Englezi, francezi si al doilea rãzboi mondial

Englezi, francezi si al doilea rãzboi mondial

Se petreceau destule orori, dar cel mai mult il impresionau detaliile neasteptate, care apoi nu-l lasau sa se linisteasca.

Cand ajunsera la trecerea de nivel de cale ferata, dupa un mars de trei mile pe un drum ingust, gasi cararea pe care o cauta : serpuia spre dreapta, cobora si apoi urca inspre un crang ce acoperea o clina, spre Nord-Vest.

Facusera un scurt popas, ca el sa-si consulte harta.

Ia-o insa de unde nu-i. Nu era nici in buzunar, nici indesata la centura.

Oare cazuse pe drum sau o uitase pe pamant, la ultima oprire ?

Lãsã mantaua sa-i cada si, tocmai cand era pe cale sa-si vâre mana in tunica, isi dadu seama : tine harta in mana stanga si, foarte probabil, ramasese acolo de mai bine de o ora.

Arunca o privire spre ceilalti doi, dar ei se uitau in alta parte, la distanta de el, si fumau in tacere.

Harta era tot in mana lui.

O desclestase dintre degetele unui capitan din regimentul West Kents, care zacea intr-o transee de langa... De langa ce localitate ?

Hartile cu spatele frontului erau rare. Luase si revolverul capitanului ucis. Nu incerca sa se dea drept ofiter. Dar isi pierduse pusca si intentiona pur si simplu sa supravietuiasca.

Cararea care-l interesa incepea sa coboare pe langa o casa bombardata, destul de noua probabil locuinta unui cantonier. Reconstruita dupa o distrugere anterioara.

Noroiul din jurul unei balti formate intr-un fagas de roata de camion continea urme de animale.

Probabil capre. Imprastiate pretutindeni, se vedeau fasii de material textil cu marginile innegrite, ramasite de perdele sau de imbracaminte.

Mai era o cercevea de fereastra sparta, aruncata pe o tufa, si, omniprezent, mirosul de funingine udã.

Aceasta era calea pe care trebuia s-o apuce, scurtatura.

Impaturi harta, o puse bine si, cand isi ridicã mantaua de jos si-i facu vant ca sa si-o arunce pe umeri, il vazu.

Ceilalti, simtindu-i miscarea, se rasucira pe calcaie si-i urmarira privirea.

Era un picior intr-un copac.

Un platan matur, proaspat infrunzit.

Piciorul se afla la o inaltime de vreo douazeci de picioare, infipt in prima bifurcatie a trunchiului de copac, retezat curat, deasupra genunchiului.

De unde stateau, nu se vedea nicio picatura de sange, nicio fasie de canre.

Era un picior perfect, palid, neted, destul de mic ca sa fi fost al unul copil.

Dupa unghiul format cu bifurcatia, ai fi zic ca fusese expus anume cu scopul de a le starni interesul si de a-i educa : acesta este un picior.

Cei doi caporali isi manifestasera dezgustul cu un mormait indiferent si-si ridicara lucrurile.

Refuzau sa se implice emotional.

Vazusera destule in ultimele zile.

Nettle, soferul de camion, isi mai puse o tigara in gura si intrebã :

-         Deci încotro, Guv’nor ** ? [ ** Guv’nor, formã colocviala pentru governor ( guvernator, comandant ) – aprox. Sefu’ ]

Ii spuneau asa ca sa rezolve problema spinoasa a rangului.

El porni pe carare grabit, aproape in pas alergator. Voia sa puna o distanta intre ei, sa iasa din raza lor vizuala ca sa poata vomita sau defeca, nu stia sigur care dintre ele.

In spatele unei suri, langa o stiva de tigle sparte, organismul sau optã singur : prima varianta.

Ii era nespus de sete si nu-si putea permite pierderea de lichid.

Bãu din plosca si ocoli sura. Se folosi de momentul de singuratate ca sa-si examineze rana.

Situata pe partea dreapta, chiar sub coaste, era de dimensiunile unei monede de o jumatate de coroana.

Nu mai arata chiar atat de rau, dupa ce ieri o spalase, indepartand sangele uscat.

Desi pielea din jur era rosie, nu se umflase prea tare.

Dar ramasese ceva inauntru.

Simtea cum se misca atunci cand umbla.

O bucatica de srapnel, probabil.

Pana sa-l ajunga din urma caporalii, isi varase camasa inapoi in pantaloni si se prefacea ca studiaza harta.

In prezenta lor, numai harta ii oferea intimitate.

-         La ce bun sa ne grabim ?

-         A vazut vreo nurlie ?

-         E harta. Iarasi are niste afurisite de îndoieli.

-         Nicio indoiala, domnilor. Pe aici o luam.

Isi scoase o tigara si caporalul Mace i-o aprinse.

Pe urma, ca sa-si ascunda termurul mainilor, Robbie Turner se asternu la drum, iar ei il urmara, asa cum faceau de doua zile incoace. Sau de trei ?

Le era inferior in grad, dar il urmau si faceau tot ce le spunea, insa il tachinau ca sa-si pastreze demnitatea.

In timp ce bateau drumurile sau o taiau peste campii, daca el nu vorbise prea multa vreme, Mace spunea :

-         Guv’nor, iar te gandesti la vreo tarfulita ?

Iar Nettle intona :

-         Se gandeste, futu-i mama lui, se gandeste.

Cei doi erau oraseni. Nu le placea la tara si se simteau rataciti. Punctele cardinale nu aveau nicio semnificatie pentru ei. Capitolul respectiv din instructia de baza le trecuse pe langa urechi.

Hotarasera ca le era util ca sa ajunga la ocean.

Nu-l suportau usor.

Robbie se comporta ca un ofiter, desi nu detinea nici macar o tresa.

In prima noapte, cand se adapostisera in hangarul de biciclete al unei scoli incendiate, caporalul Nettle il intrebase :

-         Cum se face cã un rãcan ca tine vorbeste ca un om educat ?

Dar nu le datora nicio explicatie.

Intentiona sa scape viu, avea un motiv temeinic sa supravietuiasca si-l durea in cot daca se tineau dupa el sau nu.

Ambii isi pastrasera carabinele.

Asta insemna ceva.

Pe deasupra, Mace era un tip vanjos, lat in umeri, cu maini care puteau cuprinde dintr-o data o octavã si jumatate din clapele pianului la care cica ar fi cantat la Pub.

Iar intepaturile nu-l suparau pe Turner.

Acum, mergand pe cararea ce se despartea de drum, nu-si dorea decat sa uite de piciorul din copac.

Cararea se contopea cu un drumeag ce trecea printre doua ziduri de piatra si cobora intr-o vale invizibila de pe drum.

Acolo jos curgea un parau cu apa maronie, pe care-l trecura calcand pe pietre cufundate adanc intr-un covor verde, alcatuit din plante asemanatoare cu pastarnacul de apa.

[...]

Cat de placut ar fi fost sa termini o zi de hoinareala prin tinuturile rurale ale Frantei inaintand spre soare-apune ! Un lucru ce-ti insufla sperante.

Cand sa iasa din crang, auzira bombardierele, asa ca facura cale intoarsa si asteptara la poalele copacilor, fumand.

De unde sedeau, nu vedeau aeroplanele, dar privelistea era incantatoare.

[...]

Dupa inca o jumatate de ora, se angajasera intr-o lunga traversare a unei rape mai adanci, care inainta si mai mult spre Nord si ii scoase in cele din urma intr-o alta vale, cu un alt parau mititel.

[...]

Caporalii, mai putin obositi decat el, se distrara, prefacandu-se dezgustati.

Unul il lovi in spate cu o balega uscata.

Turner nici macar nu se intoarse.

Zdrentele acelea, isi spunea, puteau proveni de la o pijama de copil.

De baiat. Avioanele de asalt apareau uneori imediat dupa ivirea zorilor.

Se straduia sa alunge imaginea, dar ea nu-i dadea pace.

Un baietas francez dormind in patucul sau.

Turner dorea sa puna o distanta cat mai mare intre el si casuta aceea bombardata.

