Abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza 11/23 februarie 1866 ( Istoria României )

O scurta privire asupra situatiei politice a Romaniei de la 11 februarie 1866 pana la 11 martie 1871

In urma abdicarii silite a lui Alexandru Ioan I ( Cuza ) la 11/23 februarie 1866, guvernul trece de fapt asupra Locotenentei Domnesti Lascar Catargiu – general N. Golescu – colonel N. Haralambie, iar ministerul numit in aceeasi zi este astfel compus :

1. Ion Ghica, prezident si externe,
2. Dimitrie Ghica, interne,
3. Ion C. Cantucuzino, justitie,
4. Petre Mavrogheni, finante,
5. C.A. Rosetti, culte,
6. Maior Dimitrie Lecca, razboi,
7. Dimitrie A. Sturdza, lucrari publice.

Numirea maiorului Lecca la departamentul razboiului este semnul caracteristic al noului minister si totodata cel mai periculos precedent.

Insasi rasturnarea lui Cuza-Vodã a fost un fapt greu de justificat.

Liber ales de natiunea din cele doua Principate, Cuza merita o soarta mai buna, si nu era lucru cuminte sa aratam Marilor Puteri, sub a caror garantie ne aflam pusi prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, ca natiunea se inselase in persoana alesului ei.

Unirea Principatelor cu inlaturarea Comisiei Centrale din Focsani, legea ruralã, chiar dobandita cu pretul loviturii de Stat de la 2 mai 1864, secularizarea averilor manastiresti vorbeau in favoarea lui Cuza ; iar in privinta relei lui administrari se cuvenea poate mai multa rabdare, oricat de incercata ar fi fost prin camarila Librecht, Pisoschi etc. si prin niste ministere ca cel din urma, in care dl Nicolae Kretzulescu avea prezidenta, internele, agricultura si lucrarile publice, domnul Alexandru Papadopolu-Calimah externele, un Ion Otetelesanu finantele, un Dimitrie Cariagdi instructia publica, justitia si cultele, iar dl Alexandru Beldiman politia capitalei.

Caci una din calamitatile de care trebuia sa scape tara, daca era sa-si aiba viitorul mai asigurat, erau tocmai desele schimbari de domn ( numai de la 1800 incoace se intamplasera in Muntenia vreo 15 si in Moldova 14 ), si noi, dupa de-abia sapte ani de domnie a lui Cuza, faceam acum insine ceea ce imputasem mai inainte intrigilor din Fanar, si ne aratam tot asa de rau nãrãviti.

Ce e drept, o cerinta principala a programului national statornicit de Divanurile Ad-Hoc, domnul ereditar dintr-o casa suverana a Europei, ramanea inca de indeplinit ; si pe de alta parte situatia politica generala la inceputul anului 1866, cand se pregatea alianta intre Prusia si Italia pentru razboiul contra Austriei, reclama poate in România un domnitor, care sa inspire mai multa incredere.

Dar chiar in acest caz se naste intrebarea daca nu era de preferat ca alegerea domnului strain sa fie facuta fara violenta, cu liberul consimtamant al principelui Cuza ; caci o abdicare voluntara in vederea marelui scop national era planuita de el insusi.

Mesajul sau pentru deschiderea sesiunii parlamentare pe 1865-1866, citit in Camerã la 5 decembrie 1865, cu doua luni inaintea rasturnarii, se terminã cu urmatoarele cuvinte :

“ Fie in capul Tarii, fie alaturea de dvs., eu voiu fi totdeauna cu Tara pentru Tarã, fara alta tinta decat vointa nationala si marile interese ale Romaniei. Eu voiesc sa fie bine stiut ca niciodata persoana mea nu va fi o impiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a carui asezare am fost fericit de a contribui.

In Alexandru Ioan I, domn al romanilor, romanii vor gasi totdeauna pe colonelul Cuza, care declara Puterilor Garante ca el primeste indoita alegere numai ca un depozit sacru. “

Intentia de a parasi tronul era dar oficial indicatã de insusi principele, si in ianuarie 1866, cand cumnatii sai Dimitrie si Theodor Rosetti venisera sa-i arate temerile lor de conspiratia ce se pregatea, Cuza le raspunde nepasator ca nu mai existã motiv de conspirare, fiindca el avea sa abdice peste doua luni, spre indeplinirea cerintelor Divanului Ad-Hoc.

Pentru apropiata eventualitate pare a se fi urmat o corespondenta intre Cuza si Napoleon al III-lea in privinta succesorului dintr-o familie suveranã * [ * O confirmare documentarã s-ar dobandi probabil din hartiile lui Cuza, sechestrate in noaptea rasturnarii si aflate astazi in pastrarea lui Dimitrie A. Sturdza, unde nu sunt accesibile. Dupa publicarea lor, daca au ramas intacte, se va putea judeca asupra conspiratiei de la 11 februarie cu mai mult temei ].

Oricum ar fi si oricate circumstante s-ar admite pentru rasturnarea lui Cuza, modul cum s-a executat aceasta rasturnare ramane condamnabil.

Trei ofiteri ( domnii Vasiliu-Pilat, astazi general, Costiescu si Lipoianu ) patrund in noaptea de 10 spre 11 februarie in palat si silesc pe “ Alesul Natiunii “ sa subscrie urmatorul act, publicat indata in capul Monitorului oficial de vineri 11 februarie 1866 :

Abdicare

Noi Alexandru Ioan I, conform dorintei Natiunii intregi, si angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astazi 11/23 februarie 1866 cârma guvernului in mâna unei Locotenente Domnesti si a Ministerului ales de popor.

Alexandru Ioan

Cine va fi redactat acest act silnic cu frazeologia “ Ministerului ales de popor “, e indiferent.

Ministerul a fost asa de putin ales de popor, ca in acelasi numar al Monitorului se publicã decretul prin care noua Locotenentã Domneascã “ ordonã si numeste “ ministerul Ion Ghica.

In acest minister, precum am aratat, maiorul Lecca, comandantul batalionului de vanatori, caruia ii era incredintata in acea noapte garda domnului tarii, era numit ministru de razboi.

O asemenea numire insemna nesiguranta armatei si nesiguranta tronului.

Si pentru ca sa nu ramana indoialã asupra acestei insemnari, ziarul autorizat al partidului, care de acum inainte era chemat sa aiba un rol mult mai pronuntat in conducerea politicii romane, se grabea sa publice chiar a doua zi, intr-un articol de fond plin de laude pentru ofiterii conspiratori si mai ales pentru maiorul Lecca, “ acest brav si patriot ostean, caruia ii datoram recunostinta “, urmatoarea profesiune de credinta asupra armatei : “ Opinia acestei foi in privinta datoriilor unui militar se stie ca este cu totul opusa aceleia ce este in genere admisa in ostirile permanente.

Nu intelegem, si nu stim cine poate intelege, cum un militar poate fi indatorat a-si tine jurãmântul sãu cãtre un guvern care ar cãlca el jurãmântul sãu si când acea cãlcare ar fi recunoscutã prin o aclamare generalã “.

Iar maiorul Lecca publica in acelasi numar al Românului o scrisoare catre un capitan din batalionul de vanatori, in care zicea :

“ Actul ce am facut este un fapt istoric, si vanatorilor le va ramane o glorie eterna pentru devotamentul ce au avut catre patrie, iar eu ma voi fãli pururea ca am fost instrumentul patriotismului lor “ * [ * Chiar peste 22 de ani, intr-o scrisoare de la 1 februarie 1888, fiul lui Vodã-Cuza explicã astfel alegatorilor sai din Colegiul III de Mehedinti pentru ce nu poate primi mandatul de deputat ce i l-au incredintat : “ Nu-mi este permis sa fac parte dintr-o Adunare care desigur va fi iarasi prezidata de acel nelegiuit, care a tradat pe domnitorul incredintat pazei sale “. Scrisoarea a fost publicata in Epoca. ]

Si ce este tot asa de semnificativ, Românul din ziua urmatoare ( numarul de la 14 si 15 februarie 1866 ) se aratã solicitat de ofiterii conspiratori ca sa nu-i treaca sub tacere, cel putin pe cei “ care au dat adeziunea lor mai inainte de 11 februarie “, si astfel laudã in prima linie pe coloneii Kretzulescu si Tanase Calinescu, pe capitanul de artilerie Alexandru Candiano, si pe mai multi altii, ale caror nume se vad publicat acolo * [ * O scrisoare a raposatului Dimitrie Cariagdi, datatã din Neapole de la 12 ianuarie 1872 si adresata detronatului domnitor Cuza la Florenta, cuprinde urmatoarel randuri : “ Aici am gasit o colonie de rumâni, St. Sihleanu, N. Rosetti, N. Negri, Candiano, care zice ca face studii de drept. Candiano mi-a aratat ca a venit la Florenta sa implore iertarea Mãriei voastre “. ]

                                          

( extras din Istoria Politicã a României sub Domnia lui Carol I, Titu Maiorescu, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994 )