O carte pe care mi-a oferit-o prietena mea spaniolã Natalia Izquierdo de Lopez in vara anului 2005 la Bucuresti, si mi-a scris si o dedicatie : “Pentru draga mea, Olivia, cu dragoste de inima. Natalia – De a ta revolutionara rezemnatã.”
Ascendentã si istorie : bunicii dupa rãzboi ( 3 ) ( Horia Roman Patapievici )
Dupa incheierea razboiului, România a ramas sub ocupatie sovieticã multi ani la rand.
Trupele sovietice au impus in tara mea cea de-a doua mare catastrofa, in ordine, dupa razboi : comunismul.
Cursul normal al vietii bunicilor mei a fost brutal intrerupt de combinatia nefasta dintre declansarea unui razboi pe care nu l-au dorit decat cativa nebuni si incheierea unei pãci care consfintea, pentru jumatate din Europa, ramanerea la putere, prin fortã, a comunismului.
Inainte de aceste catastrofe, bunicii mei nu aveau nimic in comun.
Totul ii despartea : temperament, avere, inclinatii, calitati, educatie, trecut.
Instalarea comunismului i-a facut brusc asemanatori : amandoi si-au pierdut viitorul, iar unul dintre ei si viata.
Bunicul din partea mamei a devenit suspect noilor autoritati deoarece era avut, deoarece era un lider de opinie al satului si, last but not least, deoarece era un om activ si intreprinzator.
Cand a inceput colectivizarea, s-a opus.
A numit colectivizarea furt organizat de Stat.
A fost arestat cand implinea 60 de ani, dus cu lanturile la muncã fortatã, în Delta Dunãrii.
Nu a beneficiat niciodata de un proces cinstit, in care sa existe o acuzatie, un judecator si un avocat.
A fost arestat pentru ca avea idei personale, avea o constiintã integrã si nu accepta sa i se fure lucrurile pentru care muncise toata viata.
A fost incadrat de functionarii regimului comunist sub rubrica “chiabur” ( kulak ) si, potrivit ordinului lui Stalin din anii ’30, care spusese despre kulaci ca nu meritã sa traiasca, a fost scos din randul cetatenilor cu drepturi depline, fiind tratat ca un obiect care poate disparea fara ca cineva sa intrebe despre el unde se aflã.
Imediat dupa ce bunicul meu matern a fost arestat, copiii lui au fost dati afara din scoli, iar cei care lucrau si-au pierdut serviciul.
Ideea comunistã era cã dusmanii de clasa nu meritã sa traiasca.
Intre 1948 si 1964, la o populatie de circa 18 milioane, un milion de oameni au trecut prin inchisorile comuniste din România.
Dintre acestia, aproape jumatate au fost exterminati.
In România, un om din 40 nu s-a mai intors niciodata acasa.
Iar unul din 18 a trecut prin puscarie.
Bunicul meu din partea mamei a avut norocul sa supravietuiasca.
Trecuse de 70 de ani cand s-a intors acasa.
A trait pana la 84, neîmpãcat.
Era aproape neputincios, cand m-am casatorit.
Cand i-am prezentat-o pe viitoarea mea sotie, a cerut sa-mi aplec capul spre gura lui, care nu putea sa vorbeasca prea tare, si mi-a spus : “Du-o pe deal, sa ne vada via ; nimeni din familia noastra sa nu uite ce am avut, pentru ca tot ce ni s-a furat trebuie sa se intoarca inapoi la noi ; nu uita si n-o lasa nici pe ea sa uite !”
Ei bine, eu n-am uitat.
Si acum, cand va vorbesc despre bunicul meu iubit, la vorbele lui ma gandesc si ma supun vointei lui de om liber si nesupus.
Pe bunicul din partea tatei nu l-am cunoscut insa niciodata.
Nu stiu cum arãta. Nu i-am vazut nici macar vreo fotografie.
Il stiu numai din auzite.
Din 1940, cand a fugit peste granita sa scape de ocupantul sovietic, nici tatal meu nu si-a mai revazut tatal.
Bunicul a fost arestat imediat dupa terminarea razboiului, în epoca in care Stalin, pe care toti intelectualii occidentali il adorau, a inceput sa se rafuiasca cu populatiile inoritare din proaspat largitul sãu imperiu.
Atunci au fost deportati tãtarii si tot atunci românii si germanii din Bucovina si Basarabia au inceput sa fie sistematic persecutati.
Deoarece era deschis si lega usor vorbã cu toata lumea, bunicul meu patern nu era prea bine dotat pentru a supravietui intr-un regim in care serviciile secrete se ocupã cu supravegherea, denuntul si arestarea propriilor cetateni.
Ca si bunicul meu matern, bunicul din partea tatei a fost încarcerat fara a i se aduce in tribunal vreo acuzatie.
Cum Statul comunist este contrariul Statului de Drept, zeci de milioane de oameni au suferit deportari si trimiteri la muncã fortatã in lagare de exterminare fara a putea beneficia de o judecatã dreaptã, in fata unui tribunal legal si avand dreptul la aparare.
De la sora tatei, care a primit permisiunea autoritatilor sovietice de a-si vizita fratele in România abia dupa 30 de ani de la despartirea lor, am aflat ca bunicul a fost torturat cu salbaticie si ca moartea i s-a tras de la ranile suferite in timpul torturii.
Din om in om, s-a aflat ca buna lui dispozitie si temperamentul deschis i-au facut pe tortionarii sãi sa creada cã nu sunt luati in serios si, ca sa-i dovedeasca cã nu glumesc, l-au torturat pana l-au ucis.
Bunica mea a murit la cateva luni dupa el, de inimã rea.
Casa lor a fost confiscata de autoritati, iar in locul bunicilor mei, care fusesera amandoi invatatori, s-a instalat un functionar de partid.
Sora tatei, de frica represaliilor, a incetat sa mai vorbeasca româneste : nu doar in public, dar si in casã.
Unicul ei copil, o fatã, stie la fel de putin româneste, pe cat stiu eu ucraineana.
Cand a terminat facultatea, repartitia ei, datorita unor instructiuni secrete privind deznationalizarea minoritarilor din URSS, trebuia sa fie cat mai departe de casã.
Alma-Ata a fost locul ales : de acolo nu avea voie sa se transfere inapoi, acasã, un numar determinat de ani.
Azi, in locurile ei natale, familia mea din partea tatei este complet stinsa.
Casa parinteasca apartine altora.
Mormântul bunicului, necunoscut : undeva, intr-una din gropile comune care sunt azi descoperite cam peste tot in fosta Uniune Sovieticã.
Mormântul bunicii, complet ruinat.
Sora tatei : moartã.
Fiica ei, ratacita – posesoare a unei identitati straine de aceea a parintilor si stramosilor ei.
( extras din Discernamantul modernizarii. 7 Conferinte despre situatia de fapt, H.-R. Patapievici, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu