Un roman rus ( 7 )
- Nu mã recunoasteti, rosti nou-venitul, scotându-si pãlãria, eu însã v-am recunoscut, desi au trecut opt ani încheiati de când v-am vãzut ultima oarã. Pe atunci erati o fetitã. Eu sunt Lavretki. Mama e acasã ? Pot s-o vãd ?
- Mama va fi foarte bucuroasã, îi rãspunse Liza, a si aflat cã ati sosit.
- Mi se pare cã vã zice Elizaveta, rosti Lavretki, urcând scãrile de la intrare.
- Da.
- Vã tin bine minte ; de pe atunci aveati un chip ce-ti rãmâne întipãrit în memorie. Cândva vã aduceam bomboane.
Liza rosi si se gândi : ce om straniu ! Lavretki se opri un minut în antreu. Liza intrã in salonul in care rasunau glasul si rasul lui Pansin ; el le povestea Mariei Dmitrievna si lui Ghedeonovski, care intre timp se intorsesera din gradina, nu stiu ce barfa auzita in oras, razand tare de cele istorisite chiar de el.
Auzind numele lui Lavretki, Maria Dmitrievna se tulburã adanc, se ingalbeni si iesi sa-l intampine.
- Ziua bunã, ziua bunã, scumpul meu cousin ! izbucni ea cu o voce taraganata, aproape plangatoare. Ma bucur ca te vad !
- Ziua buna, draga mea verisoara, raspunse Lavretchi si-i stranse mana intinsa. Cum o mai duceti ?
- Ia loc, ia loc, scumpul meu Feodor Ivanîci. Vai, cat sunt de bucuroasa ! Da-mi voie, mai intai, sa ti-o prezint pe fiica mea Liza...
- M-am si prezentat singur Lizavetei Mihailovna, o intrerupse Lavretki.
- Monsieur Pansin... Serghei Petrovici Ghedeonovski. Dar luati loc, va rog ! Ma uit la dumneata si, drept sa-ti spun, nici nu-mi vine sa-mi cred ochilor. Cum o mai duci cu sanatatea ?
- Dupa cum se vede : e infloritoare. Dar si dumneata verisoara, sa nu-ti fie de deochi, n-ai slabit in acesti opt ani.
- Cand se gandesti de cat timp nu ne-am vazut ! rosti pe ganduri Maria Dmitrievna. De unde vii acum ? Unde ai lasat-o pe... adica am vrut sa spun, se grabi gazda sa adauge, am vrut sa spun : ai venit pe la noi pentru mai multa vreme ?
- Acum am sosit din Berlin, raspunse Lavretki, iar maine plec la tara, probabil pe mai mult timp.
- Desigur ca vei locui la Lavriki.
- Nu la Lavriki ; mai am, la vreo douazeci si cinci de verste de aici, un catun ; acolo ma duc.
- E vorba de catunul care ti-a ramas de la Glafira Petrovna ?
- Intocmai.
- Da-mi voie, Feodor Ivanîci ! Dar la Lavriki ai o casa incantatoare !
Lavretki isi incrunta usor sprancenele.
- Da... insa si in catunul acela am o casuta ; deocamdata nu-mi trebuie nimic mai mult. Pentru mine acuma locul acela-i cel mai potrivit.
Maria Dmitrievna se zapaci iarasi intr-atat, incat se indreptã de sale si isi desfacu bratele.
Pansin ii veni in ajutor si intra in vorba cu Lavretki.
Maria Dmitrievna se linisti, se lasa pe speteaza fotoliului si doar din cand in cand mai scotea cate un cuvant ; dar, in acelasi timp, isi privea oaspetele atat de compatimitor, ofta asa de semnificativ si dadea din cap cu atata tristete, incat acesta nu mai putu rabda pana la urma si o intreba daca se simte bine.
- Slava Domnului, ii raspunse Maria Dmitrievna, dar de ce ma intrebi ?
- Asa, mi s-a parut ca nu te prea lauzi cu sanatatea.
Maria Dmitrievna isi lua o infatisare grava si putin jignita.
“Daca-i asa, se gandi ea, mi-e totuna. Se vede ca tie, taicuta, nici ca-ti pasa ; altul s-ar fi prapadit de atata amar, pe cand tu nu-ti incapi in piele de gras ce esti”.
Maria Dmitrievna nu tinea la eticheta cand vorbea cu sine insasi ; cu voce tare se exprima mai elegant.
Intr-adevar, Lavretki nu parea deloc o victima a ursitei.
Avea o fata tipic ruseasca, obrajii rosii, o frunte mare si alba, nasul putin cam borcanat, buzele drepte si late ; totul in el rasfrangea o sanatate de stepã, o forta trainica, fara istov.
Era bine cladit ; iar parul blond i se carlionta pe cap, ca la un adolescent.
Numai in ochii sai albastri, bulbucati si putin cam ficsi, se putea citi un fel de ingandurare sau de oboseala ; iar glasul ii suna parca prea monoton.
Intre timp, Pansin intretinea mai departe conversatia.
Aduse vorba despre rentabilitatea fabricarii zaharului, asupra careia citise nu demult doua brosuri frantuzesti si, cu o modestie calculata, incepu sa le insire continutul, fara sa pomeneasca de altfel niciun cuvant despre ele.
