Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 2 )

Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 2 )

Era de fapt lipsit de sens sa aranjezi florile de camp.

Ele cazusera intr-o simetrie proprie si era fara indoiala adevarat ca efectul obtinut astfel ar fi fost stricat de o distributie prea regulata a irisilor si a mâtisorilor de salcie.

Cecilia petrecu mai multe minute indreptand cate ceva, pentru a obtine o impresie de dezordine naturala.

In timp ce se ocupa de asta, se gandi daca n-ar putea sa iasa si sa vorbeasca putin cu Robbie.

Ar fi scapat de urcatul la etaj.

Dar se incalzise prea tare, nu se simtea in largul ei si ar fi vrut sa vada cum aratã in oglinda mare, aurita, de deasupra semineului.

Dar daca el s-ar fi intors – fiindca statea cu spatele la casa si fuma -, privirea i-ar fi cazut exact pe fereastra camerei.

In sfarsit terminã de aranjat si se trase iarasi inapoi.

Acum prietenul fratelui ei, Paul Marshall, ar putea sa creada ca florile fusesera trantite in vaza cu aceeasi nonsalanta cu care fusesera culese.

Stia prea bine ca era o tampenie sa aranjezi florile inainte de a turna apa in vaza, dar asta era – nu se putea abtine sa nu le dichiseasca putin, iar oamenii, in special oamenii singuri, nu faceau totul in ordinea corecta si strict logica a lucrurilor.

Mama ei dorea flori in camera de oaspeti, iar Cecilia ii indeplinise cu placere dorinta....

Pentru apa va trebui sa se duca in bucatarie.

Numai ca Betty se pregatea sa gateasca pentru cina si se afla in dispozitia ei inchizitoriala.

Nu numai baietelul, Jackson sau Pierrot, se facea mic de frica, ci si ajutoarele aduse din sat.

Chiar de aici, din salon, se putea auzi deja, din cand in cand, cate un tipat de enervare estompat, urmat de trantirea, cu o forta nepamanteana, a unei cratite pe plita.

Daca se ducea acum la bucatarie, Cecilia trebuia sa impace instructiunile neclare ale mamei cu predispozitia provocatoare a lui Betty.

Era, fara indoiala, mult mai intelept sa se duca afara si sa umple vaza de la fantana arteziana.

Candva, in adolescenta Ceciliei, un prieten al tatei, care lucra la Victoria and Albert Museum, venise sa examineze vaza si o declarase autentica.

Era portelan de Meissen adevarat, opera marelui artist Höroldt, care o pictase in 1726.

Fara indoiala, fusese candva proprietatea regelui August.

Desi considerata cu mult mai valoroasa decat celalalte piese din casa Tallis, majoritatea obiecte de duzina colectionate de bunicul Ceciliei, Jack Tallis tinea ca vaza sa fie folosita, spre a se onora memoria fratelui sau.

Nu trebuia sa stea incuiata intr-o vitrina de sticla.

Rationamentul era urmatorul : daca supravietuise razboiului, vaza va supravietui si familiei Tallis.

Sotia sa nu-l contrazicea.

Adevarul adevarat era ca lui Emily Tallis nu-i prea placea vaza, oricat ar fi fost ea de valoroasa si oricate amintiri erau legate de ea.

Micile siluete chinezesti cu care era pictata, adunate ceremonios intr-o gradina, in jurul unei mese, inconjurate de plante ornamentale si de pasari incredibile, i se pareau pretioase si enervante.

Chinezariile in general o plictiseau.

Cecilia nu-si formase o parere in aceasta privinta, desi uneori se intreba cat ar fi putut lua pe vaza la Sotheby’s. [ * Sotheby’s – cunoscuta caa de licitatie londoneza ].

Vaza era respectata nu pentru maiestria cu care Höroldt folosise emailurile multicolore si chenarele sau pentru impletitura albastra-aurie a frunzelor, ci pentru unchiul Clem, pentru vietile salvate de el, pentru raul trecut de la la miezul noptii si moartea lui cu numai o saptamana inainte de armistitiu.

Florile – mai ales aceste flori de camp – i se pareau Ceciliei un omagiu adecvat.

[...]

