Petru, Iacov si Ioan, pescarii de oameni

Petru, Iacov si Ioan, pescarii de oameni

Pescuirea minunatã ( Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române )

“Mânã la adânc si lãsati în jos mrejele voastre, ca sã pescuiti” ( Luca 5, 4 )

În aceastã duminicã, ultima din luna septembrie, prima lunã a anului bisericesc, dumnezeiasca Liturghie ne întâmpinã cu una din cele mai frumoase si mai bogate istorisiri sfinte din viata Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Sfântul Evanghelist Luca vorbeste despre pescuirea minunatã fãcutã de Sfântul Apostol Petru în lacul Ghenizaret ( Luca 5, 1-11 ).

In noul Testament mereu il intalnim pe Iisus inconjurat de multimea care dorea sa asculte cuvantul lui Dumnezeu si niciodata El, dreptul Invatator, nu tacea.

Vestea voia lui Dumnezeu, vestea mesajul de pace si mantuire, de iubire si dreptate, asteptat de omenire.

In aceasta perioada evanghelica ni se spune ca Iisus Se afla pe malul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii, unde erau pescarii cu barcile lor, intre care Simon-Petru, Iacov si Ioan, fiii lui Zevedeu.

Sa ne imaginam intinsul apei in care se oglindeste cerul, apã bogata in peste si deci si in multi pescari.

Pe malul acestui lac, care si astazi dispune de o mare bogatie a pescuitului, vestit in tinutul Galileii, strapuns si improspatat de apele Iordanului, toti cei de fata au privit mirati la pescuirea lui Petru.

Si azi, ca si acum doua mii de ani, locuitorii Galileii pescuiesc, asemenea lui Petru si fiilor lui Zevedeu, Iacov si Ioan, care cu acest prilej, au primit chemarea lor la apostolat.

Iisus i-a gasit pe acesti viitori Apostoli ai Sãi pe malul lacului, practicand nobila indeletnicire de pescari ; oameni cunoscuti prin munca, harnicie, cunoscatori ai tainelor meseriei lor, infratiti cu apa si cu natura.

Mestesug greu care obligã la dese vegheri de noapte, cand se poate pescui cu folos, iar ziua, la ingrijitul uneltelor, cum procedau si apostolii “spalandu-si mrejele”.

La locurile lor de munca, pe tarmurile acestui lac, Mantuitorul Hristos i-a aflat pe cei trei pescari, dupa descrierea Sfantului Evanghelist Luca, adica pe : Simon-Petru, Iacov si Ioan, care aveau sa devina si primii Lui ucenici.

Ca loc potrivit pentru predicã, El a ales una din cele doua barci aflate la marginea lacului, si anume aceea a lui Petru, de unde le-a vorbit multimilor care se aflau acolo.

La sfarsitul predicii s-a adresat lui Petru si i-a spus : “Mânã la adânc si lãsati în jos mrejele voastre, ca sã pescuiti” ( Luca 5, 4 ).

Lui Simon-Petru, pescarul cel experimentat, incercat prin valurile lacului Tiberiada, aceasta porunca i s-a parut contrara realitatii stiute de el din intreaga lui existenta.

Porunca Mantuitorului insa cuprindea in sine cu totul altceva decat ceea ce stia pescarul locului.

Ea cuprindea noutatea puterii dumnezeiesti, caci ceea ce zice Domnul nostru Iisus Hristos, ceea ce cuvantul Sau defineste, trece dincolo de conditiile obisnuite, si acest cuvant se implineste fara nicio indoiala.

Simon insa nu poate intelege sensul si folosul indemnului si raspunde : “Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nu am prins nimic, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. Si facand ei asa, au prins multime mare de pesti, incat se si rupeau mrejele” ( Luca 5, 5-7 ).

Biruit in adancul sufletului sau de cele ce s-au intamplat, este nevoit sa cheme in ajutor alti pescari spre a umple cele doua corabii cu peste pana la refuz si, cazand in genunchi, Simon-Petru si-a recunoscut putina sa credinta.

In aceeasi situatie de nedumerire si de spaima erau si cei doi frati, Iacov si Ioan, fiii lui Zevedeu.

Ca si in alte imprejurari, dupa aceasta pescuire minunata, Mantuitorul Hristos S-a aproiat de acesti pescari, cu cuvintele adresate lui Petru : “Nu te teme, de acum inainte vei fi pescar de oameni” ( Luca 5, 10 ).

Astfel Petru si ceilalti au lasat barcile pline cu pesti, uneltele lor de pescuit, au parasit totul si L-au urmat pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Niciodata ei nu s-au mai intors la vechea lor ocupatie, dobandind prin chemare o alta menire, aceea de a fi pescari de oameni, de a fi Apostoli.

Iata, iubitii mei, cuprinsul minunat al istorisirii Sfintei Evanghelii de astazi.

Impreuna cu pescuirea neobisnuita, s-a savarsit chemarea la apostolat a celor trei pescari.

Una din numeroasele invataminte ce se desprind de aici, la indemana tuturor, este aceea ca Mantuitorul Iisus Hristos impleteste predicarea cuvantului lui Dumnezeu, cu asigurarea continuarii acestei predici si dupa El, prin alegerea celor vrednici pentru aceasta misiune.

El nu merge la intamplare intr-o localitate sau alta.

Nu intrã, de asemenea, fara un scop inalt intr-o sinagoga sau alta, si nu viziteaza casele celor ce se roaga, fara a savarsi vreo fapta neobisnuita, graitoare despre puterea lui Dumnezeu, care se vadeste si lucreaza prin El.

Pentru aceasta El cutreierã tara sfanta de la un capat la altul, cautand neincetat sa afle persoana care sa devina vas ales al Duhului Sfant

Si El ii gaseste in templu sau sinagoga, ii intalneste pe cale, ca pe tanarul bogat sau ca pe cel mort, pe fiul vaduvei din Nain, ca pe Petru, pe tarmul lacului, si pe alti Apostoli, si chiar ca si pe talharul de pe Cruce.

Mantuitorul deci cautã mereu.

Fiecare prilej care I se oferea era dedicat propovaduirii cuvantului sfant al Evangheliei si adeveririi dumnezeirii Lui.

Ca Fiu al lui Dumnezeu, prin minunata pescuire a aratat cã are putere asupra naturii, asupra stihiilor lumii, dar si asupra sufletelor celor ce-L ascultã.

Iisus a aratat prin aceasta, nu atat necesitatea de hrana, ci putera cuvantului lui Dumnezeu, a harului Sãu.

“Mânã la adânc si lãsati în jos mrejele voastre” inseamna partasia Lui cu cei lipsiti, cu cei a caror munca a ramas fara rezultate.

Inseamna pãrtãsia Lui la frica si nelinistea lor, lasand sa se inteleaga ca El ajutã pe toti cei curati cu inima, in stradaniile lor zilnice.

Dar acest indemn avea sa insemne si schimbarea sufleteasca a lui Petru si a celor doi frati Iacov si Ioan, in primirea misiunii lor de Apostoli, in care aveau sa fie asistati de iubirea lui Hristos.

Deci Iisus cautã mereu si este mereu de fata, acolo unde prezenta Sa era necesara, pentru implinirea marelui plan dumnezeiesc al mantuirii oamenilor.

A cautat si a aflat atunci pe Apostoli, care I-au ascultat cuvantul si L-au urmat cu hotarare si devotament.

Si astazi, dupa doua mii de ani, Iisus Se aflã cautand si predicand in aceeasi barca.

Atunci predica multimilor din barca lui Simon-Petru, acum Iisus propovaduiete in barca dreptei noastre credinte – in Biserica noastra stramoseasca.

Ce minunat si sfant amvon ne-a pilduit Mantuitorul Hristos !

De altfel, Sfintii Parinti, marii scriitori si teologii aseamãnã Biserica vazuta cu o barca, in care Mantuitorul Se aflã predicand si calauzind-o la liman.

Biserica este barca aceea care cuprinde pe toti credinciosii din toate timpurile si locurile.

Aceasta barca are la cârma ei pe Insusi Domnul nostru Iisus Hristos si pe Apostolii Sãi.

In aceasta barca, in Biserica, El predicã, vegheaza si alege mereu noi si noi ucenici si Apostoli.

De aici El cautã si calatoreste cu fiecare din noi, dar si noi trebuie sa-L cautam pe Mantuitorul Iisus Hristos aici, in Biserica.

Noi nu umblãm atat de mult cat a umblat Iisus sa ne caute pe noi.

Foarte putin ne ostenim ca sa ne intalnim cu Mantuitorul Hristos.

Ne intalnim cu El in Biserica slavei sale, in sfantul nostru lacas, care este Sionul credintei noastre ortodoxe, asa cum ne intalnim si in aceasta mareata Catedrala, ca si in toate bisericile de pe intinsul tarii.

Aici, in Biserica, in barca, Il intalnim pe Domnul Iisus Hristos predicand, mangaind, incurajand, sfintind, binecuvantand si daruindu-ni-Se cu Trupul si Sangele Sau.

Fiecare bisericuta, din fiecare catun, oricat de indepartat ar fi el, este salasul lui Dumnezeu, de unde straluceste lumina vietii prin Sfintele Taine.

Am cuteza sa apropiem imaginea altarelor noastre strabune, de aceea descrisa de Sfantul Evanghelist Luca in Evanghelia de astazi.

Nu ni se cere sa ostenim, sa alergam mult in cautarea lui Iisus, pentru ca El este foarte aproape de fiecare dintre noi.

Mai mult, atunci cand suntem cu cugetul curat, cu iubire intre noi, cu iubire de frati si de surori, si ne impartasim cu Sfintele Taine, El se aflã chiar in corabia sufletului nostru, a fiintei noastre.

Invatatura noastra crestina ne aratã ca numai astfel devenim bineplacuti fii ai lui Dumnezeu.

Biserica, “stalpul si temelia adevarului” ( I Tim. 3, 15 ), ne invatã si ne ajutã sa intelegem acest lucru, crezand in Dumnezeu si in puterea harului, staruind in iubire si in savarsirea faptelor bune.

Ea ne ajutã sa-L ascultam pe Iisus, asa cum L-au ascultat Apostolii Lui : Petru, Iacov si Ioan.

Atunci cand ni se pare ca nu mai putem izbuti noi insine in ceva, atunci cand ni se pare ca puterea credintei este imputinata, atunci cand ni se pare ca ne aflãm in fata unor grele incercari, atunci sa-L cautam pe Mantuitorul Hristos ; atunci sa alergam la rugaciunile Bisericii ; atunci sa ne rugam cu caldura Prea Curatei Sale Maici si sa fim incredintati ca vom simti ajutorul, si vom auzi si noi cuvantul Sau hotarator : “Nu te teme”.

Ascultandu-L pe Hristos, Petru a prins multime de peste, incat cele doua barci se scufundau si, si-a dat seama ca Mantuitorul Hristos este cel ce a savarsit aceasta minune.

Mantuitorul si astazi savarseste, cu acelasi dar si aceeasi putere, fapte minunate pe care nu le intelegem fara credinta, fara luminile Sfintei Biserici.

Cu acelasi dar, cu aceeasi putere trebuie si noi sa ascultam de cuvantul lui Dumnezeu, sa stam in preajma Mantuitorului, cum au stat Apostolii, sa avem incredere in rugaciunea pe care o adresam lui Dumnezeu, si asa vom dobandi indoit si inmiit.

Aceasta deosebit de valoroasa invatatura trebuie sa o pastram, sa o pilduim in viata noastra de familie, de munca, de comportae in mijlocul semenilor nostri.

Oricare dintre noi asteapta de la semenul sau un cuvant bun, mangaietor, intaritor.

Sa stim ca la vremea cuvenita sa daruim si noi ceea ce este folositor aproapelui nostru, sa-i daruim pretuirea si spriinul nostru.

Crestinul are nevoie de semeni, nu poate trai izolat, insingurat.

El se implineste, ca valoare si scop suprem, numai in comuniune cu toti fratii si semenii sai, de un neam in primul rand, si apoi cu toti ce s-ar afla in oricare colt al pamantului, caci toti poarta in ei chipul lui Dumnezeu.

Sa raspundem cu credintã la chemarea Mantuitorului Hristos.

Sa raspundem chemarilor constiintei noastre luminate de harul lui Dumnezeu, prin credintã si fapte bune,  straduindu-ne sa ne definim tot mai mult ca fii ai lui Dumnezeu, ca fii ai Bisericii noastre stramosesti, ca fii ai poporului nostru român.

( Cuvant rostit in Catedrala mitropolitana din Iasi, in Duminica a XVIII-a dupa Rusalii – 28 septembrie 1986 ).

( extras din Pe Treptele Slujirii Crestine, Vol.VI, V Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, Bucuresti, 1992 )