Iata ca nu mai era urmarit numai de armata si de aviatia germana.

Daca ar fi luminat luna, ar fi marsaluit bucuros toata noaptea.

Caporalii n-ar fi fost de acord.

Poate ca venise vreme sa se descotoroseasca de ei.

Mai la vale de podet se zarea un sir de plopi ale caror varfuri se zbuciumau stralucitoare in ultimele raze de soare.

Soldatii o apucara in directia opusa si imediat drumeagul deveni din nou o carare care se indeparta de parau.

[...]

-         Albine ! strigã Robbie, ca sa-i avertizeze.

Dar fu nevoit sa se intoarca si sa mai strige o data, ca sa fie auzit.

Aerul era deja negru din cauza insectelor. Stia bine ce se spunea despre ele.

Daca-ti intra una in par si te intepa, trimitea in clipa mortii un mesaj chimic si toate albinele care-l receptionau veneau nesmintit sa te intepe si sa-si dea duhul in acelasi loc.

Mobilizare generala !

Dupa atatea pericole, asta era un fel de insulta.

Isi acoperira capetele cu mantalele si-si continuara drumul, alergand prin mijlocul roiului.

Se aflau inca printre albine cand ajunsera la un sant puturos si plin de mâl, pe care-l trecura peste o scandura nesigura.

Ajunsera in spatele unui sopron, un loc in care domnea brusc linistea.

Dincolo de el era curtea unei ferme.

De cum patrunsera in ea, niste caini se pusera pe latrat, iar o femeie batrana alergã catre ei dand din brate, ca si cum ar fi fost niste gaini pe care dorea sa le hasaie.

Caporalii depindeau de franceza lui Turner.

Acesta mai facu un pas si asteptã ca femeia sa se apropie.

Se povestea ca civilii vindeau apã cu zece franci sticla, dar nu asistase niciodata la un astfel de negot.

Francezii intalniti de el fusesera fie generosi, fie coplesiti de propriile necazuri.

Femeia era slaba si energica.

Avea fata plina de cute si privirea salbatica.

Vocea-i era stridenta :

-         C’est impossible, M’sieu. Vous ne pouvez pas rester ici.

-         O sa stam in surã. Ne trebuie apa, vin, paine, branza si orice va mai prisoseste.

-         Impossible !

Robbie ii sopti bland :

-         Am luptat pentru Franta.

-         Nu puteti ramane aici.

-         Plecam in zori. Nemtii sunt inca...

-         Nu de nemti e vorba, M’sieu. De fiii mei. Sunt ca niste animale. Si-or sa sa intoarca imediat.

Turner trecu pe langa femeie si merse pana la cismeaua aflata intr-un colt al curtii, langa bucatarie. Nettle si Mace il urmara.

In timp ce bea, o fetita de vreo zece ani si fratiorul ei mai mic, pe care-l tinea de mana, il priveau din usa.

Dupa ce termina de baut si-si umplu plosca, le adresa un zambet, dar ei o stersera. Caporalii se varara deodata sub pompa, band simultan.

Se trezi brusc cu femeia in spatele lui, apucandu-l de umar. Inainte ca ea sa poata spune ceva, ii repetã :

-         Va rog sa ne aduceti ce v-am cerut, altfel intram si ne luam singuri.

-         Fiii mei sunt niste brute ! Or sa ma omoare !

Ii venea sa-i spuna “Cu atat mai bine !”, dar se indeparta de ea si-i strigã peste umar :

-         Vorbesc eu cu ei.

-         Iar dupa aia, M’sieu, o sa va omoare si pe dumneavoastra. O sa va rupa in bucati.

Caporalul Mace era bucatar in aceeasi unitate RASC din care facea parte si caporalul Nettle.

Inainte de a intra in armata, fusese magazioner la Heal’s, pe Tottenham Court Road.

Sustinea ca stie ce inseamna confortul si se apucã sa amenajeze culcusuri in sopron.

Daca ar fi fost dupa el, Turner s-ar fi aruncat pur si simplu jos, pe paie.

Mace gasi o gramada de saci goi si, cu ajutorul lui Nettle, ii umplu cu paie, ca sa faca trei saltele.

Facu si rezematoare pentru cap din baloturi de fân, manevrandu-le cu o singura mana.

Asezã o usa pe caramizi, ca sa aiba si masã.

Scoase din buzunar un muc de lumanare.

-         De ce sa nu stam comod, mormaia intr-una pe sub mustata.

Pentru prima oara conversatia lor depasise faza aluziilor sexuale.

Cei trei barbati zaceau intinsi pe paturi, fumand si asteptand.

Acum, cã-si astamparasera setea, gandurile li se concentrau asupra mancarii pe care aveau s-o primeasca.

Isi auzeau matele ghioraind in intuneric si se distrau.

Turner le repetã conversatia purtata cu batrana si ceea ce ii spusese despre fiii ei.

-         Din coloana a cincea, precis, zise Nettle.

Arãta mic numai daca-l comparai cu prietenul sãu, dar avea trasaturile bine conturate ale unui om scund si o infatisare prietenoasa, de rozatoare, accentuata de modul in care dintii de sus i se rezemau de buza inferioara.

-         Sau nazisti frantuji. Simpatizanti ai nemtilor. Ca Mosley al nostru, completã Mace.

O vreme tacura cu totii. Pe urma Mace adãugã :

-         Sau redusi mintal, ca tipii de la tarã, din cauza cã rudele se casatoresc intre ele.

-         In orice caz, spuse Turner, cred ca e bine sa ne verificam armele si sa le avem pregatite.

Ceea ce si facura.

Mace aprinse lumanarea si executara miscarile de rutina.

Turner isi verificã pistoletul si si-l puse la indemana.

Cand terminara, caporalii isi proptira carabinele Lee Enfield de o lada de lemn si se intinsera la loc pe paturile improvizate.

Apoi sosi fata, cu un cos in mana.

Il asezã la pamant, langa usa surii, si o rupse la fugã.

Nettle aduse cosul si insirara pe masa bucatele primite.

O paine neagra, rotunda, o bucata de branza moale, o ceapa si o sticla de vin.

Painea se taia greu si avea gust de mucegai.

Branza era gustoasa, dar o hapaira in cateva secunde.

Isi trecura sticla din mana in mana si terminara repede si vinul.

Prin urmare, mestecara painea urat mirositoare si mancara ceapa.

-         N-as da asa ceva nici cainelui meu, zise Nettle.

-         Ma duc vizavi, spuse Turner, ca sa fac rost de ceva mai bun.

-         Venim cu tine.

Dar continuara sa stea intinsi pe spate.

Deocamdata n-avea niciunul poftã s-o infrunte pe batrana.

Pe urma, auzind pasi, se intoarsera si vazura doi barbati opriti in dreptul usii.

Fiecare tinea ceva in mana – poate un retevei sau poate o pusca.

Lumina era prea slaba ca sa-si dea seama.

Nu distingeau nici trasaturile acelor frati francezi.

Vocea era blanda :

-         Bonsoir, Messieurs.

-         Bonsoir.

Ridicandu-se de pe sacul cu paie, Turner puse mana pe revolver.

Caporalii se intinsera dupa carabine.

-         Usurel, le sopti.

-         Anglais ? Belges ?

-         Anglais.

-         Avem ceva pentru dumneavoastra.

-         Ce anume ?

-         Ce zice ? se interesã unul dintre caporali.

-         Cã are ceva pentru noi.

-         În aia a mã-sii.

Fratii se mai apropiara doi pasi si ridicara obiectele pe care le aveau in maini.

Pusti de vanatoare, fireste.

Turner ridicã piedica revolverului.

Ii auzi pe Mace si pe Nettle procedand la fel.

Murmurã :

-         Usurel.

-         Lasati jos armele, Messieurs.

-         Lasati-le voi pe ale voastre.

-         O clipa.

Cel care vorbise isi vârî mana in buzunar.

Scoase de acolo o lanterna si proiecta fasciculul de raze nu asupra soldatilor, ci a fratelui sau, asupra a ceea ce avea acesta in mana.

O franzelã.

Apoi luminã mana cealalta, unde era o sacosa de panza. Pe urma le arata cele doua baghete pe care le tinea el in mana.

-         Mai avem mãsline, branza, pateu, rosii si sunca. Si vin, desigur. Vive l’Angleterre !

-         Ããã .... Vive la France !

Se asezara cu totii la masa confectionata de Mace, pe care francezii, Henri si Jean-Marie Bonnet, o admirara politicos, impreuna cu saltelele. Erau oameni mici de statura si indesati, in jur de cincizeci de ani. Henri purta ochelari, ceea ce, zise Nettle, era un lucru caraghios pentru un fermier. Turner nu-i traduse remarca.

Nu adusesera numai vinul, ci si pahare de sticla.

Cei cinci se ridicara, toastand pentru armatele franceza si britanica si pentru nimicirea Germaniei. Fratii ii privira pe soldati cum mancau.

Prin intermediul lui Turner, Mace anuntã ca niciodata pana atunci nu se infruptase din pateu de ficat de gasca, ba nici macar nu auzise de el, si cã de-acum incolo n-avea sa mai puna altceva in gura.

Francezii zambira, dar comportarea lor era retinuta si nu pareau inclinati sa se imbete.

Le spusera ca-si petrecusera toata ziua mergand cu camionul lor de fermã, cu platformã, pana intr-un catun de langa Arras, ca sa-si caute o verisoara si pe copiii acesteia.

Se daduse o batalie crancena pentru oras, dar n-aveau idee cine-l asediase, cine-l aparase si cine fusese mai tare.

Mersesera pe drumuri laturalnice ca sa evite haosul refugiatilor.

Vazusera ferme arzand, iar pe drum dadusera peste circa o duzina de militari britanici morti.

Au fost nevoiti sa opreasca si sa-si traga la marginea soselei, ca sa nu treaca peste ei.

Fara indoiala ca avusese loc un atac puternic, cu mitraliere, poate din vazduh, poate o ambuscada.

Dupa ce se urcasera la loc in camion, Henri vomitase in cabina, iar Jean-Marie, aflat la volan, se speriase si intrase intr-un sant.

Mersesera pe jos pana in sat, imprumutasera doi cai de la un cunoscut si remorcasera  Renaultul, scotandu-l afara din sant.

Treaba asta durase doua ore. Pornind din nou la drum, vazusera carcase calcinate de tancuri si de automobile blindate nemtesti, dar si englezesti si frantuzesti.

Niciun soldat insa. Batalia se mutase mai departe.

Cand ajunsesera in catun, era deja dupa-amiaza tarziu.

Locul fusese complet distrus si parasit.

Casa verisoarei lor fusese lovita, avea gauri de gloante in toti peretii, dar isi pastrase acoperisul.

Trecusera dintr-o camera in alta, usurati ca nu gaseau pe nimeni.

Probabil ca verisoara isi luase copiii si se amestecase printre miile de pribegi.

Nedorind sa se intoarca pe intuneric, parcasera in padure si incercasera sa doarma in cabina camionului.

Toata noaptea auzisera artileria, care pisa metodic Arrasul.

Parea cu neputinta ca acolo sa fi supravietuit cineva sau ceva.

Se intorsesera pe un alt traseu – dar pe o distanta mult mai mare – ca sa nu treaca din nou pe langa soldatii morti.

Acum, explica Henri, el si fratele lui erau franti de oboseala. Iar cand inchideau ochii, vedeau trupurile mutilate.

Jean-Marie reumplu paharele.

Relatarea, cu tot cu traducerea lui Turner, durase aproape o ora.

Sfarsisera toate merindele.

Turner se gandi sa le impartaseasca singurul amanunt care-l bantuia pe el.

Dar nu voia sa adauge un plus de oroare, nici sa dea viatã unei imagini ce ramanea deocamdata la distanta, tinuta acolo de vin si de tovarasia placuta.

In loc de asta, le povesti cum ajunsese sa fie despartit de unitatea sa la inceputul retragerii, in timpul atacului avioanelor Stuka.

De ranã nu suflã nicio vorbulita, fiindca nu dorea sa afle despre ea si caporalii.

Le explicã insa ca mergeau la Dunkerque, peste campuri, ca sa se fereasca de atacurile aeriene de pe soselele principale.

Jean-Marie spuse :

-         Asadar, e adevarat ce se aude. Plecati.

-         Ne vom intoarce.

O spuse fara sa creada.

Vinul puse stapanire pe caporalul Nettle.

Acesta incepu sa rosteasca o lauda dezlanata la adresa a ceea ce el numea “fofoloanca frantuzeasca” – ce multã se gasea, cat de usor era de procurat, cat de delicioasa era. Totul era o fantezie.

Fratii se uitara intrebator la Turner.

-         Zice sa frantuzoaicele sunt cele mai frumoase femei din lume.

Ei dadura solemn din cap si-si inaltara paharele.

Pentru o vreme se instaura tacerea.

Seara petrecuta impreuna era pe terminate.

Ascultara zgomotele noptii, cu care se obisnuisera : mugetul artileriei, focuri izolate de pusca in departare, o explozie bubuitoare undeva – probabil un pod aruncat in aer de genisti.

-         Intreaba-i despre maicuta lor, propuse caporalul Mace. Sa lamurim si chestia asta.

-         Am fost trei frati, explicã Henri. Cel mai mare, Paul, primul ei nascut, a murit la Verdun, in 1915. Lovit in plin de un obuz. Nu i-au putut inmormanta decat casca. Noi doi am avut mai mult noroc. Am scapat din razboiul ala fara nicio zgarietura. De atunci, mama uraste soldatii. Dar acum, ca are optzeci si trei de ani si o lasã mintea, a ajuns obsedata. Francezi, englezi, belgieni, germani. Pentru ea e tot una. Si voi sunteti la fel pentru ea. Suntem ingrijorati ca nu cumva, cand vin nemtii, sa se repeada la ei cu furca si s-o impuste.

Cu miscari obosite, fratii se ridicara in picioare.

Soldatii le urmara exemplul.

Jean-Marie spuse :

-         Am fi vrut sa va ospatam la masa din bucatarie. Dar pentru asta ar fi trebuit s-o incuiem in camera ei.

-         Dar a fost un ospat magnific, protestã Turner.

Nettle susotea ceva in urechea lui Mace, care-l aproba, dand din cap.

Nettle scoase din ranita doua cartuse de tigari.

Fireste, asa se si cuvenea.

Francezii se prefacura ca refuza politicos, dar Nettle ocoli masa si le puse darurile in brate.

Il puse pe Turner sa traduca :

-         Sa fi vazut cand a venit ordinul sa distrugem stocul. Douazeci de mii de tigarete. Am luat cate am poftit.

O intreaga armata fugea catre ocean, inarmata cu tigari ca sa-si amorteasca foamea.

Francezii multumira curtenitor, laudara franceza lui Turner si se aplecara deasupra mesei ca sa stranga sticlele si paharele goale in sacosa de panza.

Nimeni nu pretinse ca aveau sa se mai vada vreodata.

-         O sa plecam de cum se lumineaza, anuntã Turner. Sa ne luam acum ramas bun.

Isi stransera mainile.

Henri Bonnet spuse :

-         Ce vajnic am luptat acum douazeci si cinci de ani. Atatia morti... Iar acum nemtii s-au intors in Franta. Peste doua zile vor fi aici si ne vor jefui de tot ce avem. Cine ar fi crezut ?

Turner simti pentru intaia oara ce nedemna era retragerea.

Ii era rusine.

Spuse, cu si mai putina convingere decat inainte :

-         Ne vom intoarce ca sa-i alungam, va promit.

Fratii dadura din cap si, cu zambete usoare de ramas bun, iesira din cercul de lumina palida al lumanarii, mergand prin intuneric spre usa deschisa a surii, acompaniati de clinchetul paharelor care se ciocneau de sticle.

( extras din Ispãsire, de Ian McEwan, 2001, Prozã XXI, Ed.Polirom 2003, 2008, Iasi )