Cand pasi afara, in lumina, mirosul pietrelor incalzite se ridica spre ea ca o imbratisare calda.

[...]

Auzind-o venind, Robbie se intoarse brusc inspre ea.

-         Eram dus pe ganduri, incepu el sa explice.

-         Esti dragut sa-mi rasucesti si mie o tigara bolsevica ?

El azvarli restul tigarii pe care o fuma, lua cutia de tabla de pe vestonul aruncat in iarba si merse cu ea pana la arteziana.

Tacura amandoi o vreme.

-         Frumoasa zi, spuse ea, oftand.

El o privea cu suspiciune amuzata. Intre ei doi exista ceva si pana si Cecilia trebuia sa recunoasca in sinea ei ca observatia despre vreme sunase pervers.

-         Cum e Clarissa ?

El isi privea degetele ce rasuceau tigara.

-         Plicticoasa.

-         N-avem voie sa spunem asta.

-         As vrea sa faca odata ceva.

-         Va face. Iar cartea va fi din ce in ce mai buna.

Incetinira pasul, apoi se oprira, ca el sa poata finisa tigareta rasucita pentru ea.

Cecilia declarã :

-         Il prefer oricand pe Fielding.

Isi spuse ca rostise o prostie.

Robbie privea in departare, dincolo de parc, la vacile de langa paduricea de stejari ce strajuia valea raului, unde ea alergase de dimineata.

Poate credea ca vorbeste cu el codificat, transmitandu-i prin sugestie preferinta ei pentru ceea ce era senzual si plin de vitalitate.

Daca era asa, atunci facea, desigur, o greseala si ea se simtea stanjenita, nestiind cum sa-l corecteze.

Ii placeau ochii lui, isi spuse, combinatia de portocaliu si verde, devenita si mai granuloasa in lumina soarelui.

Ii placea ca era atat de inalt. Era o combinatie interesanta pentru un barbat : inteligenta si masivitatea.

Cecilia isi pusese tigareta intre buze si acum el i-o aprindea.

-         Inteleg ce vrei sa spui, zise, in timp ce faceau ultimii pasi pana la arteziana. Este mai multa viata in Fielding, dar psihologia lui este mult mai lipsita de rafinament decat a lui Richardson.

Ea asezã vaza pe pamant, langa treptele inegale ce duceau la bazinul de piatra al fantanii.

Ultimul lucru de care avea chef era o discutie studenteasca despre literatura secolului al optsprezecelea. Ea nu era catusi de putin convinsa de lipsa de rafinament a lui Fielding sau de faptul ca Richardson ar fi fost un psiholog mai bun, dar nu avea sa se lase atrasa in acest joc al atacurilor, apararilor si definitiilor.

Se saturase de astfel de chestii, iar Robbie era prea tenace in sustinerea unui punct de vedere.

In loc de asta, rosti :

-         Leon vine astazi, stiai ?

-         Am auzit eu ceva. E grozav.

-         Vine cu un prieten, unul Paul Marshall.

-         Milionarul de ciocolata ! O, nu ! Iar tu vrei sa-i dai flori !

Cecilia zambi. Oare se prefacea gelos ca sa ascunda faptul ca intr-adevar era ? Nu mai putea sa-l inteleaga. Se indepartasera unul de celalalt la Cambridge.

Ar fi fost mult prea dificil sa se intample altfel. Asa ca schimbã subiectul.

-         Batranul zice ca o sa studiezi medicina, spuse ea.

-         Analizez posibilitatea.

-         Cred ca esti indragostit de studentie.

El isi intoarse din nou privirea, dar de data asta numai pentru o secunda sau doua, iar cand se uita din nou la ea, Cecilia crezu ca distinge o urma de iritare. Oare-i vorbise de sus ? Ii vazu din nou ochii, cu pete portocalii si verzi, ca ale bilelor cu care se joaca baietii.

Cand vorbi, vocea lui era absolut curtenitoare :

-         Stiu ca tie nu ti-au placut niciodata chestiile asta, Cee. Dar cum altfel as putea ajunge doctor ?

-         Tocmai asta voiam sa spun. Inca sase ani. La ce bun ?

El nu se supara. Ea era cea care exagera cu interpretarea, care era nervoasa in prezenta lui, si se supara pe ea insasi.

Dar ii raspunse la intrebare cu seriozitate :

-         De fapt, nimeni n-o sa ma angajeze ca arhitect peisagist. Nu vreau nici sa fiu profesor, nici sa devin functionar de Stat. Iar medicina ma intereseaza...

Se intrerupse, fiindca-i venise o idee :

-         Sa stii ca-i voi inapoia tatalui tau toti banii. Asa ne-am inteles.

-         Nu ma refeream deloc la bani.

O surprinse faptul ca el crezuse ca o intereseaza problema banilor.

Cata lipsa de generozitate din partea lui !

Tatal Ceciliei sponsorizase toata viata educatia lui Robbie.

Si obiectase oare cineva vreodata ?

Crezuse ca e numai o parere, dar de fapt avea dreptate : in comportarea lui Robbie din ultimul timp aparuse ceva enervant.

Incepuse s-o prinda pe picior gresit ori de cate ori avea ocazia.

Acum doua zile sunase la soneria de la intrare – lucru ciudat in sine, fiindca el se putea misca prin toata casa in deplina libertate.

Cand o chemasera jos, il gasise afara, in fata usii, de unde o intrebase, cu un glas impersonal, daca-i putea imprumuta o carte. Intamplarea facea ca Polly tocmai sa spele, de-a busilea, gresia din antreu.

Robbie daduse un adevarat spectacol : isi scosese ghetele, deloc murdare, iar pe urma, ca si cum s-ar fi gandit mai bine, isi scosese si ciorapii si pasise in varful picioarelor, cu exagerare comica, pe podeaua uda.

Tot ce facea era menit sa o tina la distanta.

In momentul respectiv jucase rolul fiului servitoarei, venit cu o problema in casa stapanilor.

Intrasera impreuna in biblioteca si, dupa ce el isi gasise cartea, Cecilia il invitase sa bea o cafea cu ea.

Refuzul lui timid fusese o prefacatorie ; de fapt, era o persoana foarte sigura pe sine.

Se simtise luata peste picior. Astfel refuzata, il lasase singur in biblioteca, se intorsese in camera ei si se intinsese pe pat, reluand Clarissa, lectura din care nu pricepea niciun cuvant.

Simtise ca o cuprindeau tot mai tare enervarea si deruta.

Fie ca-si batea joc de ea, fie ca o pedepsea – nu-si dadea seama ce era mai rau.

O pedepsea fiindca la Cambridge facuse parte din alte cercuri, fiindca mama ei nu era femeie de serviciu, isi batea joc de ea pentru ca obtinuse o medie modesta, asta cu toate ca in realitate femeilor oricum nu li se acordau niciun fel de titluri.

Neindemanatica, stanjenita de tigara pe care inca o mai tinea in mana, ridica vaza si o tinu in echilibru pe marginea bazinului.

[...]

Robbie tacea, dar, dupa expresia fetei – un zambet fortat, intins, care nu-i deschidea buzele -, isi dadu seama ca-i parea rau de ceea ce-i spusese.

Nici acest lucru n-o mangaia.

In ultimul timp, asa se intampla ori de cate ori stateau de vorba : unul sau celalalt facea intotdeauna o greseala si apoi ar fi vrut sa-si retraga cuvintele.

Nu era niciun pic de spontaneitate, niciun pic de stabilitate, nicio sansa de relaxare in conversatiile lor.

Toate erau numai intepaturi, capcane si intorsaturi stangace de fraza, care o faceau sa se dispretuiasca aproape la fel de mult cat il detesta pe el, desi nu se indoia ca vina era in cea mai mare parte a lui Robbie.
Ea nu se schimbase, dar el fara indoiala ca da.

Robbie se distanta acum tot mai mult de familia care fusese complet deschisa fata de el si-i daruise totul.

Numai din acest motiv – fiindca se astepta ca el sa refuze si prevedea cat ar fi fost de nefericita – nu-l invitase la cina din seara aceea.

Daca dorea distantã, o sa aiba cata vrea.

( extras din Ispãsire, de Ian McEwan, 2001, Prozã XXI, Ed.Polirom 2003, 2008, Iasi )