- Ãsta-i Fedea ! se auzi deodata in camera vecina, prin usa intredeschisa, vocea Marfei Timofeevna. Intocmai, e Fedea ! Si batrana intrã cu pas vioi in salon. Lavretki nici nu apucã sa se ridice de pe scaun, cand ea il si imbrãtisã. Sa te vad, sa te vad, rosti ea, indepartandu-se din fata lui. Ei, ce bine arati ! Ai imbatranit, dar nu te-ai uratit deloc, zau ! Si ce-mi saruti mainile – saruta-ma pe obraz, daca nu ti-i scarba de fata mea zbarcita. Desigur, nici n-ai intrebat daca mai traieste cumva matusa ? Si ai crescut in bratele mele, strengarule ! Ei, dar nu-i nimic, unde te mai gandesti la una ca mine ! Foarte frumos ai facut c-ai venit. Ei, maicã, adauga adesandu-i-se Mariei Dmitrievna, dar l-ai ospatat cu ceva ?
- Nu vreau nimic, se grabi sa-i taie vorba Lavretki.
- Cel putin ia un ceai, maicã. Doamne, Dumnezeule ! Vine nu stiu de unde si nu-i poftit nici la o ceasca de ceai. Liza, du-te si ingrijeste-te, dar mai repede. Imi aduc aminte ca de mic era un mancau si jumatate ; cred ca si acum nu se dã in laturi de la ceva bun.
- Respectele mele, Marfa Timofeevna, spuse Pansin, apropiindu-se dintr-o parte de batrana in verva si se ploconi adanc in fata ei.
- S-avem iertare, domnul meu, raspunse Marfa Timofeevna, de bucuroasa ce sunt, nici nu te-am vazut. Ai inceput sa semeni cu maica-ta, draguta de ea, urmã batrana, indreptandu-se din nou spre Lavretki, numai la nas semeni cu tata ; cum a fost, asa a si ramas. Si pe mult timp ai venit la noi ?
- Maine plec, matusico !
- Incotro ?
- La mine, la Vasilievskoe.
- Maine ?
- Maine.
- Ei, daca zici maine, fie si maine ! Doamne ajuta ! Tu stii mai bine. Numai vezi, sa vii sa-ti iei ramas bun. Batranica il mangaie pe obraz. Nu credeam c-a sa ajung sa te mai vad. Si nu ca m-as fi pregatit sa mor ; nu, cred ca o mai duc inca vreo zece ani : noi toti, Pestovii, avem viatã lunga ; raposatul bunicul tau, ne spunea uneori ca avem doua vieti. Da cine stie cat ai mai fi umblat haimana prin strainatate ? ! Da de voinic, esti voinic ; oare mai poti sa ridici, ca altadata, zece puduri cu o singura mana ? Raposatul tatal tau, iarta-ma, cat era el de sucit, dar a facut o treaba buna ca ti-a tocmit un elvetian ca sa te dascaleasca. Tii minte cum va bateati cu pumnii ; asta parca, se numea gimnastica ? Ei, dar ce m-am pus pe atata cotcodaceala ; l-am intrerupt pe domnul Pansín ( niciodata nu-i pronunta numele cum se cuvine, adica Pánsin ). De altfel, mai bine sa ne luam ceaiul. Haidem pe terasa. Avem o frisca renumita – nu ca la Londrele si la Parisurile voastre. Haidem, haidem ! Iar tu, Fediusa, da-mi mana. O ! da ce mana mare ai ! La bratul tau, nu poti cadea.
Cu totii se sculara si se indreptara spre terasa, in afara de Ghedeonovski, care o sterse englezeste. In tot timpul convorbirii dintre Lavretki, stapana casei, Pansin si Marfa Timofeevna, el statuse intr-un ungher, clipind atent si tuguindu-si buzele cu o curiozitate copilareasca : acum se grabea sa umple orasul de vesti in legatura cu noul oaspete.
In aceeasi zi, pe la ceasurile unsprezece seara, iata ce se petrecea in casa doamnei Kalitina.
Jos, in pragul salonului, prinzand un moment prielnic, Vladimir Nikolaici isi luã ramas bun de la Liza si-i spuse, tinand-o de mana : “Dumneavoastra stiti ce ma atrage aici ; stiti de ce vin mereu in casa asta. Aici cuvintele nu-si mai au rostul, cand si asa totu-i clar.”
Liza nu-i raspunse nimic.
Fara sa zambeasca, de-abia ridicã din sprancene si, rosind, isi atinti privirea in dusumea, dar nu-si retrase mana.
Iar sus, in odaia Marfei Timofeevna, la lumina candelei atarnate in fata icoanelor vechi si sterse, Lavretki sedea intr-un fotoliu, cu coatele sprijinite pe genunchi si cu fata in palme.
Batranica, stand dinaintea lui, ii mangaia parul, din cand in cand, fara sa rosteasca vreun cuvant.
El ramase acolo mai bine de un ceas ; dupa aceea isi luã ramas-bun de la stapana casei.
Aproape nimic nu-i spuse batranei si bunei sale prietene ; dar nici ea nu-l descusu... Ce rost ar fi avut vorbele ?
Despre ce sa-l mai descoasa ?
Si fara asta ea intelegea totul, si fara asta il compatimea pentru toate suferintele ce-i umpleau inima peste masura.
( extras din Un cuib de nobili, de Ivan Sergheevici Turgheniev, Moscova 1949, Ed. RAO International, Bucuresti, noiembrie 1998 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu