Un roman rus ( 10 )
Nu se împliniserã nici trei luni, când fu numit pe langa ambasada rusã din Londra si trecu marea cu cea dintâi corabie englezeascã cu pânze care pleca ( pe atunci nici nu se stia de vapoare ).
La câteva luni primi o scrisoare de la Pestov.
Acest mosier cumsecade îl felicita pe Ivan Petrovici pentru nasterea unui fiu, venit pe lume în satul Pokrovskoe la 20 august 1807, cãruia i se dãduse numele de Feodor, în cinstea sfântului mucenic Feodor Stratilat.
Din pricina marii sale slãbiciuni, Malania Sergheevna i-a scris numai câteva rânduri ; dar si aceste putine rânduri l-au uimit pe Ivan Petrovici : el nu stia cã Marfa Timofeevna o învãtase sã scrie.
De altfel, Ivan Petrovici nu s-a lãsat legãnat prea mult de emotia plãcutã a sentimentului patern ; el îi fãcea curte uneia din celebrele Phryné sau Laïs ale timpului ( pe atunci numele clasice mai erau la modã ).
Pacea de la Tilsit de-abia fusese încheiatã si toatã lumea se grãbea sã petreacã, toti erau cuprinsi de un vârtej nebun ; ochii negri ai unei frumoase sprintare i-au sucit capul.
Nu prea dispunea de bani, în schimb avea noroc la jocul de cãrti, lega cunostinte, lua parte la tot felul de petreceri.
Într-un cuvânt, îi mergea cât se poate de bine.
Multã vreme bãtrânul Lavretki nu i-a putut ierta fiului sãu aceastã cãsãtorie.
Dar dacã, la vreo jumãtate de an, Ivan Petrovici s-ar fi înfãtisat inaintea lui cu capul plecat si i-ar fi cazut la picioare, parintele l-ar fi iertat, dupa ce l-ar fi dojenit cumsecade si l-ar fi ciocanit usor cu bastonul, ca sa-l sperie.
Ivan Petrovici insa se afla in strainatate si, pare-se, prea putin se sinchisea.
“Taci ! Catã-ti de treabã ! îi raspundea Piotr Andreici de fiecare data sotiei sale, cand aceasta încerca sa-l îmbuneze ; tângãul sa se roage lui Dumnezeu pentru mine, zi si noapte, ca nu l-am blestemat.
Raposatul taica-meu l-ar fi omorat pe acest netrebnic cu mainile sale si bine ar fi facut.”
Auzind asemenea vorbe înfricosãtoare, Anna Pavlovna numai îsi fãcea cruce pe furis.
Cat despre sotia lui Ivan Petrovici, la inceput Piotr Andreici nici nu voise sa auda de dansa, ba chiar – primind de la Pestov o scrisoare, in care acesta amintea intre altele si de norã-sa – a poruncit sa i se spuna ca nu are niciun fel de cunostinta despre vreo norã.
Socoteste insa de datoria lui sa-l previna cã legile interzic gazduirea unor iobage fugite de pe mosiile boieresti.
Mai tarziu, cand a aflat de nasterea nepotului, batranul s-a mai muiat, a poruncit sa se aduca vesti, ca din intamplare, despre starea sanatatii lãuzei si i-a trimis ceva bani, tot ca din partea altcuiva.
Fedea insa nu împlinise un an, cand Anna Pavlovna a cazut la pat grav bolnava.
Cu cateva zile inainte de a-si da obstescul sfarsit, cand nu se mai putea urni din pat, cu lacrimi sfioase in ochii ei stinsi, i-a spus cu limbã de moarte barbatului sau, fatã de duhovnic, cã doreste sa-si vadã nora pentru a-si lua ramas-bun de la dânsa si a-si binecuvanta nepotul.
Boierul, amãrât, a linistit-o si a trimis de indata caleasca sa dupa norã, numind-o, pentru întâia datã, Malania Sergheevna.
Aceasta a sosit cu fiul sãu si cu Marfa Timofeevna, care în ruptul capului n-a vrut s-o lase singurã, lipsitã de apãrare.
