Un roman rus ( 5 )
Hristofor Theodor Gotlieb Lemm s-a nascut în 1786, în orasul Chemnitz din Saxonia, intr-o familie de muzicanti saraci.
Tatãl lui cântase la corn, iar maicã-sa la harpã.
El insusi se apucase, inca de la varsta de cinci ani, sa invete trei instrumente deosebite.
La opt ani ramasese orfan, iar la zece incepuse sa-si castige singur bucatica de paine cu arta sa.
Multi timp a dus o viatã de vagabond, cânta oriunde – prin cârciumi, în bâlciuri, la nunti tãrãnesti si la baluri.
In sfarsit a nimerit intr-o orchestra si, ridicandu-se treptat, a ajuns dirijor.
Ca executant, era destul de slab ; dar muzica o cunostea temeinic.
La vârsta de douazeci si opt de ani Lemm a venit în Rusia.
L-a adus un mare boier, care nu putea suferi muzica, însã, din vanitate, tinea orchestrã.
La el, Lemm a stat vreo sapte ani, in calitate de capelmaistru, dar a plecat cu mainile goale ; boierul s-a ruinat, la inceput a promis sa-i dea o politã, dar pana la urma a refuzat si acest lucru, intr-un cuvant, nu i-a platit niciun sfant.
Unii si altii l-au sfatuit sa plece ; el insa n-a vrut sa se intoarca acasa cersetor, venind din Rusia – din marea Rusie, acest sac cu aur al artistilor.
A hotarat sa ramana aici si sa-si incerce norocul.
Timp de douazeci de ani, sarmanul neamt si-a incercat norocul : a stat pe la fel de fel de domni.
A fost si la Moscova, si in capitale de gubernii.
A suferit si a indurat multe ; a cunoscut saracia ; s-a zbatut ca pestele pe uscat ; dar gandul de a se intoarce in patrie nu l-a parasit niciodata, cu toate mizeriile prin care trecuse ; numai gandul acesta ii dadea puteri.
Totusi, soarta n-a vrut sa-i harazeasca aceastã primã si ultimã fericire ; la cincizeci de ani, bolnav, vlaguit prea de timpuriu, el s-a impotmolit in orasul O... si a ramas aici pentru totdeauna, pierzand definitiv orice speranta de a parasi Rusia, pe care de altfel n-o putea suferi, dand lectii pentru a-si duce de azi pe maine mizera-i existentã.
Lemm nu se bucura de o infatisare care sa-l avantajeze.
Era mic de staturã, adus de spate, cu omoplatii strâmbi si iesiti în afarã.
Avea burta suptã, tãlpile picioarelor mari si late, degete osoase încovoiate, cu unghii vinete, mâini rosii si vânoase...
Fata-i plinã de zbârcituri, obrajii supti si buzele strânse pe care le misca necontenit, de parcã rumega, ca si tacerea lui neobisnuitã îi dãdeau o infatisare aproape sinistrã.
Pãrul cãrunt ii atârna in smocuri peste fruntea tesitã.
Ochii mici si imobili pâlpâiau înãbusit, ca niste cãrbuni aproape stinsi.
Cãlca greoi, clatinandu-si la fiecare pas trupul molâu.
Uneori miscarile sale aminteau împãunarea nãtângã a unei cucuvele inchise in colivie, cand isi dã seama ca este privitã, desi abia daca vede cu ochii sai uriasi, galbeni, clipind speriati si somnorosi.
Durerea neîndurãtoare, înrãdãcinatã, si [ ce ? ] si-a pus pe bietul muzician pecetea-i fatalã, i-a schimonosit si i-a pocit figura, si asa destul de stearsa.
Dar cel ce stia sa nu se opreasca la primele impresii, acela distingea ceva bland, cinstit si neobisnuit in aceastã fiintã aproape distrusã.
Admirator al lui Bach si Haendel, stapan pe mestesugul sau, inzestrat cu o imaginatie vie si cu acea indrazneala in idei accesibila numai nemtilor, Lemm ar fi ajuns cu timpul – cine stie ? – in randul marilor compozitori ai patriei sale, daca viata l-ar fi calauzit pe alte cãi.
Dar nu s-a nascut sub o stea norocoasa !
A scris mult in viata, dar n-a izbutit sa-si vada publicata niciuna din operele sale.
Nu stia sa se apuce de treaba cum se cuvine, sa se ploconeasca atunci cand e cazul sau sa intervina la timp.
Candva, demult de tot, unul dintre admiratorii si prietenii sai, tot neamt si tot sarac, editase pe socoteala sa doua sonate de-ale lui, dar si acestea ramasesera sa zaca prin subsolurile magazinelor de muzica ; ele cazusera in uitare si fara sa lase vreo urma, parca cineva le-ar fi aruncat noaptea intr-un râu.
In cele din urma, Lemm a pus cruce la tot, pe de alta parte si anii s-au facut simtiti ; a ajuns aspru, s-a anchilozat in totul, odata cu degetele care i-au intepenit ...
Singur, cu o bucatareasa in varsta, pe care a scos-o dintr-un azil de batrani ( nu fusese casatorit niciodata ), isi ducea veacul in O... , intr-o casuta, nu departe de casa Kalitinilor.
Ii placea mult sa se plimbe ; citea Biblia, o culegere de psalmi a protestantilor si pe Shakespeare in traducerea lui Schlegel.
De mult nu mai compunea nimic ; se vede insa ca Liza, eleva lui cea mai buna, a stiut sa-l inspire : a scris pentru ea cantata despre care amintise Pansin.
Cuvintele cantatei au fost imprumutate din culegerea aceea de psalmi ; cateva versuri le-a scris chiar el.
Cantata era pentru doua coruri: corul fericitilor si cel al nefericitilor.
La sfarsit, amandoua corurile se infrateau si cantau impreuna : “Dumnezeule milostiv, miluieste-ne pre noi, pacatosii, si izbaveste-ne de orice ganduri viclene si nadejdi pamantesti”.
Pe coperta scrisa foarte ingrijit, ba chiar desenata, se putea citi : “Numai cei neprihaniti au dreptate. Cantatã religioasã. Compusa si dedicata domnisoarei Elizaveta Kalitina, eleva mea distinsã, de catre profesorul ei H.T.G. Lemm.”
Cuvintele “Numai cei neprihaniti au dreptate” si “Elizaveta Kalitina” erau inconjurate de raze.
Mai jos se afla o notita :
“Numai pentru dumneavoastra – für Sie allein”.
De aceea rosise Lemm si se uitase piezis la Liza ; il duruse foarte mult cand, in fata lui, Pansin pomenise despre cantatã.
( extras din Un cuib de nobili, de Ivan Sergheevici Turgheniev, Moscova 1949, Ed. RAO International, Bucuresti, noiembrie 1998 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu