel, uite-l, vorbesti de lup si lupul la usa, adauga Marfa Timofeevna, privind pe strada. Iata ca vine omul tau placut. Vai, ce lungan, parca-i cocostarc !
Maria Dmitrievna isi potrivi buclele. Marfa Timofeevna ii aruncã o cautatura ironica.
- Ce-o mai fi si asta, maicã, nu cumva e un fir de par carunt ? Tu s-o dojenesti pe Palaska. Ce pazeste ?
- Ei, matusico, totdeauna ... mormai cu ciudã Maria Dmitrievna si incepu sa ciocaneasca cu degetele in bratul fotoliului.
- Serghei Petrovici Ghedeonovski ! anuntã cu glas pitigaiat rumenul baiat de casa, ivindu-se de dupa usa.
( extras din Un cuib de nobili, de Ivan Sergheevici Turgheniev, Moscova 1949, Ed. RAO International, Bucuresti, noiembrie 1998 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu