Despre Maica Tereza de Calcuta si noua ei activitate cu sãracii ( 2 )

Despre Maica Tereza de Calcuta si noua ei activitate cu sãracii ( 2 )

In slumul din Motijhil, Maica Tereza întâlnea din cand in cand unele dintre fostele sale eleve de la High School.

Veneau si ele sã-i îngrijeascã pe cei sãraci.

Ele “îi vizitau” pe cei saraci, dar apoi se intorceau la casele lor, la confortul lor, la indestularea lor ; maica Tereza, in schimb, “trãia” cu acei sãraci si “la fel” ca acei sãraci.

Devenise una dintre ei.

Fostele sale eleve o priveau cu admiratie, dar si cu nedumerire.

Se opreau sa-i vorbeasca, o ajutau sa se ocupe de copii.

Unele chiar simteau impulsul de a-i urma exemplul, dar nu aveau sa o facã.

Exemplul pe care îl da Maica Tereza, si care indica stilul de viatã ce va fi adoptat în viitoarea sa Congregatie, era descurajant.

Calugarita ducea o viatã in care sacrificiul fizic si moral era total.

Cine sã mai aibã forta de a se comporta ca ea ?

“Iubirea, cand este autenticã si mare, poate sa facã totul”, mi-a spus intr-o zi Maica Tereza.

Si a adãugat : “Numai prin iubire se pot face anumite sacrificii”.

Vreme de câteva luni, maica Tereza a rãmas singurã.

Se ruga la Domnul sa-i mai trimitã pe cineva.

“Tu mi-ai ordonat sã ies din manastire incredintandu-mi aceastã nouã misiune”, îi spunea ea lui Isus : “e rândul Tãu sã-mi gasesti colaboratoare, daca vrei sa realizez ce mi-ai cerut”.

Si iatã cã, la inceputul anului 1949, s-a prezentat la Maica Tereza cea care avea sã fie prima calugarita a Congregatiei sale.

Se numea Shubashini Das si avea 25 de ani.

Fusese una dintre elevele Maicii la St. Mary’s High School.

Apartinea unei familii înstãrite.

Insa ea voia sã lase totul si sã urmeze exemplul maicii Tereza.

“Cand acea fatã si-a manifestat dorinta”, mi-a povestit maica Tereza, “inima a început sã batã cu putere”.

Am simtit o duiosie imensã fatã de ea si o mare recunostintã.

O priveam, nevenindu-mi sã cred.

De când îmi începusem noua viatã, eram singurã.

Nu aveam cui sa-mi împãrtãsesc planurile, aspiratiile, gândurile.

Imi rãcoream sufletul cu Isus, rugându-mã.

Insa doream foarte mult sa am langa mine pe cineva cu care sa vorbesc.

Imi lipseau calugaritele din manastire.

Singuratatea, cand este absoluta, este ingrozitoare.

Asadar, faptul de a putea avea o colaboratoare care sa vrea sa-si asume idealul meu, mã umplea de bucurie.

Totusi, nu trebuia sa ma grabesc.

M-am gandit la prudenta pe care a avut-o cu mine arhiepiscopul din Calcuta, monseniorul Perier, cand ii cerusem sa-mi schimb viata.

De aceea i-am spus lui Shubashini Das : “Trebuie sa te gandesti bine, pentru cã ceea ce îti cer sã faci este foarte greu. Ai putea sa te cãiesti”.

“M-am gandit deja”, a ripostat tânãra.

Voiam sa-i întind bratele si sa-i zic : “Bine, atunci vino sa traiesti cu mine”, dar m-am abtinut.

Am meditat cateva clipe, apoi i-am zis : “Acum du-te acasã si roagã-te. Cautã-mã peste câteva luni în ziua de Sfântul Iosif”.

Mai erau douã luni pana la acea datã.

Ma gandeam cã va fi timp suficient pentru a-i permite lui Shubashini sa priveasca in sinea ei cu claritate.

Daca se intoarce, inseamna cã Domnul o cheamã intr-adevar.

Intre timp, Maica Tereza isi continua apostolatul in slumul din Motijhil.

Seara mergea sa doarma la Micile Calugarite ale Sãracilor.

Iezuitul belgian, parintele Celeste Van Exem, rectorul Bisericii Îndureratei, care o cunostea bine pe calugarita, o urmarea cu discretie.

El a fost cel care i-a gãsit prima casã : douã camere la primul etaj al unei case modeste, unde locuia familia lui Michael Gomes, primul mare binefacator al maicii Tereza.

In februarie 1949 calugarita s-a mutat in casa aceea.

Din cand in cand primea vizita unei vãduve, care fãcea curãtenie in colegiul in care predase ea, si cu aceastã femeie petrecea vreo cateva ore.

Era singura persoanã care, in acel moment, îi arãta un pic de prietenie.

Maica Tereza îsi aranjase patul in camera cea mai micã din cele puse la dispozitie de Michael Gomes.

Pe cea mai mare, care se afla la capãtul scãrii ce ducea de la parter, la etajul de deasupra, a transformat-o in capelã.

Ajutatã de cativa copii, a construit un mic altar de lemn si deasupra lui a pus tabloul Inima Imaculatã a Mariei, care ii fusese dãruit de Pãrintele Van Exem.

În fata acelui tablou, maica Tereza s-a rugat mult in zilele cele mai grele.

De aceea voia sa-l aiba in capelã.

Dar si dupa aceea l-a dus mereu cu ea.

Acum se aflã in Casa Mamã a Congregatiei sale.

Timp de o lunã, maica Tereza a trãit singurã, în cãsuta aceea.

Apoi a apãrut prima colaboratoare.

La 19 martie, în ziua de Sfântul Iosif, maica Tereza se trezise devreme, ca de obicei, si se pregatea sa mearga in slum.

Auzi pe cineva batand la usã.

S-a dus sa deschida si s-a pomenit in fata figurii fragile a fostei sale eleve, Shubashini Das.

“Maicã”, i-a spus fata, “astãzi este ziua de Sfântul Iosif si eu m-am întors pentru a rãmâne definitiv cu dumneavoastrã”.

De data aceasta, Maica nu a mai trimis-o acasã.

Emotionatã, îsi încolãci bratele de gâtul ei, o strânse la piept si o primi ca pe o fiicã.

Shubashini Das si-a schimbat elegantul sãu “sari” cu unul modest, ca cel pe care îl purta maica Tereza.

Si-a schimbat si numele.

Din respect pentru fosta sa profesoarã, cãreia ii devenea acum sorã, a ales numele pe care maica Tereza l-a avut în tinerete, adicã Agnese.

Proiectul maicii Tereza incepea sa se realizeze.

Calugarita Agnese era prima piatrã.

In saptamana urmatoare, a aparut cea de-a doua fatã.

Si aceasta era una dintre fostele sale eleve.

Apoi a venit o a treia.

În luna mai, maica avea deja trei calugarite.

Intr-o scrisoare catre o prietenã scria : “Veti fi incantata sa aflati cã in prezent am trei colaboratoare, foarte harnice si pline de zel.

Vizitãm cinci slumuri, unde stãm cateva ore.

Câtã suferintã, câtã nevoie de Dumnezeu.

Cu toate acestea suntem prea putine pentru a-l putea aduce pe Domnul printre ei. Ar trebui sa vedeti cum li se lumineaza chipurile cand sosesc calugaritele.

Sunt murdari si goi, dar au o inimã plinã de gingãsie.

Rugati-vã la Fecioara Maria sã ne trimitã mai multe cãlugãrite.

Chiar daca am fi douazeci, numai la Calcuta am avea de lucru pentru toate.”

Cum se vede din aceastã scrisoare, Maica Tereza era grabita.

Pentru munca pe care o incepuse printre saraci, era nevoie de mai multe persoane.

Dar era o munca înfricosãtoare si nu era usor sa gãsesti tinere dispuse la asemenea sacrificii.

Dupã sase luni, adicã in noiembrie 1949, dintr-o altã scrisoare a Maicii Tereza reiese cã avea patru colaboratoare.

Asadar, numãrul lor crescuse putin.

Insa maica Tereza continua sa-si faca planuri mari.

Spunea in scrisoarea aceea :

“Rugati-vã mult ca aceastã micã societate sa creasca.

