Anii colegiului, sfârsitul anilor ’60 în SUA (2) ( Hillary Rodham Clinton )

Dedicatia cartii : Parintilor mei, sotului meu, fiicei mele si tuturor sufletelor bune din lume ale caror inspiratie, rugaciuni, sprijin si dragoste mi-au binecuvantat inima si m-au sustinut de-a lungul anilor de istorie traita

Anii colegiului, sfârsitul anilor ’60 în SUA (2) ( Hillary Rodham Clinton )

Anul terminal de la Wellesley avea sa îmi testeze si sa imi clarifice si mai bine convingerile.

Pentru teza finala am analizat lucrarea unui nativ din Chicago, implicat in organizarea de activitati comunitare, numit Saul Alinsky, pe care il cunoscusem cu o vara in urma.

Alinsky era o personalitate pitoreasca si controversata care reusise, de-a lungul carierei sale, performanta de a jigni pe aproape toata lumea.

Reteta sa pentru schimbare sociala cerea organizarea maselor, pentru a-i invata pe oameni sa se descurce singuri, luptand cu guvernul si cu corporatiile pentru a obtine resursele si puterea de a-si imbunatati nivelul de trai.

Eram de acord cu unele dintre ideile lui Alinsky, in special cu aceea de a da putere oamenilor pentru a se ajuta singuri.

Dar aveam un dezacord fundamental.

El credea ca sistemul se poate modifica numai din exterior.

Eu, nu.

Mai tarziu, cand am absolvit, mi-a acordat ocazia de a lucra cu el si a fost dezamagit sa afle ca decisesem sa merg la Facultatea de Drept.

Alinsky mi-a spus ca va fi o pierdere de timp, dar decizia mea era tocmai reflectarea faptului ca eu socoteam posibilã schimbarea din interior a sistemului.

Am luat testul de admitere la Drept si m-am inscris la cateva scoli.

Dupa ce am fost acceptata la Harvard si la Yale, nu am putut sa ma decid unde sa merg pana cand am fost invitata la un cocteil la Facultatea de Drept de la Harvard.

Un prieten m-a prezentat unui faimos profesor de drept de la Harvard, desprins parca direct din The Paper Chase * [ * Roman si serial de televiziune inspirate din viata unui student la Facultatea de Drept a Universitatii Harvard. ], spunand :

-         Ea este Hillary Rodham. Tocmai incearca sa se decida daca sa vina la noi anul viitor sau sa incheie un acord cu celmai apropiat competitor al nostru.

Marele om m-a concediat cu o privire rece, spunand :

-         Ei bine, in primul rand noi nu avem un competitor apropiat. In al doilea rand, nu mai avem nevoie de femei la Harvard.

Inclinam oricum catre Yale, dar aceasta intalnire mi-a alungat si ultimele dubii pe care le mai aveam.

Tot ce mai ramanea de facut era sa termin Wellesley si credeam ca aceasta se va petrece fara vreun eveniment, pana cand colega de clasa si prietena mea Eleanor “Eldie” Acheson s-a decis ca aveam nevoie de un orator pentru absolvire.

O intalnisem pe Eldie, nepoata secretarului de Stat al presedintelui Truman, Dean Acheson, la un curs de politologie din primul an de facultate, unde trebuia sa ne prezentam formatia politica.

Eldie a declarat ulterior in The Boston Globe ca a fost “socata sa afle ca nu numai Hillary, dar si alti oameni foarte destepti erau republicani”.

Descoperirea a “deprimat-o”, dar “explica de ce acestia castigau alegerile prezidentiale din cand in cand”.

Wellesley nu avusese niciodata un orator student, iar presedinta scolii, Ruth Adams, se opunea unei asemenea deschideri in acel moment.

Nu se simtea in largul ei in mediul studentesc din anii ’60.

In calitatea mea de presedinte al consiliului studentesc aveam intalniri saptamanale cu ea, iar intrebarea ei obisnuita era o varianta a lui Freud : “Ce vor fetele ?”

Sincera sa fiu, cele mai multe dintre noi habar nu aveam, intr-adevar.

Eram prinse intre un trecut vetust si un viitor imprevizibil.

Eram adeseori impertinente, cinice si cu aere de superioritate fata de adulti si de autoritati.

Asa ca, atunci cand Eldie a anuntat-o pe presedinta Adams ca reprezenta un grup de studenti care doreau un student orator la cursul festiv, un refuz initial era de asteptat.

Apoi Eldie a plusat declarand ca, daca cererea era respinsa, ea se angaja sa conduca personal o contra-ceremonie de decernare a diplomelor.

Si, a adaugat ea, era increzatoare cã bunicul sãu va participa la aceasta din urma.

Cand Eldie ne-a anuntat ca ambele parti ramaneau neclintite pe propriile pozitii, am mers sa o vad pe presedinta Adams in casuta ei de pe malul Lacului Waban.

Cand am intrebat-o care era obiectia reala, ea a raspuns :

-         Nu s-a mai facut niciodata.

-         Ei bine, am putea încerca, am spus.

-         Nu stim cui o a-i ceara sa vorbeasca, a zis.

-         Ei bine, mi-au cerut mie, am continuat.

-         O sa ma mai gandesc.

In final, presedinta Adams a fost de acord.

Entuziasmul prietenelor privind discursul pe care aveam sa-l tin ma ingrijora, intrucat nu stiam ce as fi putut spune sa fie pe masura celor patru ani tumultuosi petrecuti la Wellesley si sa reprezinte, totodata, o trimitere pertinenta la viitorl nostru inca necunoscut.

In timpul anilor de juniorat si seniorat, Johanna Branson si cu mine am locuit intr-un apartament spatios cu vedere spre Lacul Waban, la al treilea etaj al caminului Davis.

Petrecusem multe ore stand in pat si privind pe geam la apele nemiscate ale lacului, ingrijorandu-ma cu privire la orice, de la relatiile mele si pana la credintã si protestele anti-razboi.

Acum, cand ma gandeam la toate cate ni se intamplasera mie si prietenelor mele de cand, cu patru ani in urma, parintii nostri lasasera acolo niste fete atat de diferite, ma intrebam cum as fi putut aduce un tribut cat mai echitabil acelor timpuri pe care le petrecuseram impreuna.

Din fericire, colegele mele mi-au venit in ajutor, trimitandu-mi poeziile si citatele preferate, intamplari ciudate culese de-a lungul calatoriilor comune, sugestii de gesturi dramatice.

Nancy “Anne” Scheibner, o serioasa absolventa de religie, a compus un lung poem care a surprins cu exactitate spiritul acelei perioade.

Am petrecut ore intregi discutand cu fetele despre ce ar fi vrut sa vorbesc si inca si mai multe incercand sa pun ordine in sfaturile disparate si contradictorii pe care le primeam.

In seara dinaintea absolvirii am iesit sa cinez cu un grup de prieteni si cu familiile lor si ne-am intalnit cu Eldie Acheson si cu familia sa.

Cand m-a prezentat bunicului sau, Dean Acheson i-a spus :

-         Ea este fata care va vorbi maine.

Iar el a raspuns :

-         Abia astept sa aud cei vei avea de spus.

Simteam ca ma ia cu ameteli.

Nu stiam inca despre ce aveam sa vorbesc si m-am grabit inapoi spre dormitor pentru a lucra toata noaptea – ultima la colegiu.                                                                                                                                    

Parintii mei erau foarte emotionati cã fata lor avea sa absolve, dar mama avusese probleme de sanatate in ultima vreme.

Un doctor ii prescrisese medicamente pentru subtierea sângelui si o sfatuise sa nu calatoreasca o vreme.

Asa ca, in mod regretabil, ea nu putea veni la festivitatea de la colegiu, iar tata nu avea chef sa vina singur.

Totusi, atunci cand le-am spus parintilor mei ca aveam sa tin un discurs, tata a decis ca trebuia sa fie de fata.

Si, in stilul sau tipic Rodham, a zburat la Boston tarziu, in noaptea dinaintea evenimentului, a ramas in aeroport peste noapte, a luat autobuzul spre campus a doua zi, a asistat la ceremonie, a mers la Wellesley Inn sa ia pranzul cu cativa prieteni de-ai mei si cu familiile lor, iar apoi s-a intors direct acasa.

Ceea ce a contat pentru mine a fost ca s-a aflat de fata la absolvire, reducand astfel dezamagirea pe care am simtit-o pentru absenta mamei.

Din multe puncte de vedere, acest moment ii apartinea ei la fel de mult pe cat imi apartinea si mie.

Dimineata absolvirii, 31 mai 1969, era o zi tipica pentru New England.

Ne-am adunat in careul academic pentru ceremonia de premiere, pe peluza dintre bibliotecã si capelã.

Presedinta Adams m-a intrebat despre ce aveam de gand sa vorbesc si i-am raspuns ca ma mai gandeam inca.

M-a prezentat senatorului Edward Brooke, oratorul oficial al ceremoniei si singurul membru de culoare al Senatului, pentru ca facusem campanie in 1966, pe cand mai eram o tanara republicana.

Dupa ce statusem treaza toata noaptea, incercand sa strang laolalta un discurs inchegat dintr-o mare de texte scrise in comun, pãrul imi statea foarte rau, si arãta si mai rau din cauza tocii de student ca un cuibar pe care trebuia sa o port in dimineata aceea.

Fotografiile cu mine in ziua aceea sunt de-a dreptul inspaimantatoare.

Discursul senatorului Brooke a subliniat faptul ca “pe agenda tãrii noastre se aflã probleme sociale profunde si presante”, si cã “este nevoie de concentrarea celor mai bune energii ale tuturor cetatenilor sai, in special ale tinerilor dotati, pentru a remedia aceste disfunctionalitati”.

S-a declarat impotriva a ceea ce el numea “protestul coercitiv”.

La acea datã, discursul suna ca o aparare a politicii presedintelui Nixon, tinand cont mai cu seama de ceea ce nu spunea, decat de ce spunea.

Am asteptat in van sa aud o afirmatie in sprijinul plangerilor legitime si al intrebarilor dureroase ale atator tineri americani, in legatura cu directia spre care se indrepta tara noastra.

Am asteptat sa aud vreo mentiune despre razboiul din Vietnam sau despre drepturile civile, despre doctorul King sau despre senatorul Kennedy, doi dintre eroii cazuti ai generatiei noastre.

Senatorul parea  pe alta lungime de undã fata de auditoriul sau : patru sute de tinere inteligente, constiente si care isi puneau intrebari.

Cuvintele lui se adresau unui alt Wellesley, unul care existase inainte de prefacerile sociale ale anilor 1960.

Ma gandeam cat de bine intuise Eldie faptul ca un asemenea discurs previzibil va constitui o dezamagire, dupa cei patru ani prin care trecuseram si noi, si America.

Asa ca am tras adanc aer in piept si am inceput prin a apãra “sarcina indispensabila de a critica si a protesta constructiv”.

Parafrazand poemul lui Anne Scheibner, pe care l-am citat in final, am afirmat ca “provocarea care ne stã in fata este practicarea politicii ca o artã de a transforma in posibil ceea ce pare imposibil”.

Am vorbit apoi despre constientizarea discrepantei intre asteptarile cu care cele din anul meu veniserã la colegiu si realitatea pe care o traiseram pe propria piele.

Cele mai multe dintre noi veneam din medii protejate, iar evenimentele personale si publice cu care ne confruntaseram ne facusera sa punem sub semnul intrebarii autenticitatea, chiar realitatea, vietilor noastre de dinainte de colegiu.

Cei patru ani fusesera un rit de trecere diferit de cel al generatiei parintilor nostri, care trebuise sa se confrunte cu probleme externe mai mari, cum ar fi Marea Crizã si al doilea razboi mondial.

Asa ca incepuseram sa punem intrebari, in primul rand despre politica de la Wellesley, apoi despre intelesul educatiei in artele liberale, apoi despre drepturile civile, rolul femeilor si Vietnam.

Am aparat protestul ca fiind “o incercare de creare a unei identitati in aceasta epoca”, ca o modalitate de “impacare cu umanitatea din noi”.

Facea parte din “experienta americana unicã”, iar daca “experimentul vietii umane nu va functiona in aceasta tara, in aceasta epoca, nu va functiona niciunde”.

Cand, la repetitia generala a festivitatii, imi intrebasem colegele ce ar fi vrut sa transmit in numele lor, toate au spus :

-         Vorbeste despre incredere, vorbeste despre lipsa de incredere in noi insine, precum si in ceilalti. Vorbeste despre pierderea increderii.

Mi-am dat seama cat era de greu sa transmit un sentiment incercat de o generatie intreaga.

In final am vorbit despre stradania de a stabili “un respect reciproc intre oameni”.

Printre cuvinte insa, mi se intrezarea teama, impartasita de multe dintre noi, cu privire la viitor.

Am facut referire la o conversatie pe care o avusesem in ziua precedenta cu mama unei colege, care imi spusese cã “nu ar vrea sa fie in locul meu pentru nimic in lume. Nu ar vrea sa traiasca in ziua de astazi si sa trebuiasca sa priveasca la ceea ce vede intr-un viitor care ii produce teamã”.

-         Teama este intotdeauna cu noi, doar ca nu avem timp pentru ea. Nu acum, am zis.

Discursul a fost, asa dupa cum am admis, o incercare de “a ajunge sa intelegem o parte din lucrurile neexplicate, poate inexplicabile, pe care le simtim”, intrucat ne aflãm “in explorarea unei lumi pe care niciuna dintre noi nu o intelege si pe care incercãm sa o cream cu toata aceasta incertitudine”.

Se poate ca acest discurs sa nu fi fost cel mai coerent pe care l-am tinut vreodata, dar a atins o coarda sensibila in inima promotiei mele, care m-a intampinat cu ovatii entuziaste, in parte, cred eu, pentru ca eforturile mele de a intelege timpul si locul in care ne aflam – puse in scena in fata a doua mii de spectatori – erau reflectarea nenumaratelor conversatii, intrebari, dubii si sperante pe care fiecare dintre noi le purta in sine in acel moment, nu numai ca absolvente ale colegiului Wellesley, dar si ca femei si cetateni ai Americii, ale caror vieti aveau sa exemplifice schimbarile si optiunile care aveau sa fie la dispozitia generatiei noastre la sfarsitul secolului douazeci.

Mai tarziu in dupa-amiaza aceea, am înotat pentru ultima oara in Lacul Waban.

In loc sa merg insa pe micuta plaja de langa debarcader, am decis sa intru in apã din apropierea cãminului meu, o zonã unde înotul era interzis oficial.

Am ramas in costum de baie si mi-am pus vraf blugii taiati si tricoul, cu ochelarii de soare ca de aviator in varf.

Toate grijile din lume imi pierisra pe cand inotam spre mijlocul lacului si, datorita vederii mele slabe, imprejurimile imi pareau ca dintr-un tablou impresionist.

Imi placuse timpul petrecut la Wellesley si aflasem o mare consolare in frumusetea locurilor, indiferent de anotimp.

Baia din ziua aceea era felul meu de a-mi lua ramas-bun de la acele locuri.

Cand m-am intors la mal nu am mai gasit nici hainele, nici ochelarii.

A trebuit sa intreb un ofiter de paza din campus daca nu imi vazuse lucrurile.

Mi-a spus ca doamna presedinte Adams ma vazuse înotând din casa ei si il trimisese sa mi le confiste.

In mod evident, ii parea foarte rau ca ma lasase sa vorbesc la ceremonia de absolvire.

Cu apa curgand pe mine, l-am urmat, oarecum orbeste, pentru a-mi recupera bunurile.

Nu aveam nici cea mai mica banuiala ca discursul meu ar putea trezi interes dincolo de Wellesley.

Sperasem numai ca prietenele mele sa isi vada implinite asteptarile, iar reactia lor pozitiva m-a bucurat din suflet.

Cand am sunat acasa, mama mi-a spus ca primise nenumãrate telefoane de la reporteri si televiziuni, cerandu-mi sa le acord interviuri si aparitii televizate.

Am aparut astfel in interviul lui Irv Kupcinet de la un post local din Chicago, iar revista Life ne-a prezentat pe mine si pe Ira Magaziner, un student activist, care adresase un discurs promotiei sale la absolvire, la Universitatea Brown.

Mama mi-a spus ca opiniile despre discursul meu pareau a fi impartite de la cei supraentuziasti – “a vorbit pentru o intreaga generatie” – pana la cei excesiv de critici – “cine se crede ?”

Laudele si atacurile s-au dovedit a fi un preludiu la ce avea sa urmeze : nu am fost niciodata nici atat de buna si nici atat de rea pe cat au pretins cei mai ferventi sustinatori sau critici ai mei.

Rasufland usurata, am pornit sa-mi petrec vara lucrand prin Alaska, spaland vase in parcul national de pe Muntele McKinley ( cunoscut astazi drept Parcul si Rezervatia Naturala Denali ) si curatind peste in Valdez, intr-o crescatorie temporara de somon, la un debarcader.

Munca mea presupunea sa port niste cizme pana la genunchi si sa stau in apa plina de sange pentru a indeparta matele de somon cu o lingurã.

Cand nu o faceam destul de repede, supraveghetorul tipa la mine sa ma misc mai iute.

Apoi am fost mutata la linia de asamblare, unde ajutam la ambalarea somonului in cutii pentru a fi trimis undeva in larg, la o fabrica unde avea sa fie preparat.

Am observat la un moment dat ca unii dintre pesti arãtau rãu.

Cand i-am spus directorului, m-a concediat si mi-a spus sa revin in dupa-amiaza urmatoare sa-mi incasez ultimul castig.

Cand m-am prezentat a doua zi insa, intreaga intreprindere disparuse.

In timpul unei vizite in Alaska pe cand eram Primã Doamnã, am glumit in fata unor ascultatori cã, dintre toate slujbele pe care le-am avut, curãtarea pestilor a fost cea mai bunã pregatire pentru viata de la Washington.

( extras din Istorie traita de Hillary Rodham Clinton, Ed. Rao International 2003, revizuita si adaugita noiembrie 2006 )