Un roman rus ( 6 )
Pansin atacase, cu vigoare si hotarare, cele dintai acorduri ale sonatei ( el cânta bas ), Liza insa nici nu incepu partea sa.
El se opri si o privi.
Ochii Lizei, plini de nemultumire, se uitau tintã la dânsul, pe buzele sale nu era nici umbrã de zâmbet.
Toatã figura ei avea întipãrit ceva sever, aproape trist.
- Ce-i cu dumneavoastrã ? o întrebã Pansin.
- De ce nu v-ati tinut de cuvânt ? îl mustrã Liza. V-am arãtat cantata lui Hristofor Fedorîci cu conditia sã nu-i pomeniti de ea.
- Recunosc cã sunt vinovat, Lizaveta Mihailnovna, nu stiu cum a venit vorba.
- L-ati supãrat – ca si pe mine. I-am pierdut încrederea.
- Ce pot sã fac Lizaveta Mihailovna ? De când eram de-o schioapã nu pot sã-i sufãr pe nemti ; parcã mã împinge mereu ceva sã-i necãjesc.
- Ce spuneti, Vladimir Nikolaici ? Neamtul acesta e un om sãrac, singur si zdrobit, nu vã e milã de dânsul ? Vã face plãcere sã-l necãjiti ?
Pansin se simti stingherit.
- Aveti dreptate, Lizaveta Mihailovna, rosti. Vinovatã-i vesnica mea nesocotintã. Nu, nu ma contraziceti ; ma cunosc foarte bine. Nesocotinta asta mi-a adus mult rãu. Datorita ei lumea ma socoteste egoist.
Pansin tãcu.
Cu oricine incepea o discutie, el o ispravea de obicei vorbind despre sine insusi, izbutind – nu stiu cum – s-o intoarca intr-un mod simpatic si delicat, sincer, parca involuntar...
- Iatã, chiar in casa asta, continuã el, mama dumneavoastrã îmi aratã, desigur, atâta bunãvointã – ea-i asa de bunã ; dumneavoastra... de fapt, nu stiu ce parere aveti despre mine ; in schimb matusa pur si simplu nu ma poate suferi. Pesemne si pe ea am suparat-o cu vreun cuvant nerod, nesocotit ... Ea nu mã are la inimã, nu-i asa ?
- Da, ii raspunse Liza, cu oarecare intarziere, nu-i sunteti pe plac.
Pansin isi plimbã nervos degetele pe claviaturã ; un zambet abea perceptibil ii lunecã pe buze.
- Ei, si dumneavoastra, rosti el, ma credeti, tot asa, egoist ?
- Va cunosc prea putin, zise Liza, dar nu va socotesc egoist ; dimpotriva, trebuie sa va fiu recunoascatoare...
- Stiu, stiu ce vreti sa spuneti, o intrerupse Pansin si-si trecu iarasi degetele peste claviatura, pentru note, pentru cartile pe care vi le aduc sau desenele proaste cu care va impodobesc albumul etc etc. Pot sa fac toate acestea si, totusi, sa fiu egoist. Indraznesc sa cred ca nu va plictisiti cu mine si nu ma considerati un om rãu ; cu toate acestea credeti ca eu – cum naiba se spune ? – pentru o vorbã de duh nu-mi crut nici tatal, nici prietenul !
- Sunteti doar distrat si uituc, ca toti oamenii de lume, rosti Liza, asta-i tot.
Pansin se întunecã un pic.
- Ascultati-ma, spuse el, sa nu mai vorbim despre mine. Sa ne ocupam de sonata noastra. Un singur lucru va rog, adauga el, netezind cu mana filele caietului de note de pe pupitru, puteti crede despre mine orice doriti, numiti-ma chiar egoist, ce-as putea sa fac ! dar sa nu-mi spuneti ca sunt om de lume ; porecla asta mi-e nesuferita... Anch’io sono pittore. Si eu sunt artist, desi prost, si am sa va dovedesc chiar acum ca sunt un artist prost. Sa incepem !
- Daca vreti, putem incepe, zise Liza.
Primul adagio merse destul de bine, desi Pansin gresi de mai multe ori. Bucatile proprii si cele invatate pe de rost le executa cu acuratete, insa un text nou il descifra greu. In schimb partea a doua a sonatei – un allegro – nu merse deloc. Dupa douazeci de masuri, Pansin – ramas cu doua masuri in urma – nu mai rezistã si, razand, isi trase scaunul.
- Nu, exclamã el, azi nu pot cânta ; bine cã Lemm nu ne aude, c-ar lesina !
Liza se sculã, închise pianul si se intoarse spre Pansin.
- Si acum, ce mai facem ? il intrebã.
- Intrebarea vã caracterizeazã ! Nu puteti sta niciun moment cu mainile incrucisate. Prin urmare, daca voiti, hai sa desenam, pana nu se-ntunecã de-a binelea. S-ar putea ca cealaltã muzã – muza desenului – cum naiba o chema ... am uitat...sa-mi fie binevoitoare. Unde vi-e albumul ? Mi-aduc aminte ca nu mi-am sfarsit peisajul.
Liza trecu in odaia de alãturi ca sa aduca albumul ; iar Pansin, ramas singur, isi scoase batista finã din buzunar, isi frecã cu ea unghiile si se uitã, parcã chiorâs, la mainile sale. Avea niste maini foarte frumoase si albe ; pe degetul mare de la mâna stanga purta un inel de aur impletit. Liza se intoarse. Pansin se asezã la fereastra si deschise albumul.
- Aha ! izbucni el. Vad ca v-ati apucat sa-mi copiati peisajul – foarte frumos ! Foarte bine ! Doar aici – dati-mi un creion – umbra nu-i destul de pronuntata. Uitati-va.
Si Pansin, cu gesturi largi, trase cateva linii lungi.
El desena, totdeauna, acelasi peisaj : in prim plan niste copaci mari si stufosi, iar in departare o poianã si niste munti zimtati la orizont.
Liza se uitã, peste umarul lui, la lucrare.
- In artã, ca si in viatã de altfel, grãi Pansin, plecandu-si capul cand spre dreapta, cand spre stânga, avântul si indrazneala sunt lucrul de cãpetenie.
In aceeasi clipã intrã in camera Lemm si, salutând sec, vru sa se retragã.
Pansin aruncã insa la o parte albumul si creionul si-i tãie drumul.
- Încotro, stimate Hristofor Fedorîci ? Nu ramaneti la ceai ?
- Ma duc acasa, raspunse Lemm cu o voce morocanoasa, ma doare capul.
- Fleacuri, ramaneti ! Vom discuta despre Shakespeare.
- Ma doare capul, repetã batranul.
- In lipsa domniei-voastre, ne-am apucat de sonata lui Beethoven, urmã Pansin, prinzandu-l prietenos cu bratul de talie si zambindu-i deschis, dar treaba n-a mers defel. Inchipuiti-va, n-am putut sa iau corect nici doua note.
- Mai bine ati cânta romant al dumneafostr, ii raspunse Lemm, desfacandu-se din imbratisare, si iesi.
Liza alergã dupa dansul. Il ajunse pe scari.
- Hristofor Fedorîci, ascultati-ma, ii spuse in nemteste, conducandu-l pana la poarta prin iarba verde din curte, ingrijit taiata, ma simt vinovata fata de dumneavoastra, iertati-ma !
Lemm nu raspunse niciun cuvant.
- I-am aratat lui Vladimir Nikolaici cantata, am fost incredintata ca o va aprecia, si intr-adevar i-a placut foarte mult.
Lemm se opri.
- Nu-i nimic, raspunse el in ruseste ; apoi adãugã în limba sa maternã : Dar el nu poate întelege nimic, cum se nu vã dati seama ? El e un diletant si atata tot !
- Sunteti nedrept cu dansul, sustinu Liza, el intelege orice si poate sa faca singur aproape totul.
- Da, totul de calitatea a doua, marfã de duzinã, de mântuialã. Tocmai ceea ce place lumii, si el place : se multumeste cu asta – bravo lui ! Iar eu nu mã supãr deloc. Cantata asta si cu mine suntem doi batrani prosti ; ma simt putin rusinat, dar nu-i nimic.
- Iertati-ma, Hristor Fedorîci, repetã Liza.
- Nu-i nimic, nu-i nimic, ii raspunse el din nou in ruseste, sunteti o fata buna... Dar iata ca va vine cineva. Ramaneti cu bine. Intr-adevar sunteti o fata foarte buna.
Si Lemm porni cu pasi grabiti spre poarta prin care intra un domn necunoscut, intr-o manta cenusie si cu o palarie larga de paie.
Salutandu-l cu respect ( avea obiceiul sa salute orice persoana nou-venita in oras ; iar cand intalnea cunoscuti pe strada, isi intorcea capul in alta parte ), Lemm trecu pe langa el si se mistui dincolo de gard.
Necunoscutul se uitã nedumerit in urma lui ; apoi, privind-o cu atentie pe Liza, veni drept la ea.
( extras din Un cuib de nobili, de Ivan Sergheevici Turgheniev, Moscova 1949, Ed. RAO International, Bucuresti, noiembrie 1998 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu