Un roman rus ( 4 )
Pansin salutã politicos pe toti cei din camerã, strânse mâna Mariei Dmitrievna si Lizavetei Mihailovna, pe Ghedeonovski îl bãtu usor pe umãr si, întorcându-se pe cãlcâie, o prinse pe Lenocika de cap si o sãrutã pe frunte.
- Si nu ti-e teamã sa calaresti un cal atat de naravas ? il intrebã Maria Dmitrievna.
- Iertati-mã, dar calu-i foarte blând. O sa va spun insa numaidecat cine-mi inspirã fricã : ma tem sa joc preferans cu Serghei Petrovici ; ieri, la Belenitîni, m-a batut mar.
Ghedeonovski râse subtire si slugarnic : el îl lingusea pe tanarul si stralucitul functionar din Petersburg, favoritul guvernatorului. In discutiile sale cu Maria Dmitrievna, de multe ori pomenise de capacitata exceptionala a lui Pansin. Iatã, cum sa nu-l lauzi ? sustinea el. Tanarul se bucurã de succes si in sferele inalte, e un slujbas exemplar si n-are pic de trufie.
De altfel, Pansin era socotit si la Petersburg un functionar capabil : la el treaba mergea strunã, vorbea despre ea in glumã, asa cum se cuvine unui om de lume, care nu dã prea multa insemnatate muncii sale ; era insa “expeditiv”.
Superiorilor le plac asemenea subalterni. Nici el nu se indoia ca, daca ar fi vrut, ar fi putut ajunge, cu timpul, ministru.
- Ati binevoit sa spuneti ca v-am batut la carti, zise Ghedeonovski ; dar saptamana trecuta cine a castigat de la mine douasprezece ruble ? Si inca...
- Rautaciosule, rautaciosule, il intrerupse Pansin cu o familiaritate amabilã, dar putin cam dispretuitoare si, fara sa-l mai ia in seama, se apropi de Liza.
- Aici, n-am putut gasi uvertura la Oberon, incepu el. Degeba s-a laudat Belenitîna cã are toata muzica clasica. De fapt, afarã de polci si de valsuri, n-are nimic. Dar am scris la Moscova si peste o saptamana veti avea uvertura asta. Fiindca veni vorba de muzica, adãugã Pansin, ieri am scris o romantã nouã, textul l-am compus tot eu. Vreti sa v-o cânt ? Nu stiu ce-a iesit din asta. Belenitîna a gasit-o foarte draguta, dar aprecierile ei nu inseamna nimic, doresc sa va cunosc parerea. De altfel, cred ca e mai bine s-o cânt ceva mai tarziu.
- De ce mai tarziu, se amestecã in vorba Maria Dmitrievna, de ce nu acum ?
- Ma supun, rosti Pansin, cu un fel de zambet senin si dulceag, care se ivea si pierea tot asa de brusc. Impinse scaunul cu genunchiul si se asezã la pian ; iar dupa ce fãcu cateva acorduri, prinse sa cante, rostind clar cuvintele urmatoarei romante :
[...]
Mi-e sufletul, cu nãzuinti desarte,
De dor supus.
Sunt trist... Caci tu-mi ramai mereu departe,
Ca luna, sus...
Pansin cântã cupletul al doilea mai expresiv si cu mai multa vigoare ; iar acompaniamentul navalnic facea sa se auda jocul valurilor.
Dupa cuvintele : “Sunt trist...” el oftã usor, isi plecã ochii in pamant si isi scazu vocea, morendo * [ * stingandu-se cu incetul ].
Dupa ce ispravi, Liza lãudã motivul, Maria Dmitrievna rosti “Fermecator !”, iar Ghedeonovski strigã : “Admirabil. Atat poezia cat si melodia sunt la fel de incantatoare !...”
Lenocika se uitã la cantaret cu o veneratie copilareasca.
Intr-un cuvant, tuturor celor de fatã le plãcu foarte mult opera tanarului diletant.
Insa dincolo de usa salonului, în antreu, se opri un batran, care de-abia atunci intrase si caruia – judecand dupa expresia fetei sale abãtute si dupa miscarea umerilor – romanta lui Pansin, desi foarte placuta, nu-i facuse nicio impresie.
Dupa ce asteptã un pic si-si sterse praful de pe cizme cu o batista mare, omul nostru isi miji deodata ochii, isi stranse buzele intr-o expresie posacã, isi încovoie spinarea, care si asa era cam gârbovã, si pãsi incet in salon.
- A ! Hristofor Fedorîci, ziua bunã ! exclamã cel dintâi Pansin si sãri repede de pe scaun. Nici n-am banuit ca sunteti aici, in fata domniei-voastre nu m-as fi incumetat pentru nimic in lume sa-mi cant romanta. Stiu ca nu sunteti amator de muzica usoara.
- Eu nu ascultat, grãi intr-o ruseascã stâlcitã cel ce intrã in salon si, inclinandu-se in fata tuturor, se opri stangaci in mijlocul odaii.
- Monsieur Lemm, spuse Maria Dmitrievna, ati venit sa-i dati Lizei lectia de muzica ?
- Nu, nu lui Lisafet Mihailovna, ci lui Elen Mihailovna.
- Atunci, foarte bine ! Lenocika, treci sus cu domnul Lemm.
Batranul porni in urma fetitei, dar Pansin il opri.
- Sa nu plecati dupa lectie, Hristofor Fedorîci, ii spuse acesta, eu si Lizaveta Mihailovna vom canta sonata lui Beethoven la patru maini.
Batranul mormãi ceva sub nas ; iar Pansin continuã sa-i vorbeasca nemteste, pronuntand gresit cuvintele :
- Lizaveta Mihailovna ne-a aratat cantata religioasã pe care i-ati dedicat-o – e o bucatã minunata ! Va rog sa nu credeti cumva ca nu stiu sa pretuiesc muzica serioasa, dimpotriva : uneori e plictisitoare, in schimb e foarte instructiva.
Batranul rosi pana in varful urechilor, aruncã o privire piezisã spre Liza si iesi grabit din camera.
Maria Dmitrievna il rugã pe Pansin sa repete romanta ; el insa declarã ca nu vrea sa jigneasca urechea unui neamt erudit si ii propuse Lizei sa cante mai degraba sonata lui Beethoven.
Atunci Maria Dmitrievna oftã si, la randul ei, il pofti pe Ghedeonovski sa faca o plimbare prin gradina.
- As vrea, ii spuse ea, sa mai vorbim si sa va cer sfatul asupra bietului nostru Fedea.
Pe fata lui Ghedeonovski tresari un zambet larg, se inclinã, isi luã cu doua degete palaria si manusile randuite frumos pe borul ei si iesi impreuna cu Maria Dmitrievna.
In odaie ramasera Pansin si Liza ; ea aduse si deschise partitura sonatei ; amandoi se asezarã tacuti la pian.
De sus se auzeau sunetele slabe ale gamelor executate de Lenocika, cu degete nesigure.
( extras din Un cuib de nobili, de Ivan Sergheevici Turgheniev, Moscova 1949, Ed. RAO International, Bucuresti, noiembrie 1998 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu