Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 5 )

Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 5 )

La inceputul serii, norii aflati la mare altitudine, inspre apus, formasera o pâclã subtire si galbenã care, dupa o ora, deveni mai densa si pe urma se ingrosã, iar apoi o luminã portocalie, filtratã, se prelinse pe coroanele gigantice ale arborilor parcului.

Frunzele luara culoarea brunã a cojii de nucã, crengile vazute prin frunzis devenira de un negru uleios, iar ierburile deshidratate imprumutara culorile boltii ceresti.

[...]

Desi soarele slabea pe masura ce asfintea, temperatura parea sa creasca, fiindca adierea de vant racoritoare din timpul zilei se oprise, aerul fiind acum nemiscat si greu.

Aceasta scena – sau o particica din ea – i s-ar fi dezvaluit lui Robbie Turner printr-un oberlicht inchis ermetic daca ar fi avut chef sa se ridice in picioara in vanã, sa-si indoaie genunchii si sa-si rasuceasca gatul.

Toata ziua, micul lui dormitor, baia si spatiul cubic dintre ele – pe care-l numea biroul sau – se copsesera sub panta sudica a acoperisului bungalow-ului.

Timp de mai bine de o ora dupa intoarcerea sa de la lucru, statuse in baia lanceda, in timp ce sangele si ( i se parea ) gandurile sale infierbantau apa.

Deasupra lui, bucatica dreptunghiulara de cer incadrata de geam strabatea lent segmentul sau limitat din spectrul cromatic, cu galben si portocaliu, in timp ce el isi cernea sentimentele nefamiliare si din cand in cand revenea la unele amintiri.

Nimic nu se stergea. Din vreme in vreme, la un inci sub suprafata apei, muschii abdomenului i se incordau involuntar cand isi amintea un nou amanunt.

O picatura de apa pe bratul ei, sus. Ud. O floare brodata – o  banala margareta – intre cupele sutienului.

Sanii, indepartati si micuti. Pe spate, o alunita pe jumatate ascunsa de o bretea.

Cand iesise din apa, zarise un fragment din triunghiul negru pe care chilotii ar fi trebuit sa-l ascunda. Ud. Il zarise, iar acum se concentrã ca sa si-l reprezinte.

[...]

Alta alunita de dimensiunea unui farthing * [ * veche moneda englezeasca, valorand un sfert de penny ] pe coapsã si o urma purpurie pe pulpa – un semn din nastere in forma de capsuna, o cicatrice. Nu imperfectiuni. Podoabe.

Se cunosteau din frageda copilarie, dar n-o privise niciodata cu atentie.

La Cambridge, venise o data in apartamentul lui, insotita de o ochelarista din Noua Zeelandã si de cineva de la colegiul ei, cand la el mai era si un prieten de la Downing * [ * colegiu pentru baieti la Cambridge ].

Petrecusera impreuna vreun ceas, spunand nervosi bancuri si oferindu-si reciproc tigari.

Uneori se incrucisasera, zambind, pe strada.

Ea parea intotdeauna incurcata de intalnirile cu el.

E fiul femeii noastre din casa, le soptea, poate, prietenelor cand treceau pe langa el.

El voia sa se stie ca nu-i pãsa – uite-o pe fiica oamenilor la care lucreaza mama, isi informase odata un amic.

Se simtea protejat de politica, de teoriile sale stiintifice despre clasele sociale, de propria siguranta de sine, altminteri cam fortata.

Sunt ceea ce sunt.

Ea ii era ca o sora, aproape invizibila.

Cu fata alungita si ingusta, gura mica – daca ar fi dat vreodata importanta acestor detalii, ar fi putut spune ca avea o infatisare usor cabalina.

Acum isi dadea seama cã era vorba de o frumusete bizara, cã fata ei semana cu un chip sculptat si linistit, mai ales in jurul planurilor inclinate ale pometilor obrajilor, care se lateau considerabil langa nari, si cã avea o gura plina, stralucitoare, ca un boboc de trandafir.

Si ochi negri, contemplativi.

O frumusete statuara, dar cu miscari iuti si nerabdatoare – vaza aia ar fi si acum intreaga daca ea nu i-ar fi smuls-o atat de brusc din mana.

N-avea astampar, se vedea de la o posta.

Se simtea constransa si plictisita in casa Tallis si avea sa-si ia zborul curand.

Va trebui sa stea de vorba cu ea cat mai repede.

Se ridicã in sfarsit din cada de baie, dardaind, convins ca il astepta o schimbare majora.

Trecu, gol puscã, prin “birou” si intrã in dormitor.

Patul nefacut, hainele incalcite pe care le lepadase, un prosop aruncat pe podea, caldura ecuatoriala din odaie, toate ii pareau atat de senzuale ca-l goleau de puteri.

Se intinse pe pat, isi ingropã fata in perna si gemu.

Atat de dulce si de delicata era prietena lui din copilarie, iar acum se ivise pericolul de a deveni intangibila.

Si sa se dezbrace asa... Da, fusese o incercare induiosatoare de a parea excentrica, dar efortul ei de a fi cutezatoare avea ceva exagerat, ceva casnic.

Acum ar sufoca-o regretele daca ar sti ce-i facuse.

Si totul ar fi in ordine, totul s-ar putea repara daca n-ar fi atat de suparata pe el din pricina unei vaze care i se rupsese in mana.

Dar iubea si furia Ceciliei.

Se intoarse pe o parte, cu ochii ficsi si orbi, lasandu-se in voia unei fantezii cinematice : pumnii ei rapaindu-i pe piept inainte ca ea sa se cufunde, cu un mic suspin, in stransoarea protectoare a bratelor lui si sa se lase sarutata.

Nu-l iertase, ci pur si simplu cedase.

Contemplã de cateva ori scena aceasta inainte de a reveni la realitate : se suparase pe el, iar suparara avea sa-i creasca in momentul in care va afla ca fusese invitat la cinã.

Afara, in lumina neiertatoare, nu putuse gandi suficient de repede ca sa refuze invitatia lui Leon.

Acceptase mecanic, iar acum va trebui sa infrunte nervii Ceciliei.

Mai gemu odata, fara sa-i pese daca se auzea de jos, amintindu-si cum se dezbracase in fata lui, cu atata nepasare, de parca ar fi privit-o un tânc.

Sigur ca da.

Intelese in cele din urma.

O facuse ca sa-l umileasca.

Acesta era adevarul de netagaduit.

Umilire.

Iata ce-i oferea Cecilia.

[...]

Dar poate – se rostogoli pe spate – n-ar trebui sa creada in supararea ei. Nu era prea teatrala ?

Neindoielnic, Cecilia trebuie sa fi avut in minte un gand mai generos, chiar daca se enervase.

In plina furie, dorise sa-i arate cat era de frumoasa si sa-l inrobeasca. Cum putea sa aiba el incredere intr-o interpretare atat de convenabila, ivita din sperantã si dorintã ?

Trebuia sa aiba.

Isi incrucisã picioarele si-si impreuna mainile la ceafa, simtind cum pielea i se racoreste pe masura ce se usca.

Ce-ar fi spus Freud ? De exemplu : ea isi ascundea intr-o criza de orgoliu dorinta subconstienta de a i se dezvalui.

Jalnicã sperantã !

Era o emasculare, o condamnare, iar ceea ce simtea el acum era o pedeapsa administrata din cauza ca-i sparsese caraghioasa aia de vazã.

N-ar trebui sa mai dea niciodata ochii cu ea.

Dar avea s-o intalneasca in seara asta.

Oricum n-avea de ales : trebuia sa mearga la masa.

Iar ea il va dispretui pentru ca a venit. Ar fi trebuit sa refuze invitatia lui Leon, dar, in momentul cand fusese formulata, pulsul i se accelerase si-i iesise imediat un “da” behait pe gura.

Deseara se va afla in aceeasi incapere cu ea, dar corpul pe care-l vazuse, alunitele, paloarea, semnul in forma de capsuna vor fi ascunse sub haine.

Nu le va sti decat el si, fireste, Emily.

[...] Iar Cecilia n-o sa-i vorbeasca, nu-i va adresa nici macar vreo privire.

Dar chiar si asta era mai bine decat sa stea aici si sa geama.

Ba nu, nu era. Era mai rau, dar isi dorea sa se intample. Trebuia sa treaca prin asta. Voia sa-i fie mai rau.

Se ridicã in sfarsit, numai pe jumatate imbracat, se duse in “birou” si se asezã in fata masinii de scris, intrebandu-se ce fel de bilet sa-i scrie.

Ca si dormitorul si baia, “biroul” era inghesuit sub acoperisul in panta al bungalow-ului, nefiind decat un coridor ingust intre celelalte doua, cu lungimea de numai sase picioare si latimea de cinci.

Ca si in celelalte incaperi, exista si un oberlicht cu rama de scandura de pin negeluita.

Intr-un colt statea gramada echipamentul de drumetie : bocancii, alpenstocul, rucsacul de piele.

Aproape tot spatiul era ocupat de o masa de bucatarie crestata cu cutitul.

Se inclinã pe spate, cu scaun cu tot, si-si examinã masa de parca si-ar fi recapitulat viata.

La un capat, formand un teanc ce se rezema de tavanul piezis, erau dosarele si caietele din ultimele luni de pregatire pentru licentã.

Nu mai avea nevoie de aceste notite, dar de ele erau legate prea multa muncã si un prea frumos succes ca sa-l lase inima sa le arunce.

Acoperind partial notitele, erau cateva din hartile lui de drumetie : Nordul Tarii Galilor, Hampshire si Surrey, precum si harta pentru voiajul abandonat la Istanbul.

Era si o busola cu o oglinda oblica, in care cautai coordonatele, de care se folosise candva ca sa ajunga fara hartã la Lulworth Cove.

Dincolo de busola erau exemplarele sale din Poemele lui Auden si Un flacau din Shropshire de Housman.

La celalalt capat al mesei se gaseau diferite volume de Istorie, Tratate teoretice si manuale practice de peisagistica a gradinilor.

Zece poezii dactilografiate zaceau sub scrisoarea de refuz, batuta la masina, primita de la Criterion * [ * revista literara elitista, condusa de T. Eliot intre 1922 si 1939 ], pe care se lafaiau chiar initialele domnului Eliot.

Cel mai aproape de locul unde sedea Robbie se aflau niste carti dedicate subiectului care-l interesa acum. Anatomia lui Gray era tinuta deschisa de un bloc in folio cu planse desenate de mana lui.

Isi fixase singur sarcina de a desena si memora toate oasele mainii.

Incercã sa-si ia gandurile de la Cecilia, repetandu-le, murmurandu-le numele : capitatum, hamatum, triquetrum, lunatum...

Desenul sau cel mai bun de pana acum, executat in tus si creioane colorate si infatisand o sectiune a esofagului cu tot cu caile respiratorii, era prins in pioneze pe o scandura de deasupra mesei.

O halba dintr-un aliaj de cositor cu plumb, cu toarta rupta, adapostea toate creioanele si stilourile sale.

Masina de scris, o Olympia relativ noua, ii fusese daruita la implinirea a douazeci si unu de ani de catre Jack Tallis, in timpul unei mici petreceri organizate la pranz, in biblioteca.

Leon tinuse si el un discurs, imitandu-si tatal, iar Cecilia fusese, desigur, de fata.

Dar Robbie nu-si amintea sa fi schimbat cu ea macar un cuvant.

Oare de asta era suparata pe el acum, fiindca nu-i daduse atentie ani in sir ?

O alta speranta desarta.

Chiar la marginea mesei, diverse fotografii : distributia din A douasprezecea noapte pe peluza colegiului, cu el in rolul lui Malvolio, cu jartiere incrucisate.

Ce frumos. Mai era inca o fotografie de grup, cu el inconjurat de cei treizeci de copii francezi carora le predase la o scoala-internat de langa Lille.

Intr-o rama belle époque din metal atins de cocleala era fotografia parintilor sai, Grace si Ernest, facuta la trei zile dupa cununie.

In spatele lor, abia intrand in poza, aripa din fata a unei masini, cu certitudine nu a lor, iar mai departe o uscatorie de hamei inaltandu-se deasupra unui zid de caramida.

Fusese o luna de miere frumoasa, sustinuse intotdeauna Grace – doua saptamani in care culesesera hamei cu familia sotului si dormisera intr-o rulota tiganeasca parcata in curtea fermei.

Tatal lui purta o camasa fara guler.

Basmaua legata la gat si franghia care-i tinea pantalonii de flanela puteau fi podoabe tiganesti purtate in joaca.

Avea capul si fata rotunde, ceea ce nu-i dadea o infatisare joviala, pentru ca zambetul adresat aparatului nu era suficient de sincer ca sa-i desparta buzele si, in loc sa-si tina de mana tanara mireasa, isi incrucisase bratele pe piept.

Ea, dimpotriva, statea aplecata spre el, cu capul pe umarul lui si agatata stangaci, cu ambele maini, de cotul camasii sotului ei.

Binevoitoare si bine dispusa ca intotdeauna, Grace zambea pentru amandoi.

Dar mainile harnice si duhul blândetii nu erau de ajuns.

S-ar fi zis ca gandurile lui Ernest fugeau deja in alta parte, ca pluteau deja in zbor peste sapte veri, pana in seara cand avea sa-si abandoneze slujba de gradinar al familiei Tallis si sa plece din bungalow, fara bagaje, fara un bilet de adio pe masa din bucatarie, lasandu-si sotia si fiul de sase ani sa se intrebe toata viata pe unde o fi ratacind.

In alte parti, amestecate cu notitele recapitulative, cu teancurile de carti de anatomie si de peisagistica a gradinilor, erau felurite hartii, scrisori si carti postale : facturi neachitate, scrisori de la prieteni si profesori care-l felicitau pentru obtinerea diplomei de rangul I ( pe care le recitea cu placere ) si altele, care se interesau discret ce intentiona sa faca pe mai departe.

Cel mai recent, caligrafiat cu cerneala maronie pe hartie alba cu antet Whitehall, era un mesaj de la Jack Tallis, prin care se angaja sa-l ajute la plata taxelor pentru facultatea de Medicina.

Mai erau formulare de inscriere, lungi de douazeci de pagini, si brosuri groase, tiparite marunt, despre admiterea la Edinburgh si Londra, a caror proza metodica, exacta, parca-ti deschidea apetitul pentru un soi nou de rigoare academica.

Dar astazi nu-i sugerau aventura si nici un nou inceput, ci ideea de exil.

Il si vedea in viitor : strada posomorata, departe de aici, cu case cu etaj, o camera micuta ca o cutie, cu un tapet floral pe pereti, cu debara si o cuvertura de pat plina de cearã de lumanare, noii amici, seriosi, majoritatea mai tineri decat el, bazinele cu formaldehida, amfiteatrul cu acustica puternica – iar ea nu era nicaieri.

Dintre cartile de peisagistica, alese volumul despre Versailles, imprumutat din biblioteca familiei Tallis.

In ziua cand il luase, bagase pentru prima oara de seama cat de timorat se simte in prezenta ei.

Ingenunchind la intrare ca sa-si scoata ghetele de lucru, isi daduse seama de starea sosetelor, gaurite la varf si la calcai si, poate, urat mirositoare.

Ascultand de un impuls, si le scosese.

Cat de ridicol se simtise lipaind in urma Ceciliei pe coridor si intrand descult in biblioteca !

Unicul sau gand fusese sa scape de acolo cat mai repede.

Iesise prin bucatarie si-l trimisese pe Danny Hardmann prin spatele casei dupa ghete si ciorapi.

Probabil ca ea n-ar fi citit Tratatul acesta despre Hidraulica gradinilor de la Versailles, scris de un danez din secolul al optsprezecelea, care proslavea pe latineste geniul lui Le Nôtre * [ * André Le Nôtre ( 1613 – 1700 ), arhitect si peisagist francez ].

Folosind un dictionar, Robbie citise intr-o dimineata cinci pagini si pe urma renuntase, multumindu-se cu ilustratiile.

Nu era o carte pe placul Ceciliei.

De fapt, nu putea fi pe placul nimanui, dar ea i-o intinsese de pe scarita din biblioteca, asa ca amprentele ei se aflau undeva pe copertile de piele.

Desi primul impuls a fost sa se infraneze, duse cartea la nas si o adulmecã.

Praf, hartie straveche, aroma sapunului de pe maini – nimic altceva.

Cum de se pomenise dintr-odata victima acestui fetisism in fazã avansata fata de obiectele atinse de iubitã ?

Fara indoiala ca Freud avea ceva de spus despre asta in Trei eseuri despre sexualitate.

Aveau ceva de spus si Keats, Shakespeare, Petrarca si toti ceilalti, iar problema era tratata si in Romanul Trandafirului.

Petrecuse trei ani studiind la rece simptomele, care nu i se parusera decat simple conventii literare, iar acum, in singuratate, aidoma unui curtean agitat, cu pene la palarie, refugiat la liziera padurii ca sa studieze un flecustet scapat din mana de doamna visurilor sale, ii adora urmele – si nu o batista, ci amprentele digitale ! -, perpelindu-se din cauza dispretului stapanei.

( extras din Ispãsire, de Ian McEwan, 2001, Prozã XXI, Ed.Polirom 2003, 2008, Iasi )