In prezent suntem cinci, dar, daca Domnului o sa-i placa, se vor mai adauga si altele, si atunci vom fi in masura sa desfasuram o centurã de caritate in jurul Calcutei si sã dispunem centrele noastre in diferite slumuri, ca niste puncte din care iubirea Domnului nostru va putea sa ilumineze in voie acest mare oras.”

Planul maicii Tereza era mare.

Ea, pe atunci, se gandea, totusi, doar la Calcuta.

Nici nu-si putea inchipui cã, intr-o buna zi, calugaritele sale se vor raspandi in toata lumea.

Intre timp reusise sa obtina si colaborarea unor laici.

În slumuri organizase Dispensare, unde tinerii medici si infirmierii catolici o ajutau sa-i ingrijeasca pe bolnavi.

De la parohul din zonã, reusise sa obtina o slujba duminicalã rezervata copiilor din slumuri.

“Ii duceam la bisericã pe copii si pe mamele lor”, scria in noiembrie 1949 prietenei sale europene : “300 de copii si 120 de mame. In luna mai, aveam numai douazeci si sase”.

Micuta comunitate a maicii Tereza continua sa creasca.

Tinerele calugarite au devenit sase, apoi sapte, apoi zece.

Arhiepiscopul din Calcuta urmãrea de la distantã desfãsurarea acelei initiative spirituale.

Acum maica, avand deja un grup de discipoli, putea sa solicite la Roma permisiunea de a intemeia oficial o nouã Congregatie.

Adica putea sa faca primul pas pentru a obtine o recunoastere juridica.

Insa trebuia sa prezinte la Roma un document amanuntit, Constitutiile, adica o scriere unde sa fie expuse, intr-o forma sintetica si clara, idealurile si regulile noii Congregatii religioase.

Maica Tereza s-a apucat de lucru.

Avea totul clar in minte pentru cã Isus, cand o chemase, o facuse sa inteleaga cu precizie ceea ce voia de la ea.

Noaptea, cand colaboratoarele ei dormeau, maica Tereza se ruga in camera ei si scria Constitutiile.

Iatã cateva fragmente, in care, dupa cum se poate vedea, se repetã continuu, voit, cu obstinatie, conceptul de baza al initiativei : “a-i sluji pe cei mai saraci dintre saraci”.

“Scopul nostru constã in a domoli infinita sete de iubire a lui Isus Cristos prin practicarea sfaturilor evanghelice si prin slujirea cu generozitate si in mod gratuit a celor mai saraci dintre saraci, dupa invatatura si viata, care dezvãluie intr-un fel unic imparatia lui Dumnezeu”.

“Misiunea noastra specifica se realizeaza prin activitatea de salvare si sfintire a celor mai saraci dintre saraci”.

“Asa cum Isus a fost trimis de Dumnezeu, tot asa El ne trimite pe noi pline de Duhul Sãu, sa raspandim Evanghelia Sa de iubire si de milã printre cei mai saraci dintre saracii din toata lumea.”

“Cea mai mare grijã a noastrã va trebui sa fie aceea de a-l proslavi pe Isus Cristos in fata oamenilor, apartinand tuturor popoarelor si in special in fata celor care primesc ingrijirile noastre”.

“Noi ne numim Misionarele Caritatii”.

“Dumnezeu este iubire”.

Misionara Caritatii trebuie sa fie o misionara a iubirii, trebuie sa fie o fiinta cu sufletul plin de milostenie si sa raspandeasca aceasta milostenie in sufletul celorlalti, crestini si necrestini.

Planul pe care maica Tereza voia sa-l ofere Congregatiei sale religioase prin aceste Constitutii, este intru totul evanghelic, se bazeaza pe invataturile fundamentale ale lui Isus, adica pe principiul iubirii.

Si are un caracter universal, adica se referã la toata lumea, “crestini si necrestini”, pentru cã iubirea salvatoare a lui Cristos este universala.

Iubirea, exprimatã prin termenul evanghelic “milostenie”, este elementul distinctiv al calugaritelor maicii Tereza.

De fapt, ele se si numesc “Misionare ale Caritatii”.

Intr-un moment, maica Tereza voia ca ele sa fie numite cu o expresie care sa faca si mai explicit conceptul, “Aducatoare ale iubirii lui Cristos in slumuri”.

Insa apoi a optat pentru “Misionarele Caritatii”, care este un concept mai sintetic si mai putin restrictiv.

Iar pentru a “trai” cu o intensitate absoluta acest concept al iubirii, maica Tereza a vrut ca cele care devin calugarite in congregatia ei, sa depuna un juramant special in clipa convertirii.

Pe langa cele trei juraminte traditionale : al saraciei, al supunerii [ascultarii] si al castitatii, comune tuturor congregatiilor religioase, a tinut ca noile calugarite sa se lege de Dumnezeu si cu juramantul “milosteniei”.

“Noi”, mi-a explicat maica Tereza, “ne obligãm si printr-un juramant pentru slujirea cu devotament si in mod gratuit a tuturor nenorocitilor.

Acest juramant presupune cã nu putem lucra pentru bogati, si nu putem accepta nicio recompensã pentru munca pe care o facem.

In ceea ce priveste uniforma, adica straiul religios, maica Tereza s-a hotarat sa adopte acel “sari” indian, pe care ea si calugaritele ei deja il purtau.

Este un “sari” alb, din stofã asprã, mãrginit de trei dungi albastre, care sugereazã culoarea Cerului.

Acel “sari” este prins de umarul stang cu o catarama reprezentand un crucifix, care trebuie sa-i aminteasca mereu calugaritei de Crucea purtata de Isus.

“Acest sari”, mi-a spus maica Tereza, “le permite calugaritelor sa se simtã sarace printre saraci, sa se identifice cu bolnavii, copiii, batranii parasiti, impartasind, prin acelasi vesmant, aceeasi formã de viatã pe care o duc toti nenorocitii din lume”.

Maica Tereza si-a prezentat Constitutiile arhiepiscopului din Calcuta, care le-a examinat cu atentie, le-a aratat expertilor sãi si apoi le-a trimis la Roma.

Iar la 7 octombrie a venit aprobarea Vaticanului.

Asadar Congregatia era oficial constituita.

“Acel 7 octombrie a fost o mare zi pentru noi”, mi-a povestit maica Tereza.

“Inseamna inceputul juridic si oficial al Congregatiei noastre.

Si am fost foarte fericita pentru cã documentul de la Roma sosise chiar in acea zi de 7 octombrie.

Atunci se sarbatorea Rozariul si coincidenta ni s-a parut un semn al Cerului.

Arhiepiscopul Perier a venit sa tina slujba in capela noastra, si in timpul ceremoniei religioase Parintele Celeste Van Exem a citit Bula Papala, venita de la Roma.

In acel moment, Congregatia a continuat sa creasca.

Am deschis alte Case.

Insa tot in dieceza din Calcuta, pentru ca regulile Dreptului Canonic stabilesc cã un nou Institut religios nu poate, timp de zece ani, sa se extinda in afara diecezei unde a luat fiinta.

Dar imediat ce a trecut aceasta perioada, am inceput sa deschidem Case si in alte orase ale Indiei.

Cand o Congregatie primeste autorizatia Sacrei Congregatii si aprobarea episcopului din dieceza unde a luat fiintã, devine “eparhialã de drept”.

Adica a ajuns pe prima treapta a posibilitatii de a se raspandi.

Pe masura ce importanta sa creste, ea poate sa fie aprobata de catre Papã prin “Decretum laudis”.

Dar, in general, pentru a primi aceasta aprobare pontificala, trebuie sa astepti zeci de ani.

Insa Domnul a fost foarte generos cu noi, si in aceasta privinta.

Am asteptat aprobarea pontificala numai 15 ani : la 1 februarie 1965, Papa Paul al VI-lea acorda Congregatiei noastre aprobarea pontificala, si chiar in acelasi an am deschis prima noastra Casã in afara Indiei : la Calcuta, in dieceza Barquisimet, in Venezuela”.

( extras din Tereza Sarmanilor ( Tereza dei Poveri ), Renzo Allegri, Settembre 1992, Editrice Àncora Milano, - Colectia Interferente, traducerea : Vasile Sichitiu, Ed. Akia, Brasov, 1994 )