Un roman rus ( 9 ) ( Turgheniev )

Un roman rus ( 9 )

Piotr Andreici nu gresea : într-adevãr, si Diderot si Voltaire erau în capul fiului sãu, si nu numai ei – ci si Rousseau, Raynal, Helvétius si multi alti autori asemenea lor se aflau în capul lui, dar numai în cap.

Fostul dascãl al lui Ivan Petrovici, abate în retragere si enciclopedist, s-a multumit sã îmbuibe capul elevului sãu cu toatã întelepciunea veacului al XVIII-lea ; iar acesta umbla plin de ea.

Întelepciunea se afla în el, dar fãrã sã se amestece cu sângele lui, fãrã sã-i pãtrundã în suflet si fãrã sã se manifeste prin convingeri nestrãmutate...

Dar oare i se putea pretinde unui tânãr, acum cincizeci de ani, sã aibã convingeri, când nici astãzi nu am ajuns pânã la ele ?

Ivan Petrovici îi stingherea în acelasi timp pe cei ce veneau în casa pãrintelui sãu ; lui îi era silã de dânsii, iar el le insufla teamã ; si nici cu sora sa Glafira, mai mare cu doisprezece ani, nu se intelegea in niciun chip.

Glafira era o fiintã stranie : urâtã, cocosatã, slabã, cu ochii severi larg deschisi, si cu buzele subtiri si strânse, semãna la fatã, la glas si în miscarile sale iuti si colturoase cu bunica ei, tiganca, nevasta lui Andrei.

Dârzã si autoritarã, nici nu voia sa auda de maritis.

Intoarcerea lui Ivan Petrovici i-a displacut in mod vadit ; cat timp printesa Kubenskaia l-a tinut la dansa, ea nadajduia sa primeasca cel putin o jumatate din mosia parinteasca : si la zgarcenie aducea cu bunica.

Pe langa asta, Glafira îl pizmuia pe fratele sãu, care era atat de invatat, vorbea atat de frumos frantuzeste, cu accent parizian, iar ea abia dacã putea pronunta “bonjour” si “comment vous portez-vous ?”

Ce-i drept, parintii sãi nu pricepeau nicio boabã frantuzeste, dar asta nu putea s-o consoleze.

Ivan Petrovici nu stia ce sã mai facã de alean si de urât.

A stat doar un an la tarã, fara sa iasa nicaieri, dar si acela i s-a parut cat un deceniu.

Numai fata de maica-sa isi mai usura inima si statea ceasuri intregi in odãile-i joase, ascultand palavrageala simpla a acestei femei blande si ghiftuindu-se cu dulceturi.

S-a intamplat ca printre cameristele Annei Pavlovna sa fie o fata foarte frumusica, cu ochi senini si blanzi, cu trasaturi delicate, numitã Malania, o fata cuminte si modesta.

Ivan Petrovici a pus ochii pe dansa cum a vazut-o si s-a indragostit de ea : a indragit mersul ei sfios, raspunsurile timide, glasul linistit si surasul bland.

Cu fiecare zi ce trecea, ea-i pãrea mai draguta.

Si fata s-a legat de Ivan Petrovici cu toata puterea inimii, cum numai tinerele rusoaice stiu sa se ataseze, si i s-a dat.

Intr-o curte boiereasca de la tarã nicio tainã nu poate fi pastrata multa vreme.

In curand toata lumea stia de legatura cuconasului cu Malania.

In sfarsit, vestea a ajuns si la urechile lui Piotr Andreici.

In alte imprejurari se prea poate ca el nici sa nu fi luat in seama o intamplare atat de marunta ; dar parintele avea de mult picã pe fiul sãu si n-a pierdut prilejul de a-l rusina pe inteleptul filfizon din Petersburg.

S-a starnit o furtuna de tipete si de urlete.

Pe Malania au inchis-o intr-o magazie.

Ivan Petrovici a fost chemat in fata tatalui sau.

La auzul strigatelor, Anna Pavlovna a venit in fugã.

Ea a încercat sa-si linisteasca barbatul ; dar Piotr Andreici nu mai voia sa auda de nimic.

Ca un uliu s-a napustit asupra feciorului sau, l-a facut destrãbãlat, ateu, fãtarnic ; cu acest prilej si-a revarsat tot veninul ce-i clocea in suflet impotriva printesei Kubenskaia, l-a improscat cu vorbe de ocarã.

La inceput, Ivan Petrovici a tacut si si-a pastrat cumpatul ; dar cand parintele a avut nãstrusnicul gand de a-l ameninta cu o pedeapsa umilitoare, el n-a mai putut rãbda.

“Ereticul de Diderot a ajuns iarasi la ordinea zilei, s-a gandit el, ei bine, cel putin sa-l pun la treabã ; asteptati putin, am sa va uimesc pe toti”.

Si pe loc, Ivan Petrovici i-a raspuns tatalui sau, cu glas linistit si domol, desi un tremur ascuns ii încrâncena carnea, cã degeaba il invinuieste de destrabalare, cã, desi nu cautã sa-si acopere vina, el nu se dã in laturi ca sa indrepte lucrurile, cu atat mai mult cu cat se socoteste deasupra oricaror prejudecãti, si anume cã-i gata s-o ia de nevastã pe Malania.

Rostind aceste cuvinte, Ivan Petrovici si-a atins, fara îndoialã, telul : Într-atât l-a uimit pe Piotr Andreici, incat acesta doar si-a holbat ochii si a amutit o clipã ; dar numaidecat si-a venit în fire si – cum era intr-un cojocel din blanã de veveritã si cu picioarele goale in papuci – s-a nãpustit cu pumnii asupra lui Ivan Petrovici care, ca înadins, era pieptãnat à la Titus în ziua aceea si purta un frac englezesc nou de culoare albastrã, cizme cu ciucuri si pantaloni ferchesi din piele de elan, ca turnati pe trup.

Anna Pavlovna a tipat ca din gurã de sarpe si si-a acoperit fata cu mâinile, iar feciorul sãu a zbughit-o la fugã prin toatã casa, s-a napustit in curte, a sarit in gradina de zarzavat, a fugit in livadã, din livadã in drum si a tot alergat fara sa-si intoarca privirile pana cand, in sfarsit, n-a mai auzit in urmã tropãitul greoi al pasilor tatalui sau, nici tipetele acestuia, gâtuite si întretãiate ...

“Stai, potlogarule ! striga acesta din rasputeri. Stai, cã de nu, am sa te blestem !”

Ivan Petrovici s-a ascuns la un gospodar vecin, iar Piotr Andreici s-a intors acasa istovit cu totul si nãdusit si a declarat, de-abia tragandu-si suflarea, cã fiul sãu n-are sa capete de la dansul nici binecuvântare, nici mostenire.

A poruncit sa fie arse toate cartile lui prostesti, iar Malania sa fie dusã pe sus în satul cel mai indepartat.

S-au gasit oameni buni care s-au pus pe urma lui Ivan Petrovici si i-au dat de stire despre toate cele.

Rusinat si fierbând de mânie cum era, feciorul s-a jurat sa se razbune pe tatal sau si, in aceeasi noapte, a pândit caruta taraneasca in care era dusa Malania.

A rapit-o, a fugit cu dansa calare in orasul cel mai apropiat si s-au cununat.

Bani i-a dat vecinul, fost marinar cu inima miloasã si vesnic beat, strasnic amator de felurite isprãvi nobile, cum le spunea el.

A doua zi, Ivan Petrovici i-a scris lui Piotr Andreici o scrisoare ironicã, politicoasa si rece ; iar el a plecat in satul unde locuia vãrul sãu de-al treilea, Dmitri Pestov, cu sora lui Marfa Timofeevna, pe care cititorii o cunosc.

Le-a povestit totul, le-a adus la cunostinta cã-i gata sa plece la Petersburg, sa-si caute o slujba, si i-a implorat sa-i gazduiasca sotia cel putin un timp.

La cuvantul “sotie”, a izbucnit intr-un plâns amar si, cu toata invatatura si filozofia cãpãtate in capitala, s-a aruncat cu umilintã la picioarele rudelor sale, ca un tãran sãrac, si s-a închinat cu fruntea pana la pamant.

Oameni milosi si buni, fratii Pestov i-au primit cu drag rugamintea.

El a stat la veri cam vreo trei saptamani, asteptand in taina ca tatal sau sa-i raspunda la scrisoare, dar n-a venit nimic si nici nu se putea sa vina.

Afland de cununia fiului sau, Piotr Andreici a cazut la pat si a interzis cu strasnicie sa se mai pomeneasca in fata lui numele lui Ivan Petrovici.

Numai maica-sa, fara stirea sotului, s-a imprumutat la protopop si i-a trimis cinci sute de ruble, in asignate, precum si o iconita sotiei sale.

S-a temut sa scrie, dar i-a trimis vorba lui Ivan Petrovici, printr-un om al ei, un taran uscativ, care putea sa calce pe zi cate saizeci de verste, sa nu-si faca prea mult sange rau, ca poate o da Dumnezeu si totul se va pune la cale, iar parintele se va imbuna ; ca si ea si-ar fi dorit o alta nora, dar se vede ca asa a fost voia Domnului ; de aceea ea ii trimite Malaniei Sergheevna binecuvantarea sa parinteasca.

Taranul uscativ a capatat o rublã, a cerut invoire s-o vada pe noua cucoanã, cu care era cumãtru, i-a sarutat mana si a dat fuga acasa.

Iar Ivan Petrovici a plecat la Petersburg, cu inima usoarã.

Il astepta un viitor necunoscut.

Poate il ameninta saracia, dar se despartise de nesuferita viata de la tara si mai intai de toate nu-si trãdase dascãlii.

El, pe drept cuvânt, “a pus în aplicare” si a tradus în fapt ideile lui Rousseau, Diderot si la Déclaration des droits de l’homme * [ * Declaratia drepturilor omului ].

Sentimentul datoriei împlinite, al izbânzii si cel de mândrie îi umpleau inima ; si nici despãrtirea de sotie nu l-a speriat prea mult ; l-ar fi încurcat mai curând îndatorirea de a trãi necontenit cu ea.

Acest lucru fiind îndeplinit, trebuia sa se apuce de altele.

În pofida asteptãrilor sale, la Petersburg i-a mers din plin : printesa Kubenskaia, pe care monsieur Courtin apucase s-o paraseasca, dar care inca n-avusese vreme sa moarã, pentru a-si spãla, macar in parte, vina fatã de nepot, l-a recomandat la toti prietenii si i-a dãruit cinci mii de ruble – aproape cei din urmã bãnisori ai ei – precum si un ceas Lepic cu monograma lui într-o ghirlandã de cupidoni.

( extras din Un cuib de nobili, de Ivan Sergheevici Turgheniev,  Moscova 1949, Ed. RAO International, Bucuresti, noiembrie 1998 )