“Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem” ( Dreptul public este cel care se referã la organizarea Statului roman, iar dreptul privat – la interesele fiecãruia ) - Drept roman, Emil Molcut, Dan Oancea
“În categoria infractiunilor îndreptate împotriva persoanelor erau cuprinse si fapte ca : încãlcarea obligatiilor dezrobitului fatã de patronul sãu, compunerea de formule magice, ararea hotarelor, lovirea pãrintilor de cãtre copii. Si pentru aceste infractiuni, în epoca veche a dreptului roman, se aplica pedeapsa cu moartea” – Drept roman, Emil Molcut, Dan Oancea
Existenta spatiului public ( Horia Roman Patapievici )
Din discutia noastra a reiesit mereu, in diferite momente, cã existã o legatura esentiala intre notiunile de
Ø spatiu public,
Ø spirit public,
Ø adevar
Ø si libertate.
Defectele spiritului public pot fi întotdeauna traduse in termeni ( institutionali ) de blocaj al spatiului public, iar blocajul public poate fi intotdeauna inteles ( in termeni etici si spirituali ) ca fiind o privare de adevar si un deficit de libertate.
De ce ?
Explicatia cea mai simpla este ca existenta unor standarde de obiectivitate ( structuri argumentative, criterii de omologare etc. ) nu are sens decat intr-un spatiu deschis, pus la dispozitia oamenilor de dorinta lor publicã de a pune ceva in comun.
Pentru a exista in mod deplin, spatiul public trebuie sa fie capabil sa primeasca atat adevarul, cat si libertatea celor care se recunosc in el.
Discutia privatã, deoarece se desfasoara intre oameni care se cunosc numai in masura in care se recunosc, uzeaza de toate presupozitiile tacite ale unei cunoasteri care nu are nevoie de standarde obiective, intrucat singurele standarde care functioneaza in timpul comunicarii private sunt cele care decurg din cunoasterea reciproc-afectivã.
Dimpotriva, acolo unde nu existã o cunoastere personala prealabila, trebuie definit un cod prealabil al schimbului intelectual, la care e necesar sa consimta toti participantii implicati in schimbul de idei : acest cod trebuie sa contina criteriile de validitate al discursului ; conditiile in care discutia poate fi considerata incheiata ( regula de sah-mat ori remizã ) ; definirea a ceea ce inseamna argument valabil sau ripostã valabilã ; conditia de onestitate a participarii ( de pilda, criteriul bibliografiei pentru studiile stiintifice, care spune cã trebuie sa cunosti ideile deja avansate si sa citezi / reproduci corect ideile ) etc.
Faptul de a fi public impune discursului formulat in vederea schimburilor de idei conditia de a indeplini criteriile interactiunii concurentiale.
Voi arãta mai jos, slujindu-ma de ideile lui Charles Sanders Peirce, cã, in absenta acestor actiuni concurentiale, nici nu putem vorbi de o realitate obiectiva comuna.
Deocamdata insa, as dori sa sugerez care au fost ( si mai sunt inca ) efectele precaritatii spatiului public, care blocheaza la noi in mod constant instalarea unui schimb normal al ideilor.
Efectele secundare ale absentei spatiului public : spiritul subteranei
La noi, bârfa este o institutie nationalã.
Aproape niciodata nu se spune în fatã ceea ce, fiind considerat adevãrat, este colportat, cu o vivacitate înrãitã numai în absentã.
Adevarul este al culiselor, politetea – ipocritã si neangajantã – a scenei.
Din acest motiv, ceea ce se publicã despre un subiect dat este intotdeauna, in România, mai putin inteligent, interesant, viguros, adevarat, patrunzator decat ceea ce se spune in cercuri restrânse sau intre patru ochi.
Adevarul nefiind rezervat spatiilor publice, spatiul public ramane inevitabil contaminat de falsitate, de ipocrizie si de ritualurile prin care viata noastrã intelectualã este adesea condamnatã la politetea formelor fãrã fond.
Astfel, spatiul nostru public se dovedeste un adãpost inadecvat pentru adevar, descurajant pentru sinceritate si impropriu pentru spontaneitate : intr-un cuvant, nepotrivit afirmarii de sine integrale a personalitatii.
Din cauza acestui fapt, fiecare persoana publica din România are douã imagini : imaginea oficialã, care e anemicã, rigidã, ceremonioasã si obsedatã de adevarul-conventie, rezultã din tot ce se stie public despre o persoana datã ( suportul acestei imagini e ecuatia public = oficial ) ; imaginea subteranã, truculentã, clevetitoare, rea si indiferentã la adevãr, tâsneste vie si incontrolabilã din tenebrele culiselor ( suportul acestei imagini e ecuatia subteran = adevarat ).
Imaginea subteranã e ca o umbrã pentru imaginea oficiala : o umbra care nu are legatura nici cu obiectul, nici cu sursa de luminã si care se tine de obiect ca un blestem, denuntã sursa de luminã ca pe o eroare si functioneaza pentru amandoua ca un stigmat.
Imaginea oficiala e supusa standardelor publice de comunicare si se pliaza, in principiu, procedurilor impersonale de evaluare si criticã a argumentelor.
La acest nivel, ca si in Justitie, pentru a avea dreptate impotriva cuiva, trebuie sa produci o dovada fie sub formã de proba materiala, fie sub formã de argument constrangator.
Imaginea subterana scapã insa complet controlului rational ( aici, in mare masura, rational inseamna controlabil potrivit unor proceduri publice si impersonale ) ; in lumea culiselor subterane conteaza numai retorica, abilitatea calomniei, sordidul informatiei si enormitatea dezvaluirii ; nu existã proceduri de testare a informatiei ; se aplicã vorba lui Talleyrand “calomniati, calomniati, va ramane intotdeauna ceva” sau proverbul nostru, foarte popular, care ii face pandant, “nu iese fum fara foc”.
Evident, in aceste conditii fiecare om va fi discretionar alcatuit dintr-o proiectie publica incontrolabilã, care, din afara sa, va fi chematã sa tina laolalta propria sa vointã de identitate si inevitabilul sac cu mici secrete mizerabile.
Pentru discutia mea, esential este faptul ca, la noi, proiectia publica care il desemneaza pe individ din afara sa este in mod esential una deopotriva subterana – fara raport prezumabil cu modelul – si sustrasã controlului oricarei norme obiective.
Imaginea noastra publica, datorita anomaliei care constã în inexistenta unei piete obiective a schimbului intelectual, adica a unui spatiu public capabil sa adaposteasca adevarul si libertatea persoanei, este determinata de jos in sus si are toate dezavantajele acestei contaminari descensive.
A treia încercare de rãspuns
Argumentele prezentate pana acum par a sugera cã, la noi, nu sunt pe deplin indeplinite nici macar conditiile de existenta a unui spatiu public autonom.
Cautand consecintele inexistentei unei veritabile piete interne a ideilor, am gasit cã una din cauzele naturale ale faptului cã schimbul ideilor, in societatea noastra, se desfasoara distorsionat, stã in precaritatea spatiului public românesc.
Or, despre o realitate obiectiva se poate vorbi numai in masura in care existã un spatiu public autonom.
De ce ?
Deoarece numai existenta unui spatiu public autonom poate face comune si unifica infinitatea experientelor cognitive individuale.
Argumentul poate fi construit in modul urmator ( nu este singura cale ).
Realitatea este garantata de existenta unui spatiu public
Una din dezvoltarile cele mai influente ale traditiei fenomenologice afirmã cã un obiect nu poate fi gandit pana la capat fara a admite cel putin doua premise cardinale : sinele are ca fundament conceperea celuilalt ; iar intersubiectivitatea este conditia obiectivitatii fenomenelor ( adica a lumii ).
Vom admite acest lucru.
Sa mai admitem ca subiectul este failibil, deci ca nu este inzestrat cu o facultate infailibila de cunoastere.
In acest caz, rolul sau transcendental in constituirea realitatii il ia comunitatea ( termenul de comunitate este folosit aici fara nicio legatura cu distinctia dintre Gemeinschaft si Gesellschaft ).
Acest pas a fost facut de idealismul transcendental al lui Charles Sanders Peirce, pentru care, in mod consecvent, nu subiectul este transcendental in raport cu realitatea, ci comunitatea este transcendentala in raport cu constituirea si cu obiectivitatea ei.
Raportul dintre multitudinea subiectivitatilor angrenate in schimburi cognitive mutuale si constituirea obiectivitatii realitatii este complex.
Intersubiectivitatea nu inseamna subiectivism.
Pentru Peirce, realitatea existã “independent de capriciile tale si ale mele”, dar “depinde de deciziile fundamentale ale comunitatii” – aceste “decizii” nefiind, fireste, arbitrare.
Prin urmare, ceea ce este real nu va fi rezultatul reflectiei izolate si nu va depinde de bunul plac al meu sau al tau, ci va fi obiectul reprezentat in acea opinie, la care orice investigatie este condamnata sa ajunga, si care este adevarul.
Arbitrarul in constituirea realitatii ( “ceea ce tu sau eu sau orice numar limitat de oameni ar putea crede despre ea” ) este eliminat prin numarul mare de oameni care participa la schimburile intersubiective.
Ca sa poata juca rolul transcendental in constituirea realitatii pe care ar trebui sa il joace, schimburile intersubiective trebuie sa fie continue, multiple, permanente si libere.
Altfel spus, pentru ca o realitate sa se instaleze intre oameni ( iar oamenii sa se poata instala liberi in ea ), trebuie ca mai intai intre oameni sa se instaleze un consens privind lucrurile care ii tin laolalta, ii fac sa traiasca impreuna, ii fac sa impartaseasca scopuri comune – pe scurt, e nevoie de consensul care ii face sa fie comunitate.
“Astfel, insasi originea ideii de realitate aratã cã aceasta idee implicã in mod esential notiunea de comunitate”.
Ideea de a privi realitatea obiectului, in context social, ca o consecinta a comunicabilitatii judecatilor noastre, a aparut mai intai la Kant, sub forma unui rationament prin care, de la stabilirea acordului asupra valabilitatii judecatilor schimbate intre oameni, se ajunge la o decizie privind obiectivitatea lor : “Piatra de incercare cu ajutorul careia putem decide daca ceea ce credem ca este adevarat este convingere sau simplã persuasiune este, privit din afarã, posibilitatea de a comunica acel lucru si a vedea, astfel, cã este valabil pentru ratiunea oricarui om”.
Altfel spus, daca lucrul poate fi comunicat, existã atunci o bunã posibilitate ca principiul concordantei sa se afle in faptul cã obiectul la care se referã judecata este comun.
Pentru discutia noastra, un asemenea mod de a construi realitatea are cateva implicatii importante.
Unde nu existã o comunicare multipla de tipul ideal al pietei, nu existã comunitate si, deci, nici realitate.
La noi, inexistenta unei adevarate comunitati a comunicarii a avut drept consecinta o pluralitate neconectata de “realitati” incomensurabile.
Aceasta a fost mostenirea regimului comunist si cu ea ne-am trezit, stupefiati, in decembrie 1989, cand regimul s-a prabusit.
Noi nu ne-am regasit, odata deveniti individual liberi, ca membri ai unei comunitati colectiv libere, ci sub forma unei pluralitati incoerente de libertati necomunicative, care nu reuseau sa ajunga la unitatea unui bine comun.
Astfel, simulacrul de unitate si de obiectivitate al realitatii, pe care comunismul reusea sa il mentina prin ordinea arbitrara a decretelor, a disparut peste noapte, ca un vãl al Mayei, lasand in loc o dezordine schizofrenicã de realitati incapabile sa se interconecteze pasnic, prin procedeele comunicarii ( si / sau ) negocierii ( si / sau ) actiunii-impreuna.
Deoarece unitatea si obiectivitatea realitatii este transcendental garantata de existenta unei comunitati, caracterul iluzoriu si inobiectiv al realitatii traduce intotdeauna absenta unei comunitati capabile sa o garanteze ( nu voluntarist si arbitrar, ci natural si liber ).
Iar unde nu poate fi constatata existenta unei comunitati, acolo se poate deduce cã nu au fost cu putinta, in ordine, nici formarea, identificarea, formularea si asocierea in vederea realizarii unui bine comun, nici schimburile libere intre indivizi.
În ultimã analizã, orice comunitate este consecinta existentei unei piete a schimburilor libere intre indivizi, iar pentru individ convingerea ca traieste intr-o realitate, si nu intr-un simulacru de realitate, provine din buna functionare a comunitatii careia ii apartine.
Argumentul general, oricum l-am construi, este cã piata libera e transcendentala in raport cu constituirea comunitatii.
De pilda, argumentul transcendental poate fi vazut si ca o teorema de echilibru : sistemul format din indivizi ajunge la echilibru ( i.e. la existenta unei comunitati ), daca este sustras actiunilor perturbatoare, iar interactiunile mutuale care stabilesc regulile de auto-intretinere, se pot desfasura nestingherit.
Notiunea cheie este aici realitatea, iar raportul decisiv este cel intre existenta unei comunitati si stabilirea unei piete a schimbului generalizat.
Propriu existentei unei veritabile comunitati este cã o cultura discontinuã si miraculoasã a geniilor este, prin ea, transformata intr-o cultura a contributiilor care, pentru ca pot deveni prin comunicare comensurabile, se pot însuma si, astfel, pot fi capitalizate ca etape pe calea realizarii unui progres.
Ce inseamna asta ?
Un lucru simplu si capital : acela cã numai existenta unei comunitati asigurã neirosirea succeselor si valorificarea esecurilor.
Cazul deja mentionat al matematicienilor indieni de geniu ilustreaza fara echivoc cum anume absenta unei comunitati indiene a matematicienilor a condus la irosirea contributiilor acestora, care nu au putut participa din acest motiv la progresul real al matematicii ( fiind recuperate numai retroactiv, in istoriile contrafactuale ale matematicii ).
În oglindã, si la fel de importanta, este capacitatea de a invata de pe urma esecurilor.
Valoarea unui esec depinde in mod strict de rigoarea procedurilor argumentative de care dispunem in vederea testarii adevarului.
Cu cat mai maturã este metodologia, cu atat mai aptã este comunitatea care o intrebuinteaza sa profite de pe urma esecurilor ivite in cursul functionarii ei.
In mod paradoxal, este mai usor sa profiti de adevar, decat de eroare.
De ce ?
Deoarece, pentru a fi confirmat, adevarul nu are nevoie decat de teoria prin care a fost gasit, in timp ce valorificarea erorii pretinde o imaginatie teoretica suplimentara.
Cine reuseste sa contribuie la descoperirea adevarului prin lectia extrasa din esecurile care au insotit cautarea lui, acela stapaneste dificila si pretioasa artã de a fructifica erorile.
Or, aceasta artã, asemenea unei plante rare, traieste numai in comunitatile bine formate, bine randuite si indelung exersate.
Potrivit lui Peirce,
“Cel care ia cu asalt fortareata adevarului se urcã pe umerii cuiva care potrivit perceptiei comune a esuat, dar care in realitate, prin insasi lectia esecului sau, a izbandit”.
Am putea vedea modernitatea insasi ca fiind expresia unei comunitati bine constituite, care detine pretioasa artã a fructificarii erorilor.
Ceea ce distinge civilizatia occidentalã de toate celelalte civilizatii este absenta stagnãrii, care, intr-un anumit stadiu al istoriei acestora, a intervenit mereu, invariabil si fatal.
In termenii de mai sus, stagnarea inseamna tocmai irosirea succeselor si incapacitatea de a valorifica esecurile.
Am putea gasi o definitie mai bunã blocajelor si neputintelor noastre, românesti ?
Sa luam, ca o ilustrare a disfunctionalitatii, modul in care se raporteaza mediul cultural românesc la chestiunea talentului exceptional ( ceea ce, in termeni sociali, pune problema relatiei cu absolutul ).
Fata de talentul decretat exceptional, mediul nostru cultural face fixatie fie in negatie, fie in adoratie.
Nimic nu se converteste mai rapid, la noi, decat talentele in genii, geniile in statui, iar statuile in manual de istorie nationala.
Sau invers.
Scriitorii nostri sunt sau neglijabili, sau geniali.
Neglijabilii aglomereaza interstitiile lasate de geniali in istoriile noastre literare, in timp ce genialii beneficiaza de dreptul de a defila, oficial si national, prin manuale.
Daca cele mai reusite istorii literare scapã intr-o oarecare masura necesitatii spasmodice de a identifica cultura cu o galerie a statuilor de cearã a valorilor nationale, manualele noastre nu izbutesc sa scape acestei tentatii si seamana respingator de mult cu o cazarma a tuturor triumfurilor nationale.
Unde nu existã dezbatere, nu este loc decat pentru decrete, care, dupa caz, pot fi canonizari excesive ori desfiintari inversunate – totul in termeni fie de genii absolute, fie de nulitati crase.
În judecatile critice pe care le produce spontan, cultura noastra nu pare a reusi sa asimileze termenul mediu ( logic vorbind, nu valoric ), acomodarea cu registrul moderatiei ( nu existã valori singulare, ci numai valori in relatie ), a discernamantului melodios, lipsit de excomunicare ( a distinge nu inseamna a discrimina ; a discrimina nu inseamna a înjosi sau a exclude ) ori de idolatrizare.
Or, o culturã precarã este una care cultivã nepotrivit si obsesiv absolutul ( ori neantul ).
Din acest motiv, cultura noastra are aspectul, recunosc, foarte pitoresc, al unui iarmaroc in care exceptiile monstruoase ( in sens etimologic : monstra vocantur quia monstrant ) fac deliciul vizitatorului : femeia cu barbã, omul care inghite sãbii, uriasul care scuipã foc, piticul cu testiculele pana la glezne s.a.m.d.
In loc sa avem o cultura ecumenica a tuturor valorilor, in care toate formele de relief sa aiba partea lor de recunoastere valorica, iar piscurile sa se inscrie intr-o geografie plauzibila, noi cultivam, ingrijorati si patrioti, numai culmile inaccesibile – de parca recunoasterea contextului ori a marimii relative ar scadea nu doar valoarea unei opere, dar, cumva, i-ar stirbi insusi statutul ontologic.
Fetisizarea geniului a dus si la antinomia sterilã ( si absurda ) intre moralitatea creatorului si geniul operei sale, cu solutia tipic romaneasca a justificarii oricarei turpitudini ( ori a acomodarii complice cu ele ) prin reverenta servilã facuta geniului ( in care sunt elogiate, de fapt, irationalul si lipsa de obiectivitate a realitatii in care traim ).
Bovarismul cultural, inconsecventa in judecati, agresivitatea ca substitut de seriozitate, complacerea in relativism, la nivelul vietii, si revendicarea unui absolutism acrimonios, la nivelul “lucrurilor inalte”, gruparea in gãsti ( pentru a salva obiectivitatea realitatii si conditiile comunicarii personale ), refuzul cooperarii, suspiciunea endemicã si inca multe altele – toate acestea fac parte din sosul adeseori irespirabil al realitatii noastre culturale, politice, administrative etc., careia nu prididim sa ii inregistram defectele, dar careia nu pregetãm sa ii acceptam, complice si captivi, imbratisarea.
Potrivit argumentului meu, anume carenta comunitatii stã la originea tuturor acestor neajunsuri structurale.
Viata noastra in spatiul public este o caricatura, pentru ca toata complexitatea tesaturii de relatii care ne leaga este brutal simplificata de mania noastra de a vedea totul in alb sau negru.
Viata noastra culturala, din acest motiv, nu este evolutiva, ci catastrofica ; nu este organica, ci convulsiva ; nu este dialogala, ci decretionara ; nu este consensuala, ci discretionara.
Pentru cei mai multi dintre noi, in spatiul nostru public nu existã decat piscuri inexplicabile si, intre ele, smârcuri demne de dispretul celor care ( bovaric, fireste ) isi imagineaza cã fac parte din partidul geniilor, cand nu fac de fapt decat sa chibiteze pe de pe margine.
In special, ceea ce ne e imposibil sa facem este sa purtam un dialog normal si sa angajam o polemica decenta.
Nu stim sa avem, altfel spus, o bunã culturã a diferendului.
( extras din Despre idei & blocaje – O modesta propunere de a regandi cultura românã pornind de la ce ii lipseste, fara a renunta la ceea ce, in aparenta, ii prisoseste, Horia-Roman Patapievici, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu