Despre revederea tatalui meu cu colegii sãi de clasa, de la liceul Gheorghe Sincai, promotia 1959 ( 1 ) (actualizat, 4 noiembrie 2013, 12h55)

Despre revederea tatãlui meu cu colegii sãi de clasã, de la liceul Gheorghe Sincai, Bucuresti, promotia 1959 ( 1 ) (actualizat, 4 noiembrie 2013, 12h55)

                                                                                       

Sãptãmâna trecutã tatãl meu se pregãtea sã îsi reîntâlneascã colegii de clasã, de liceu, cu totii bãieti in anii liceului, intrucat clasele erau separate, de baieti si de fete.

Promotia 1959.

In acei ani, liceul avea o duratã de numai trei ani de zile, adica cuprindea numai trei clase, in loc de 4 clase cum este in prezent.

Liceul Gheorghe Sincai din Bucuresti, aflat chiar la statia de metrou “Tineretului” avea insa clasele I – XI, cu alte cuvinte de la clasa întâi primarã si pana clasa a XI-a de liceu inclusiv, ultima clasa de liceu, apoi se sustinea examenul de bacalaureat.

Tatal meu a fost înscris la liceul Gheorghe Sincai inca din scoala primara, din clasa I, si a urmat toate clasele, inclusiv pe acelea de liceu, la Sincai.

Apoi s-a inscris la examenul de admitere la Facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti.

Desigur, la terminarea liceului a sustinut examenul de bacalaureat si asa a cunoscut-o pe mama, caci la bacalaureat, se pare, fetele si baietii au fost repartizati impreuna in salile de clasa, de examen, iar numele de familie al mamei incepea tot cu litera “M”, “Mardale”.

Din ceea ce mama imi povestea cand eram mica, tata avea talent la matematica si era cunoscut pentru acesta in tot liceul, de asemenea avea o aplecare spre stiintele exacte, cu alte cuvinte cunostea bine si fizica.

Asa fiind, mama la bacalaureat s-a bucurat foarte mult, nu i-a venit sa creada cand a vazut ca locul ei in sala de examen se afla chiar in spatele tatalui meu.

Mama s-a gandit ca, daca a nimerit la examen in spatele celui mai bun elev la matematica din liceu, aceasta imprejurare, cine stie, o va inspira, salva la bacalaureat.

Intrucat mama avea o aplecare spre limba franceza, spre literatura, spre poezie, istorie, si mai putin spre stiintele exacte.

Numai ca, tatal meu nefiind prea obisnuit cu prezenta colegelor, fetelor, caci in anii de liceu erau separati baietii de fete, se pare iarasi ca ar fi copiat de pe tabla un subiect de examen, gresit.

Intrucat l-a copiat gresit de pe tabla, l-a rezolvat asa cum l-a copiat, in functie de datele problemei cum le-a notat el in teza de examen, din eroare.

Iar mama nu a stiut ce sa inteleaga, dar si-a spus ca, daca colegul din fata ei este cel mai bun coleg la matematica din liceu, trebuie sa il urmeze.

Nu mai stiu insa daca acel subiect buclucas, scris gresit de pe tabla, a fost chiar la matematica, se prea poate sa fi fost la fizica.

Cu totii au fost stupefiati cand s-au afisat notele la bacalaureat peste cateva zile, intrucat cel mai bun elev din liceu, timp de 3 ani verificat ca fiind cel mai bun, la una din probele de examen, a obtinut o nota mai mica, si nu nota maxima, asa cum era de asteptat din partea lui.

Dupa bacalaureat insa, viata i-a despartit pentru cativa ani, tata s-a inscris la admitere la facultatea de matematica, iar mama s-a inscris la admitere la facultatea de Drept.

Amandoi au trecut admiterea cu bine, iar tatal meu a inceput anii de facultate.

In schimb, mama a patit un necaz la admitere.

A intrat, a obtinut o nota sau medie de intrare, insa s-a aflat printre ultimii zece intrati pe lista.

Dupa ce s-a bucurat ca a reusit la Drept, dupa putin timp, intrucat in acei ani ne aflam pe vremea regimului comunist, din nefericire, ministerul de Interne a sosit la facultatea de Drept cu vreo 10 activisti de Partid Comunist, si, intrucat nu s-au putut suplimenta locurile de intrare la facultate, atunci, regimul comunist a decis sa ii elimine pe ultimii 10 intrati de pe lista cu cei admisi, si, in locul lor, sa ii introduca pe cei 10 activisti de partid comunist, cu care venise ministerul de Interne.

Si asa, nevenindu-i sa creada, mama mea care intrase la facultatea de Drept s-a vazut eliminata pur si simplu, deci pe dinafara.

In ultimii lui ani de viata, bunicul meu Paraschiv Mardale mi-a destainuit ca pe un secret, faptul ca, atunci cand mama a terminat liceul, i s-ar fi propus sa lucreze pentru Securitate.

Mama mea a refuzat.

I s-a spus ca, daca accepta, va intra la facultatea de Drept, si daca nu acceptã, sa renunte la planul de a mai da admitere si mai ales de a reusi admiterea la Drept.

Niciodata acasa, mama nu imi povestise si nu mi-a spus nimic despre aceasta imprejurare din tineretea ei care i-a schimbat viata.

Vazandu-se pe dinafara, fara speranta de a urma Dreptul, mama s-a inscris la o Scoala postliceala, profesionala, de desenatori-tehnicieni-proiectanti.

Ea s-a angajat la uzinele “9 Mai”, unde nu a ramas mult timp, pentru ca de aici s-a mutat la uzina “Vulcan” unde a ramas pana la varsta la care a iesit la pensie pentru limita de varsta, in iunie 1997.

Avea 19 ani cred cand s-a angajat, spun “cred”, pentru ca nu stiu daca avea 18 ani.

La “Vulcan” a lucrat la Institutul de Proiectari al Uzinei Vulcan, care proiecta cazane si utilaje de pompare si extractie a titeiului ( petrolului ).

Dar, revenind la tata, saptamana trecuta, tata cãuta acasa cateva fotografii pe care intentiona sa le arate colegilor sai de liceu, cu ocazia revederii din ziua de 31 octombrie 2013, o zi de joi.

Mai precis, cãuta cateva fotografii din mica lui sedere la Luanda, capitala Angolei, in anul 2001.

Mai demult, vazusem acele fotografii, mi le arãtase, erau cateva numai, insa frumoase, atat tatal meu cat si profesorul astronom Ieronim Mihaila erau fotografiati la tarmul Oceanului Atlantic.

In spatele lor, Oceanul Atlantic se intindea, albastru si nesfarsit, cat vedeai cu ochii.

Dar, mai erau alte cateva fotografii in care am putut sa vad cat de frumos a fost primit, gazduit, ingrijit tatal meu de catre mica Ambasadã a României la Luanda.

In anul 2001, tata a avut niste probleme de sanatate, in realitate ele incepusera mai demult, prin 1999, 2000, si isi facea griji pentru calatoria lui.

Insa, cand avionul a aterizat pe aeroportul din Luanda, in avion, inainte sa se permita coborarea pasagerilor, si-au anuntat sosirea la bord, ambasadorul Romaniei, insotit de cineva din personalul micii ambasade române.

Din cate tin minte, tata a spus ca au avut si covor rosu chiar asternut pe pista, la coborarea din avion.

Ambasadorul Romaniei venise sa ii intampine pe cei doi profesori de la Bucuresti, pe tatal meu si pe profesorul astronom Ieronim Mihaila.

Intr-adevar, tata si prof. Mihaila isi pregatisera plecarea, intrucat mergeau la Luanda pentru a observa o eclipa de Soare si a o studia chiar acolo.

Profesorul Ieronim Mihaila si tatal meu aveau cu ei, construita la Bucuresti, o alidadã, daca ar fi sa o descriu simplu, era un soi de scandura lunga, chiar asa, la prima vedere asta si este.

IN plus, profesorul Ieronim Mihaila cred ca tinuse sa ia cu el, pentru a-l asambla in ambasadã, la Luanda, sfera din metal greu care era o componentã a Pendulului Allais.

Cu alte cuvinte, pendulul Allais fabricat cu greu, caci este un intreg proces tehnologic, la Bucuresti, a fost luat la Luanda, dezasamblat sau pe bucatele, pentru a fi asamblat in ambasada, unde ulterior au fost facute inregistrari si masuratori in timpul eclipsei de Soare.

Acasa, mama se intreba cum vor trece de vama cu sfera grea din metal, cu alidada, cum vor fi lasati in avion cu pendulul lui Allais.

Dar, bunul si perseverentul profesor Ieronim Mihaila, cum am spus mereu, un adevarat catolic ( nu se putea naste decat catolic ), cu o credinta de nezdruncinat, nu a conceput ideea macar, de a pleca la Luanda fara sfera sau bula din metal !

Si a trecut cu intregul pendul Allais, asa pe bucatele cum era el, pentru ca nu putea fi transportat asamblat, de controalele vamale, a avut permisiunea sau ok-ul si cu sfera din metal au zburat si in avion.

Poate si de aceea, ambasadorul Romaniei la Luanda, stiind ca oaspetii sai sunt mai speciali, poate si pentru ca stiut ca au o varsta, a sosit personal la usa avionului sa isi ia profesorii in primire.

Initial, tata nu a stiut unde vor fi gazduiti, a presupus ca la vreun hotel.

Dar ambasadorul i-a luat pe tata si pe prof. Mihaila cu sine, si i-a gazduit frumos in camerele ambasadei.

De aceea spuneam, alte cateva fotografii infatisau micul grup pe terasa umbroasa a ambasadei Romaniei la Luanda, iar tata, profesorul Mihaila, ambasadorul si sotia acestuia, si alte persoane, erau asezati in jurul unei mese de gradina.

Apoi, tata mi-a explicat fotografiile si mi-a spus ca sotia ambasadorului pregatise dulceata buna de visine ca la Bucuresti, cu care i-a servit.

In general, au fost bine ingrijiti, gazduiti, rasfatati, tata si profesorul Mihaila, in ambasada Romaniei la Luanda.

Cand am fost sa il aducem acasa de la aeroport pe tata in ziua sosirii la Bucuresti, cand tata ne-a povestit acasa ca a fost bine ingrijit si ne-a aratat fotografiile, i-am scris domnului ambasador, excelentei sale, si i-am multumit din toata inima.

Alaturi de ambasador si sotia acestuia, erau si tanara Raluca si parintii ei.

Parintii Ralucai se ocupau cu tot ce tinea de Administratie, in ambasada, intre cei doi soti sarcinile erau repartizate, de exemplu sotul, tatal Ralucai facea aprovizionarea cu benzina necesara masinilor ambasadei, aprovizionarea cu alimente, in timp ce sotia lui se ocupa de comunicatii si comunicare, de email, de legatura cu exteriorul.

Raluca, fiica lor, o adolescenta care zambea frumos, mergea la scoala la Luanda si invata in limba portugheza, toate materiile.

Apoi, tata ne-a spus ca, intrucat lumea este mica, au descoperit ca Raluca si parintii ei locuiau chiar in cartierul nostru Drumul Taberei, peste drum de noi, cativa metri mai sus de noi.

In ce il priveste pe ambasador, nu am putut vedea foarte bine, si in plus am mai si uitat, intrucat micul grup, tata, prof. Mihaila, ambasadorul, sotia lui, parintii Ralucai, au fost fotografiati mai de la distanta, totusi in alta fotografie erau si tatal Ralucai si Raluca, dar eu ma refeream la poza de grup.

Micul grup era fotografiat de la distanta, dar am putut totusi admira aerul convivial, placut, parca de familie, care plutea la masa de gradina, in jurul careia se servea dulceata de visine a doamnei ambasador.

Iar doamna ambasador a fost o gazda foarte placuta, desavarsita.

In fapt, ambasada Romaniei la Luanda era – poate este si azi – o ambasada mica, de aceea ramasese fara ambasador, iar locul acestuia fusese atribuit atasatului comercial al ambasadei, care era ambasador interimar sa il numesc astfel.

In ambasada, mobilele erau neschimbate, din anii 1970 chiar, sau poate din 1980, am retinut ca erau mobile foarte vechi.

Intreaga cladire a ambasadei era micuta.

Intregul personal al ambasadei era acesta, despre care am scris mai sus, adica Raluca, parintii ei, ambasadorul si sotia lui, alcatuiau Personalul de la acel moment al ambasadei Romaniei la Luanda.

Terasa era destul de umbroasa si curtea in jur, plina de vegetatie.

Cand s-a intors acasa, tata ne-a povestit ca era insa periculos sa ramai in pana cu masina intre locul de unde plecai si locul spre care te indreptai ca destinatie.

Nu stiu pe unde au mers, dar se pare ca angolezii traiesc in multa, desavarsita saracie si chiar stau pe marginea drumurilor, ganditori, si nu vreau sa ironizez, prin urmare o spun serios, angolezii stau, sed pe marginea drumului intr-o pozitie ca a “Ganditorului” de la Hamangia, pentru ca efectiv ei nu au cu ce se ocupa.

Odata, masina in care se aflau tata si profesorul Ieronim Mihaila chiar s-a oprit, cred ca nu mai aveau benzina, si, spre norocul lor, un alt strain ar fi trecut pe acolo si ar fi oprit sa ii ajute, sa reporneasca la drum.

Se pare ca este cu adevarat periculos sa ramai in drum, in pana, pentru ca ai putea fi atacat de unii localnici.

Pentru activitatea lor sustinuta cu privire la studiul si observarea eclipsei de Soare, caci tata si prof. Mihaila au instalat pendulul Allais si au efectuat masuratori in ambasada, la plecare, in semn de apreciere pentru munca lor, ambasadorul le-a oferit fiecaruia cate o statuie din lemn de abanos, una neagra, alta maro inchis la culoare, care infatiseaza un angolez stand ganditor, meditand, asezat si cu genunchii ridicati si coatele sprijinite pe genunchi.

Privirea este fara expresie, intrucat acei oameni nu au nicio speranta de mai bine, starea in care ei se afla, fara voia lor, este intr-un fel pot spune “eterna”, vreau sa spun permanenta, atata timp cat ei se afla in lumea si viata aceasta.

Nu au niciun viitor, cu alte cuvinte.

Statuia neagra i-a revenit profesorului Mihaila, iar cea maro inchis, tatalui meu.

Se pare ca au si glumit putin cu ocazia oferirii acestor obiecte simbolice, in semn de apreciere, intrucat sotia ambasadorului ar fi spus ca trebuie sa stearga de praf in fiecare zi acele statui, cum sterge mobilele.

Si asa tata l-a adus acasa pe Mpiaka.

Il cheama Mpiaka pentru ca asa l-am botezat pe micul angolez din abanos maro inchis, care stã si mediteaza si gandeste acum, in tacere, pe mobilele noastre.

L-am botezat Mpiaka pentru ca mi-am spus ca trebuie sa ii dau un nume african.

Cand lucrasem la Judecatoria sectorului 1 Bucuresti, in vara anului 1998, pentru a tine locul unei colege grefiere in sedinta ei de judecata, in completul mai exact din care facea ea parte, fusesem repartizata la sedinta de judecata alcatuita din dosarele cetatenilor straini refugiati in Romania, dintre care unii doreau sa ramana in Romania, dar cei mai multi doreau sa tranziteze numai Romania, ei se indreptau spre Europa Occidentala.

Si asa fiind, unul dintre refugiati, un congolez care vroia sa plece in Germania unde il asteptau parintii lui si sotia cred, un tanar congolez care facuse Scoala franceza in Congo, si vorbea frantuzeste, politicos, manierat, m-a cerut de sotie.

Era totusi dragut, adica, a fost un tanar amabil si era un om invatat.

Numai ca, in dosarul lui care se afla in fata mea, printre altele scria ca era casatorit si ca are sotie.

Pe urma mi-am spus in sinea mea, ca poate nu conteaza la el in Congo, numarul sotiilor.

Totusi, am notat in gandul meu, ca nici nu mi-a spus ca are sotie.

Bine, desigur, poate ca cererea lui a fost facuta in gluma, nu stiu, dar parea serios.

Oricum, pentru ca era un om refugiat, pentru ca eram o grefiera de sedinta, nu puteam sa ma arat decat serioasa.

Pe de alta parte nu imi place sa ironizez pe nimeni, iar congolezul era din alta civilizatie, daca pot spune asa, din alta cultura venit, in fond, cine stie, el poate chiar vorbea serios cu cererea lui ?

Cred ca sotia lui era jurnalista, si desigur si ea facuse Scoala franceza in Congo.

Apoi, l-am intalnit in cartierul nostru Drumul Taberei, intr-o dimineata cand plecam la serviciu, adica la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti.

Era dimineata, aglomeratie, si cand sosea in statia un autobuz al RATB toata lumea se straduia sa incapa si sa urce.

Asa incat am calatorit impreuna.

Cand m-am apropiat in fuga – ca de obicei – de statia RATB, caci sosea autobuzul, congolezul nostru m-a zarit, statea impasibil, intr-o pozitie politicoasa, a luat pozitia de drepti si m-a salutat, inclinandu-se usor : “Bonjour, maître !”, mi-a spus el, iar eu dupa ce am urcat in autobuz am inceput sa ii explic ca nu sunt avocata, adica nu sunt “maître” ( maestru, maestra a Barei ), si am inceput sa ii explic ca sunt o grefiera si cam ce inseamna acest lucru.

Asa fiind, ocupata cu explicatiile mele, m-am trezit cu controlorul de bilete RATB si mi-am dat seama in clipa aceea ca abonamentul meu de RATB expirase de cateva zile si uitasem sa il reinnoiesc.

Partenerul meu de drum, de calatorie, a zambit usor, imperceptibil, apoi s-a inclinat din nou usor in fata mea si mi-a intins un bilet de calatorie, scos din buzunarul de la pieptul camasii sale, si mi-a spus ca mi-l ofera.

Numai ca, oricum era prea tarziu in clipa aceea.

A trebuit chiar, ulterior, sa platesc amenda pentru a fi calatorit fara bilet.

Asa am putut aflat, in calatoria aceea, cateva statii RATB impreuna cu tanarul congolez, ca si el locuia in acelasi cartier Drumul Taberei, vreo 2, 3 statii mai sus de mine, intr-un apartament inchiriat.

Am avut timp sa vorbim, mi-a spus ca a avut colegi francezi la Scoala, din Franta si chiar colegul sau de banca era fiul atasatului militar al Ambasadei Frantei in Congo.

A trebuit sa cobor la statia de metrou de la “Eroilor”, acolo unde este piata de flori, unde este spitalul Universitar, acela inalt, si cred ca Mpiaka a ramas in continuare in autobuzul care il conducea in centrul capitalei.

Asa incat, revenind la micul angolez din abanos, de la Luanda, singurul nume african care mi-a venit in minte in 2001 a fost acela al congolezului, si l-am botezat pe angolez, Mpiaka.

Acum, si din 2001 incoace, eu ma ocup sa il sterg de praf pe Mpiaka care tacut, cugetã, mediteaza si nu tulbura pe nimeni.

Dar tin la Mpiaka, am tinut sa il botez, sa il adaptez culturii noastre crestine.

Insa, dincolo de aspectele usor amuzante uneori poate, sa fii refugiat nu este un lucru placut si nici unul usor.

Din Congo, francezii au fost aceia care i-au salvat pe congolezii care s-au refugiat, francezii care i-au scos in masinile corpului diplomatic sau prin interventia diplomatiei franceze.

De aici se desprinde concluzia ca este bine sa ai colegi de banca, de scoala, si in general prieteni in viata peste tot.

Il tin minte pe Mpiaka, el era un refugiat poate putin mai norocos decat altii, parintii lui il asteptau in Germania, unde ajunsesera pe alt drum, si intr-un fel, el statea linistit.

In Congo facuse Scoala franceza, avea studii, probabil ca era printre cei care alcatuiau intr-un fel crema societatii.

De fapt, Mpiaka congolezul refugiat la Bucuresti in vara anului 1998 avea si un prenume mai european, chiar de sfânt, caci il chema Sergino Mpiaka Erza Limbaudite ( Limbandite ?).

Se purta frumos, era politicos.

Intr-o zi a inceput sa ma masoare de sus in jos, si m-a intrebat daca sunt româncã, pentru ca, i se parea lui ca eu nu as aduce a romanca, dupa infatisare.

A facut chiar o referire la linia mea filiforma, eram foarte slaba in acei ani, in vara 1998, si la inaltimea mea, la silueta mea si chiar se apucase sa ma studieze.

M-am mirat putin.

Imi placea ca vorbea in limba franceza si in timp ce ii scriam la masina de dactilografiat adresa ce ii era necesara la autoritati, dosarul lui primise cred un alt termen de judecata, el avea nevoie sa arate ca stã legal pe teritoriul Romaniei si cã are un dosar de refugiat pe rolul instantelor romane, il lasasem sa vorbeasca.

Imi place ca oamenii sa fie liberi, asa ca nu l-am rugat sa pastreze tacerea.

Mult mai tarziu, peste ani, in anul 2002 am avut ocazia sa lucrez la o fundatie umanitara, unde am aflat de la o persoana din Africa, ca intr-adevar, in Africa, acolo unde sunt multe, nenumarate triburi de africani, intre ei, oamenii acestia se cunosc si stiu precis, carui trib ii apartine fiecare.

Dupa ce ?

Ei bine, dupa trasaturile fetei in primul rand, dupa nas, gura, ochi, dupa forma acestora, si de maniera generala, dupa intregul corp omenesc.

Pentru ca, fiecare trib reuneste oameni, persoane cu anumite trasaturi specifice, comune.

Revenind la tatal meu, nu si-a gasit oricat le-a cautat in casa, fotografiile facute la Luanda in anul 2001, cand a fost sa observe eclipsa de Soare vizibila in Angola.

Sper ca le va gasi totusi in viitor.

Insa tata s-a bucurat de revederea cu colegii sai de clasa, promotia 1959 de la liceul Gheorghe Sincai, saptamana trecuta, cand au petrecut impreuna cateva ore in zona Tineretului, intr-un restaurant care se numeste “Casa Oprescu”, aflat undeva intre sala Polivalenta si Palatul Copiilor.

Dupa revederea din ziua de joia trecuta, tata a primit si cateva fotografii facute impreuna cu colegii sai.

Ei bine, cand l-am vazut in fotografii mi s-a parut slabit si m-am intristat.

Acasa, toata ziua, m-am obisnuit cu el, insa in fotografie cu colegii lui, in ziua aceea, cred ca era si foarte emotionat, se simte bine cu fostii sai colegi.

Insa cel mai trist a fost cand am vazut vreo 2 fotografii din anul 1957, cand clasa lor a fost in excursie la munte, la Busteni.

Tata a inceput sa imi arate colegii si din nefericire, in dreptul unora imi spunea ca astazi nu mai traieste.

Are colegi care nu mai traiesc.

Cate unul traieste in alta tara, in Canada de exemplu, un altul a fost un mare dirijor la Palatul Copiilor, un altul ( nu stiu daca acelasi ) este colegul care i-a daruit in urma cu cativa ani un CD cu colinde de Craciun, colindele sale, compuse, cantate de el, insa nu am avut ocazia sa il ascult, tata isi pastreaza amintirile pentru el.

Si multe il dor.

Despre un alt coleg din fotografia din anul 1957 mi-a spus : “Uite, baiatul asta, ce baiat serios era, Doamne ! Era atat de serios, si ce memorie fabuloasa avea ! Este doctor ( medic ) !”

Despre un alt coleg, tatal meu a facut precizarea : “Uite, el e Marcu, el e in Canada !”, si despre un altul inca : “El a lucrat la Ministerul de Externe !”

Unul dintre colegii sai se afla in poza de grup de la munte, imbracat in uniforma de liceu, cu sapca pe cap si cu matricola cusuta pe maneca hainei.

Initial, tata mi-a spus : “Nu. Nu e uniforma aceea !”, dar apoi i-am atras atentia ca are si matricola cusuta pe maneca, si atunci tata, privind mai atent mi-a dat dreptate : “Da, sa stii ca asa este, e in uniforma de scoala !”

Dar tatal meu nu apare in fotogafie, mi-a spus : “Eram si eu pe undeva pe aici, dar nu stiu pe unde !”

Si colegul si bunul sau prieten de o viata, erau nedespartiti in scoala, Puiu alintat, sau Mircea Istrate, de origine acesta era armean cred.

Tata era bun prieten cu Puiu, adesea era invitat la acesta si mama lui Puiu avea grija sa ii serveasca cu bunatati.

Cu Puiu sau inca, Puiutu, tata vorbeste insa rar, la zile de nastere, la Craciun.

Mai ales de cand Puiu a avut un foarte mare necaz si poate ca, nu stiu, imi spun eu in sinea poate, poate ca Puiu s-a inchis in sine dupa aceea.

Intr-o zi, la munte, in excursie, fiica lui Puiu, care era foarte tanara, a incetat brusc din viata.

Nu stiu imprejurarile in care tanara fata a murit, insa a fost si este o mare dramã, nu stiu daca a fost un accident, poate ca nu, sau daca nu i s-a facut rau si a murit.

S-a intamplat in urma cu niste ani, totusi sa fi fost prin anii 1999, 2000 si urmatorii ?

In fotografia de grup din parcul Tineretului, facuta la plecare, la despartire dupa revederea de joia trecuta, impreuna cu colegii sai de clasa, clasa profesorului Stefan Topala de la liceul Gheorghe Sincai din Bucuresti, din 31 octombrie 2013, tata pare trist, chiar suferind si slabit.

Mi-a spus ca in ziua aceea i-a fost foarte rau, insa in ziua aceea l-am vazut plecand sanatos de acasa.

Probabil insa, pe fond emotional, nu s-a mai simtit bine.

Insa un lucru este sigur, se simte foarte bine impreuna cu colegii sai.

Problema este insa ca timpul trece si in urma lui a lasat si lasã nu de putine ori, imprejurari, evenimente triste, sau pur si simplu viata din anii comunismului care nu a fost usoara.

IN fotografia de la Busteni, aratand spre un coleg, tata mi-a spus : “Uite, pe el il cunosc din anul 1948 !”, sau inca : “El a dat admiterea cu mine, insa nu a reusit, apoi locuia pe la marginea Bucurestiului, nu a mai venit la intalniri !”

In 1948 tatal meu avea 7 ani ( este nascut in mai 1941 ), incepea scoala primara, si acela a fost anul in care regimul comunist s-a instaurat la putere.

Sa incepi scoala exact cand se schimba un regim politic, si cand mai mult, se instaureaza un regim care schimbã totul !

“Dar el cine este, tatã ?” – îl întreb eu aratand spre un elev care semãna cu tatal meu in fotografiile lui de la varsta de vreo 14 ani.

“Ah, el e Diaconescu !”- îmi rãspunde tata.

Tata a avut un coleg, pe care prin anii.... 2003, 2004 l-am cunoscut si eu, si pe sotia acelui coleg, care din pacate insa, astazi nu mai traieste.

L-am intrebat pe tata, “Dar Ionicã Pasat unde este in poze ? El nu a fost la Busteni in excursie in 1957 ?”

In trecut, tata mi-a spus ca Ionicã Pasat si cu el, in anii liceului au fost destul de apropiati.

Oricum se intelegeau foarte bine.

Tata mi-a spus ca nu a fost convocat Ionicã, de catre un coleg de-al lor, Mihailescu, intrucat Ionicã nu a terminat liceul in acelasi timp cu colegii sai.

De ce ?

Pentru ca in ultimul an de liceu, Ionicã, care participa la competitii pe motocicleta, la un concurs de motociclete s-a accidentat rãu si a stat mult timp in spital, unde mama lui l-a vegheat tot timpul.

Din aceasta cauza, Ionicã s-a vazut in imposibilitatea de a mai merge la liceu, la ore, la lectii, iar bacalaureatul l-a sustinut cu un an mai tarziu, adica un an dupa colegii sai.

In fapt, se pare ca motocicleta lui a avut o defectiune si fara voia lui, el a intrat cu motocicleta pe care nu o mai putea controla, in juriu !

Din pacate insa, el insusi s-a ranit foarte grav.

Mi-a placut de Ionicã Pasat cand l-am cunoscut, si de Stefan, nepotul sãu, un baietel pe atunci adorabil, cuminte si afectuos de vreo 5 anisori.

In ziua aceea, Ionica ne astepta la statia de metrou de la liceul Gheorghe Sincai, pentru a ne conduce la el acasa si la sotia lui.

Inalt, destul de inalt, corpolent, ponderal, cu ochi albastri, cu parul alb, cu nasul drept, incaltat intr-o pereche de adidasi, albi cred, Ionica statea drept in statia de metrou, la suprafata, exact pe partea liceului Gheorghe Sincai.

L-a zarit pe tata, de cum am aparut in intersectia aceea din Tineretului, la liceul Sincai.

Si el era de remarcat, un barbat in varsta, care astepta pe cineva, singur, dar ca la el acasa in zona aceea.

“Uf, am jucat fotbal !”- a spus Stefan, lipindu-se plin de afectiune de bunicul sãu, si si-a dus mana la frunte, ca un om mare, ca un adult, pe umerii caruia ar fi apasat Universul.

Parea ca este deja transpirat si cã jocul de fotbal il lua foarte in serios, micul Stefan.

Imbracat intr-un tricou alb din bumbac, un pantalon scurt, Stefan era ca un ingeras, plinut, cu obrajorii frumosi si care se deschideau intr-un zambet cald daca se simtea iubit si apreciat.

Adica, ce era induiosator si te facea putin sa zambesti cand il auzeai si vedeai pe Stefan ?

Faptul cã Stefan era foarte serios, un copil bun si iubitor, un baietel ca un ingeras bland si bun, si in contradictie cu infatisarea lui statica, si cu aerul lui calm si linistit, el tocmai ne spunea ca : “Uf ! Am jucat fotbal !”

Cand spui “fotbal” imediat te gandesti la copii sau tineri plini de vioiciune si baietosi, dinamici, putin agresivi chiar cateodata, “nervosi”, cu nerv, care debordeaza de energie si si-o descarca lovind mingea cu piciorul de la unul la altul, incercand sa marcheze un gol.

Dar micul Stefan era opusul acestei descrieri a unui copil cu aplecare spre fotbal !

Stefan era ca un ingeras, ingerii joaca si ei fotbal, mi-am spus eu, dar in tacere si bland, asa cum sunt ingerii !

Dupa ce l-am cunoscut i-am cumparat carioci si o tablita sa scrie pe ea, de la Carrefour, dar tata nu a mai mers in vizita la Ionicã.

Stefan se simtea bine langa bunicul si bunica, dar Ionicã, cand il vedea prea afectuos, odata il privea usor mai ferm, si il trimitea afara la joaca, sa nu stea intre cei mari, care aveau de vorbit.

Iar bunica lui Stefan, Rodica, mi-a spus ca este un copil crescut foarte sever, de fiul ei mi se pare, da, pentru ca Ionicã era recasatorit si mai avea mi se pare un alt nepot, sau o nepoata, de la prima lui sotie.

Dar eu nu am avut ocazia sa il cunosc decat pe micul Stefan, cel plinut, cu pielea alba si cu niste foarte frumosi albastri, cu fetisoara rotunda, ca un ingeras, cu parul saten inchis.

Chiar bunica nu era de acord ca nepotul ei sa fie crescut asa de sever, practic nu avea voie nici sa miste, caci trebuia sa stea “cuminte” si “serios”.

M-am indignat.

Bunica lui, sotia lui Ionica mi-a spus ca asa e fiul ei, ca doreste sa il creasca pe copil in nu stiu ce valori, liberale parca.

Mi-a fost mila de copil, oamenii la noi inteleg gresit valorile.

M-am rugat sa nu il mai chinuie tatal lui, si in gandul meu, i-am purtat pica tatalui lui Stefan, “afurisitul, ce idiot e, isi chinuie copilul, un copil asa frumos, in loc sa ii multumeasca lui Dumnezeu ca il are !”

Mai mult, i-am sotiei lui Ionica ca ar putea fi decazut din drepturile parintesti, tatal lui Stefan daca se poarta excesiv cu copilul sau.

Sotia lui Ionica, sa fiu sincera, a fost receptiva la ce ii explicam.

Cu privire la micul Stefan, de la inceput de cand il vedeai intrand in incaperea unde stateam, sufrageria casei lui Ionica si a sotiei sale, - Stefan jucase fotbal in curtea casei – iti spuneai cã acest copil cautã si are nevoie de afectiune din partea bunicilor, pentru ca, este evident, nu putea fi o alta explicatie, Stefan nu gasea afectiunea de care avea nevoie la parintii sai.

Stefan intra in sufragerie, se aseza pe marginea fotoliului in care statea Ionica, el insusi un barbat impozant si ponderal, care ocupa tot spatiul din fotoliu, iar Stefan ii adresa un zambet dulce bunicului sau, dupa care se sprijinea de bunicul sau, se lipea tot de el, nu s-ar mai fi dus de acolo, din acel cuib de iubire.

Se pare insa ca bunicul Ionica veghea ca nepotul sa nu cumva sa fie, sa devina prea sentimental, pentru ca, exact cand Stefan cel mic se simtea mai bine, il expedia la joaca, in curte.

Dupa un timp insa, Stefan se intorcea la bunicul si din nou ii arunca un zambet gales si plin de tandrete si de bucurie.

Ionica Pasat zambea.

Ionica ma privea si parca imi ghicea gandurile, mi s-a citit oare ceva pe chip in acele momente ?

Nu stiu.

Se pare ca, Ionica avea sange german, din cate tin minte si el avea ochi albastri.

Din partea mamei sale, sau a bunicii, Ionica era de origine germana.

Pe Stefan nu l-am mai revazut, cativa ani buni am pastrat tablita, chiar si cariocile, in ideea ca il voi reintalni sa i le dau, le luasem special pentru el.

Si nici pe sotia lui Ionica, care peste un timp s-a imbolnavit, boala ei s-a prelungit, s-a chinuit biata de ea, era o doamna foarte amabila si buna, avea simtul observatiei, si, in cele din urma, dupa atata suferinta, a decedat.

Despartirile sunt sfasietoare, sunt grele, cel putin eu asa resimt o despartire.

Ma gandeam cat de greu a fost pentru elevii de clasa intai, care in 1948 au intrat la scoala, copii inca mici, intr-un regim care a schimbat totul.

Cum au trait anii aceia cumpliti, atatia oameni care aveau meseria lor, mestesugul lor, profesia lor, comertul sau magazinul lor, cand comunismul a nationalizat totul, si nu numai, dar oamenii traiau zi de zi cu frica in inima, nestiind ce ii asteapta.

Cate persecutii nu au fost si s-au prelungit o viata intreaga, o viata de om !

De exemplu, Ionica.... tatal lui Ionica a fost un om foarte cunoscut, datorita talentului sau, seriozitatii sale, a avut un atelier, care apoi a fost desfiintat, inchis.

Din pacate, toate la timpul lor, si despre Ionica Pasat nu pot spune mai multe si nici despre tatal lui.

Ma tem pentru Ionica.

Este cumplit de trist cand privesti fotografiile, te uiti la tinerii de altadata, la cei care ti-au fost colegi, pe unii ii cunosti din clasa intai, de la sapte anisori, asa incat am insistat ca tata sa vorbeasca cu mine si sa ma uit impreuna cu el la fotografii.

Stiu ca il doare inima cand isi aminteste toti acei ani cumpliti.

Intr-adevar, ce poate fi mai dureros, mai cumplit decat moartea ?

Ce poti spune in fata unei astfel de despartiri ?

Oricat iti spui, daca esti un om credincios, ca cel care a incetat din viata este acum un Inger Bun, acolo Sus, in Imparatia lui Dumnezeu, acela a murit si tu ramai sa te lupti cu niste amintiri dureroase, uneori sfasietoare.

Pentru niciunul nu e bine in acest caz, nici pentru cel care a murit si nici pentru cei care raman dupa el.

In general, o despartire este dureroasa in viata, intre cei vii.

In 7 noiembrie 1957, clasa a IX-a F ( cred ca au notat a IX-a, ca sa mentioneze clasa in componenta ei de la inceputul anilor de liceu ), a profesorului Topala Stefan se afla in excursie la Busteni.

Dar din fotografie azi lipsesc mai multi colegi, care pesemne ne privesc de Sus, din Cer, si cine stie, poate au fost si ei prezenti la intalnire, cu sufletul ?

Nu sunt pregatita pentru despartiri.

Imi este frica cumplita de despartiri.

Atunci cand vremurile sunt pasnice, dar oare cand au fost ? – cand oamenii traiesc in pace si mor de batranete, candva, tarziu, dupa o viata de om, implinita, atunci, nu stiu, poate, poate, ca moartea este privita cu mai multa liniste si impacare.

Dar cand stii ca oamenii au trait vremuri atat de negre, de rele, ca ei sau parintii lor au trait cu nelinistea in suflet, ei nu ne spun nimic, dar cine a trait asa linistit in comunism oare ?

Ma gandesc in ce nota mai optimista as putea incheia postarea mea, dar nu imi vine nimic in minte, tristetea persistã.