Mai mult moarta decat vie, Malania Sergheevna a intrat in cabinetul lui Piotr Andreici.
In urma ei, dãdaca il aducea pe Fedea.
Piotr Andreici a privit-o in tacere ; ea s-a apropiat de mâna lui, buzele-i tremurande abia închipuirã o sarutare mutã.
- Ei, boieroaicã nou-noutã, ziua bunã, rosti acesta intr-un sfarsit ; hai sa mergem la cucoana.
Stapanul s-a ridicat si s-a aplecat asupra lui Fedea ; copilul a zâmbit si si-a întins mânutele albe spre dânsul.
Asta l-a rãscolit pana in adancul sufletului pe batran.
- Of, pãrãsitule, cuvântã el. M-ai înduplecat in locul tatalui tau ; n-am sa te las, puisorule !
De cum a intrat in dormitorul Annei Pavlovna, Malania Sergheevna a cazut in genunchi langa usã.
Anna Pavlovna i-a facut semn sa se apropie de pat, a imbratisat-o si i-a binecuvantat fiul ; apoi, întorcându-si catre sotul sãu fata rãvãsitã de nemiloasa boalã, dãdu sa-i vorbeasca...
- Stiu, stiu ce vrei sa ma rogi, zise Piotr Andreici, nu te întrista : ea va rãmâne la noi, si pe Vanka am sa-l iert de dragul ei.
Anna Pavlovna a facut o sfortare sa prinda mana barbatului sau si a apropiat-o de buze.
In seara aceleiasi zile, si-a dat sufletul.
Piotr Andreici s-a tinut de cuvant.
I-a dat de stire fiului cã, in amintirea ceasului de pe urma al mamei sale si de dragul pruncului Feodor, ii trimite binecuvantarea parinteasca, iar pe Malania Sergheevna o primeste in casa lui.
I s-au randuit doua camere intr-o aripa a conacului, la mezanin, si a fost prezentatã celor mai de seamã oaspeti ai lui Piotr Andreici, brigadierul chior Skurehin si sotia acestuia ; i-a mai daruit doua fete serbe si un fecior, ca bãiat de dârvalã.
Marfa Timofeevna si-a luat ramas-bun, caci prinsese urã pe Glafira, si intr-o singurã zi se certa cu ea de vreo trei ori.
La inceput, bietei femei i-a fost greu si silnic.
Mai tarziu s-a deprins treptat si cu socrul sau.
Si acesta s-a obisnuit cu ea, ba chiar a indragit-o, desi aproape niciodata nu-i vorbea ; iar in cuvintele lui cele mai binevoitoare se simtea un involuntar dispret.
Malania Sergheevna suferea cel mai mult de pe urma cumnatei sale.
Glafira, inca de pe cand traia maica-sa, pusese mana cu incetul pe conducerea intregii gospodarii.
Incepand cu tatal sau, toti i se supuneau.
Fara voia ei nu se dadea nicio bucatica de zahar.
Mai bine ar fi murit decat sa-si imparta autoritatea cu o alta gospodina, si inca cu cine !
Cununia fratelui sau o indarjise mai tare decat pe Piotr Andreici : ea se hotarase s-o invete minte pe parvenitã, si Malania Sergheevna ii ajunse roabã din prima clipa.
Dar oare cum s-ar fi putut lupta cu autoritara si trufasa Glafira, ea, care era supusã, mereu sfioasa, speriata si cu sanatatea subreda ?
Nu trecea o zi fara ca Glafira sa nu-i aminteasca de starea ei de altadata sau sa n-o laude ca nu uitã cine a fost.
Malania Sergheevna s-ar fi impacat bucuros cu aceste aduceri-aminte si laude, oricat de amare ar fi fost ele... dar i l-au luat pe Fedea ; aceasta a mâhnit-o îngrozitor de adanc.
Sub pretextul ca nu-i in stare sa se ingrijeasca de cresterea lui, aproape ca nu avea voie sa-l vada.
Glafira s-a apucat de educatia copilului care a trecut sub intreaga-i obladuire.
Profund îndureratã, Malania Sergheevna a incercat sa-l roage, prin scrisori, pe Ivan Petrovici sa revina cat mai repede.
Insusi Piotr Andreici dorea sa-si vada feciorul.
Dar acesta se mãrginea numai la scris.
Îi multumea parintelui sau pentru grija arãtatã sotiei lui si pentru banii trimisi.
Fagaduia sa vina in curand – dar nu venea.
In sfarsit, anul 1812 l-a adus din strainatate.
Intalnindu-se dupa sase ani de despartire, tatal si fiul s-au imbratisat si nici n-au pomenit de zâzania lor de altadata.
Nici nu era momentul.
Toata Rusia se ridicase impotriva vrajmasului.
Amandoi au simtit ca le curge prin vine sange rusesc.
Piotr Andreici a echipat, pe socoteala sa, un regiment intreg de voluntari.
Insa razboiul s-a ispravit si primejdia a trecut.
Ivan Petrovici a inceput iarasi sa se plictiseasca.
Ceva il atragea din nou undeva, departe, spre lumea cu care se deprinsese si unde se simtea ca la el acasa.
Malania Sergheevna nu l-a putut retine, caci ea pretuia prea putin in ochii lui.
Nici sperantele ei nu s-au adeverit : a fost si sotul ei de aceeasi parere – cã-i mult mai potrivit ca Glafira sa se ingrijeasca de educatia lui Fedea.
Nefericita sotie a lui Ivan Petrovici n-a putut îndura lovitura, n-a suportat cea de-a doua despartire ; in cateva zile s-a stins, resemnatã.
Toatã viata nu stiuse sa se opuna nimanui si nici cu boala nu s-a luptat.
Nu mai putu vorbi, umbrele mortii se lãsaserã pe fata ei ; totusi trasaturile chipului sãu mai pãstrau intiparite, ca altadata, o nedumerire rabdatoare si smerita blandete dintotdeauna.
Cu aceeasi supunere mutã a privit-o pe Glafira si, ca si Anna Pavlovna, care pe patul de moarte i-a sarutat mana lui Piotr Andreici, ea si-a plecat buzele pe mana Glafirei, careia i l-a incredintat – tocmai ei – pe singurul sau fiu.
Asa si-a sfarsit zbuciumul pamantean fiinta asta blanda si linistita, smulsã cine stie de ce din glia de bastinã si aruncatã numaidecat, ca un copãcel scos din pamant, cu radacinile in bataia soarelui.
Fiinta asta s-a ofilit, s-a prapadit fara urma, si nimãnui nu i-a pãrut rãu dupa dânsa.
Pe Malania Sergheevna au regretat-o doar cameristele sale si pe deasupra Piotr Andreici.
Batranul a simtit ca-i lipseste prezenta ei tãcutã.
“Ramas-bun, smerita mea ! Iarta-ma”, sopti si se plecã adânc, luându-si adio de la ea pentru cea din urma oara, in biserica.
Iar cand i-a aruncat pe mormant un pumn de tarana, a plans.
Nici batranul n-a dus-o prea mult, a mai trait vreo cinci ani.
In iarna lui 1819 s-a stins si el din viata, linistit, la Moscova, unde se mutase cu Glafira si cu nepotul lui, lasand cu limbã de moarte sa fie inmormantat alaturi de Anna Pavlovna si de “Malasa”.
Pe atunci Ivan Petrovici se gasea la Paris, in calatorie de placere ; el s-a retras din serviciu curand dupa 1815.
Cand a aflat de incetarea din viata a tatalui sau, s-a hotarat sa se intoarca in Rusia.
Avea de pus la cale treburile mosiei.
De altfel si Fedea, dupa cum ii scria Glafira, mergea pe al treisprezecelea an si venise timpul sa se ocupe serios de educatia lui.
( extras din Un cuib de nobili, de Ivan Sergheevici Turgheniev, Moscova 1949, Ed. RAO International, Bucuresti, noiembrie 1998 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu