Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 1 )

Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 1 )

În parte din cauza frumusetii proaspete a diminetii, in parte datorita nevoii tot mai acute de a fuma o tigarã, Cecilia Tallis aproape cã alergã, cu florile in mânã, pe poteca paralela cu râul, pe langa vechiul bazin pentru sarituri, cu zidul lui de caramida napadit de muschi, inainte de a coti inspre paduricea de stejar.

Inactivitatea acumulata in saptamanile de vara care urmasera dupa examenele finale ii dadea si ea ghes sa se grabeasca.

De la intoarcerea acasa, viata ei incremenise, iar o zi splendida ca aceasta ii ridica nerabdarea pana aproape de nivelul disperarii.

Umbra inalta si racoroasa a padurii se dovedi o usurare pentru ea, iar sculptura complicata a trunchiurilor de copac o incanta. Odata ce trecu de portita turnanta din fier si de smârdarii de dincolo de santulet, strabatu pajistea vasta – vanduta unui fermier din partea locului ca sa-si pasca vacile pe ea – si iesi in spatele artezienei, cu zidul ei ocrotitor si reproducerea la jumatate din marimea reala a Tritonului lui Bernini, aflat in Piata Barberini din Roma.

Presiunea apei era atat de slaba incat silueta musculoasa, asezata atat de confortabil in scoicã, nu putea sufla prin ghioc decat un jet inalt de doi inci, asa cã apa ii cadea pe cap, siroia pe buclele de piatra si pe santuletul de pe spatele lui puternic, lasand o dârã stralucitoare de un verde-intunecat.

In ostilul climat septentrional, Tritonul se afla foarte departe de casa, dar era frumos in soarele diminetii, ca si cei patru delfini ce sprijineau scoica dantelata pe care sedea.

Cecilia examinã improbabilii solzi de pe delfini si de pe coapsele Tritonului, dupa care porni spre casa.

Drumul cel mai scurt pana in camera de zi trecea peste pajiste, prin terasã si prin usile glisante de sticla.

Dar prietenul ei din copilarie si de la Universitate, Robbie Turner, se afla acolo, in genunchi, privind un sir de arbusti rugosa, si nu avea chef de o conversatie cu el.

Cel putin nu acum.

De cand venise acasa in vacanta, geometrizarea gradinii devenise penultima lui ticnealã.

Acum se zvonea ca va merge la Medicinã, ceea ce, dupa ce-si luase diploma in Literaturã, parea cam exagerat.

Mai semãna si a nesimtire, intrucat cheltuielile urmau sa fie suportate de tatal Ceciliei.

Reîmprospãtã florile, cufundandu-le in bazinul plin de apa al artezienei, adanc si rece, si-l evitã pe Robbie, ocolind in fuga casa pana la intrarea din fata – un pretext, isi spuse, pentru a mai petrece cateva minute in aer liber.

Nici lumina soarelui matinal, nici vreo alta lumina n-ar fi putut ascunde uratenia casei Tallis.

Ridicata abia cu patruzeci de ani in urma, dintr-o caramida de un portocaliu tipator, in stilul patratos al goticului baronial, cu ferestre din sticlã cu rame de plumb, fusese desfiintata candva intr-un articol de catre Pevsner – sau de cineva din echipa sa – ca fiind o adevarata tragedie a ocaziilor risipite si apoi de catre un critic tanar, apartinand scolii moderne, ca fiind “perfectã in totala ei lipsa de farmec”.

Pe locul acela statuse o casa in stil Adam ** [ ** Dupa numele lui James si Robert Adam, arhitecti englezi din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea ], care fusese distrusa intr-un incendiu pe la sfarsitul anilor o mie opt sute optzeci.

Ramasese numai lacul artificial, insula si cele doua podete de piatra peste care trecea drumul si, langa mal, structura darapanata a unui templu cu tencuiala din gips.

Bunicul Ceciliei, care-si petrecuse copilaria intr-o locuinta situata deasupra unei fierarii si agonisise averea familiei obtinand o serie de patente pentru lacate, zavoare, lanturi si incuietori, isi proiectase asupra noii case preferinta sa pentru obiecte solide, durabile si functionale.

Cu toate acestea, daca stateai cu spatele la intrarea principala si priveai de-a lungul aleii, ignorand freziile ce se adunau deja in umbra arborilor bine distantati, privelistea era destul de frumoasa si-ti insufla o senzatie de atemporalitate, de calm inalterabil, ceea ce-i intari Ceciliei convingerea ca va trebui sa plece de acasa cat mai repede.

Intrã in cladire, strabatu cu pas grabit holul pavat cu gresie alba si neagra – cat de familiar era ecoul starnit de pasii ei, cat de enervant ! – si se opri sa-si traga rasuflarea in usa salonului.

Picurand rece pe picioarele ei incaltate cu sandale, buchetul ravasit de trandafiri salbatici, mugurasi de salcie si irisi ii schimbã dispozitia.

Vaza cautata statea pe o masuta americana din lemn de cires, langa usile de sticla usor intredeschise.

Orientarea spre Sud-Est a acestora permitea unor paralelograme de lumina solara matinala sa inainteze pe mocheta de un albastru sters.

Rasuflarea i se linisti, pofta de tigara ii crescu, dar continua sa ezite langa usa, tintuita pentru moment locului de frumusetea scenei : cele trei fotolii Chesterfield decolorate, grupate in jurul semineului gotic aproape nou, in care se pitise un manunchi de papura uscata ; alaturi, harfa neacordata si nefolosita si portativele neintrebuintate, din lemn de trandafir ; draperiile grele de catifea, incretite usor cu ajutorul unui snur varstat cu portocaliu si albastru, care incadrau o portiune de cer senin si terasa pestrita, galben si gri, unde, in crapaturile dintre dale, cresteau musetelul si iarba-fetei.

Un sir de trepte cobora pana la gazonul pe marginea caruia Robbie continua sa lucreze si care se intindea pana la fantana arteziana cu Tritonul, aflata la o departare de cincizeci de yarzi.

Toate acestea – raul si florile, alergatul ( la care se dedase cam rar in ultimele zile ), striatiunile fine de pe trunchiurile stejarilor, camera cu tavan ametitor de inalt, geometria luminii, pulsul din urechi, care se potolea, devenind tacere -, toate o incantau pe Cecilia, pe masura ce obisnuitul se preschimba intr-o stranietate incantatoare.

Dar se simtea totodata vinovata fiindca o plictisea faptul ca se afla acasa.

Se intorsese de la Cambridge cu vaga idee cã datora familiei o sedere mai lunga si neintrerupta.

Insa tatal ei nu venise din oras, iar mama, cand nu somnola din cauza migrenei, parea distanta, ba chiar neprietenoasa.

Cecilia dusese tavi cu ceai in camera mamei – la fel de spectaculos de dezordonata ca si a ei -, sperand ca se va ivi prilejul vreunei conversatii intamplatoare.

Emily Tallis nu dorea sa schimbe insa decat observatii neinsemnate referitoare la gospodarie sau statea cu spatele proptit in perne, avand pe chip o expresie de nedeslusit in penumbra si golindu-si ceasca intr-o tacere sumbra.

Briony se zbatea in ghearele fanteziilor ei scriitoricesti ; ceea ce fusese un capriciu trecator devenise o obsesie acaparanta.

Dis-de-dimineata, Cecilia o vazuse pe scari pe surioara ei mai mica conducandu-i pe verisorii – bietii de ei ! – sositi abia ieri pana sus, in camera copiilor, ca sa repete piesa pe care Briony dorea s-o prezinte in seara aceea, cand erau asteptati sa soseasca Leon si prietenul lui.

Avea foarte putin timp, iar unul din gemeni fusese deja inchis de Betty in spalator, pentru cine stie ce pozna.

Cecilia nu avea niciun chef sa-i ajute : era prea cald si apoi, orice-ar fi facut ea, proiectul tot avea sa se termine catastrofal, fiindca Briony tintea prea sus.

Nimeni nu se putea ridica la inaltimea viziunii ei exaltate si cu atat mai putin verisorii ei.

Cecilia isi dadea seama ca nu va putea continua sa-si iroseasca zilele in ceaunul camerei sale nedereticate, trantita pe pat intr-un nor de fum de tigara, cu barbia proptita in pumn, cu intepaturi de toate calibrele furnicand-o prin brat, in timp ce parcurgea in ritm de melc romanul lui Richardson Clarissa.

Incepuse fara prea mult entuziasm sa-si alcatuiasca arborele genealogic, dar – cel putin pe ramura paterna -, pana in momentul cand strabunicul sau isi deschisese umilul sau atelier de fierarie, strabunii erau irecuperabil cufundati in mocirla nivelatoare a muncilor agricole, cu schimbari suspecte si derutante ale numelor de familie la barbati si casatorii de convenienta, neinregistrate in registrele parohiei.

Nu, nu mai putea ramane aici.

Isi dadea seama ca ar trebui sa conceapa un plan, dar de actionat nu actiona.

Existau mai multe posibilitati, dar niciuna nu era imediata.

Avea niste bani in cont, suficienti ca sa poata trai modest aproximativ un an.

Leon o invitase de nenumarate ori sa vina sa stea cu el la Londra.

Prietenii din studentie s-au oferit s-o ajute sa-si gaseasca o slujba – una plictisitoare, fara indoiala, dar care i-ar fi asigurat independenta.

De partea mamei avea matusi si unchi interesanti, oricand fericiti s-o primeasca, printre care nebuna de Hermione, mama Lolei si a gemenilor, care chiar in momentul asta se distra la Paris cu un amant ce lucra la radio.

Nimeni n-o obliga pe Cecilia sa ramana acasa, nimanui nu i-ar fi pasat prea mult daca ar fi plecat.

Ceea ce o tinea in loc nu era lenea.

Dimpotriva, agitatia ei interioara se invecina cu iritabilitatea.

Ii placea pur si simplu sa creada ca nu era lasata sa plece fiindca era nevoie de ea aici.

Reusea din cand in cand sa se autoconvinga ca ramanea pe loc de dragul lui Briony sau ca sa-si ajute mama sau pentru ca aceasta era cu adevarat ultima perioada mai lunga pe care o putea petrece acasã si era cazul sa o respecte.

De fapt, gandul de a-si face valiza si de a lua trenul de dimineatã nu-i producea nicio placere.

Plecare de dragul placerii.

A zabovi aici, in plictisealã si confort, era o forma de autoflagelare amestecata cu placere sau cu speranta de a trai ceva placut ; daca pleca, i s-ar fi putut intampla ceva groaznic sau, si mai rau, ceva placut, ceva ce nu si-ar ingadui sa piarda.

Mai era si Robbie, care o exaspera cu pretentiile lui ca se tine la distanta si cu planurile lui marete, pe care nu le discuta decat cu tatal ei.

Robbie si cu ea se cunosteau de la sapte ani si pe Cecilia o enerva stanjeneala ce intervenea intre ei cand discutau.

Chiar daca simtea ca, in cea mai mare parte, vina era a lui Robbie – sa i se fi urcat la cap rezultatul excelent de la examen ? -, Cecilia stia ca lucrul acesta trebuia lamurit inainte de a se gandi la plecare.

Prin ferestrele deschise patrundea mirosul slab de balegar de vaca, care era omniprezent, cu exceptia zilelor celor mai friguroase, dar pe care il remarcau numai cei care lipsisera o vreme.

Robbie pusese jos lopata si-si rula acum o tigara – un obicei cu care ramasese de cand fusese inscris in Partidul Comunist, o alta toanã trecatoare, abandonata odata cu ambitia de a deveni antropolog si cu planul de a parcurge distanta Calais – Istanbul cu autostopul.

Totusi, tigarile ei personale erau cu doua etaje mai sus, intr-unul dintre multele buzunare posibile.

Intrã in camera si indesa florile in vaza.

Vaza ii apartinuse odinioara unchiului ei Clem, a carui inmormantare – sau re-inmormantare – de imediat dupa razboi ii era inca proaspata in amintire : sosirea afetului de tun in cimitirul din curtea bisericii, sicriul invelit in drapelul regimentului, sabiile inaltate, tanguirea goarnei langa mormant si – lucrul cel mai memorabil pentru un copil de cinci ani – plansul tatalui ei.

Clem fusese unicul lui frate.

Povestea felului in care ajunsese proprietarul vazei era relatata de tanarul locotenent intr-una dintre ultimele scrisori trimise acasa.

Se afla intr-o misiune de legatura in sectorul francez si initiase evacuarea unui orasel de la Vest de Verdun, cu doar cateva minute inainte de a fi facut zob de artilerie.

Fusesera astfel salvate vietile a vreo cincizeci de femei, copii si batrani.

Mai tarziu, primarul si alti functionari l-au condus pe unchiul Clem inapoi in oras, pana la un muzeu pe jumatate distrus.

Vaza fusese scoasa dintr-o vitrina de sticla sparta si-i fusese inmanata in semn de recunostinta.

Un refuz era de neconceput, oricat ar fi fost de inconvenabil sa mergi la lupta cu un portelan de Meissen sub brat.

Dupa o luna, vaza fusese lasata in siguranta la o ferma, iar locotenentul Tallis traversase un râu iesit din matcã doar ca s-o recupereze, revenind la unitatea sa in acelasi mod, dupa miezul noptii.

In ultimele zile ale razboiului participase la misiuni de patrulare si-i incredintase vaza spre pastrare unui camarad.

Incetul cu incetul, obiectul isi croise drum pana la comenduirea regimentului, de unde fusese expediat pe adresa familiei Tallis la cateva luni dupa inmormantarea unchiului Clem.

( extras din Ispãsire, de Ian McEwan, 2001, Prozã XXI, Ed.Polirom 2003, 2008, Iasi )