O scurta privire asupra situatiei politice a României de la 11 februarie 1866 pana la 11 martie 1871 ( 4 )

O scurta privire asupra situatiei politice a României de la 11 februarie 1866 pana la 11 martie 1871 ( 4 )

Astazi, cand putem judeca acele evenimente cu oarecare nepartinire, tocmai fiindca prin progresele infaptuite de atunci incoace ne-au devenit asa de indepartate, astazi scrisoarea ne va parea indreptatita.

Principele Carol cunostea starea spiritelor din tara si vedea cum i se surpã tronul.

Cele mai bune intentii ale sale erau denaturate, marea conceptie a desteptarii economice prin caile ferate, fata de care micile greseli ( ca numirea lui Ambron ) trebuiau sa dispara, era anume obiectul celor mai inveninate atacuri ; armata nu oferea destula garantie, slabele si nu totdeauna nimeritele incercari de indreptare ( locotenent-colonelul prusian Krenski fusese silit sa plece din tara ) nu izbutisera si nu puteau izbuti ; chiar viata in familie, casatoria cu printesa Elisabeta de Wied ( 3/15 noiembrie 1869 ), care tocmai pe vremea aceea promitea sa asigure directa succesiune la tron, nu era respectata in ziarele opozitiei ; gandul de abdicare se prezenta de la sine.

Ce lucru mai firesc atunci, decat ca principele sa-si apere demnitatea personala si sa arate cauzele care zadarniceau misiunea ce i-o incredintase tara ?

Era in dreptul sau omenesc de a o face.

Dar unde se tin in seama drepturile omenesti, cand pasiunile sunt dezlantuite !

Scrisoarea principelui invenineaza si mai mult polemica ziarelor si discutiile parlamentare.

In sedinta Camerei de la 30 ianuarie 1871 Nicolae Blaremberg face o lunga interpelare asupra ei, in care aminteste soarta lui Maximilian la Mexico si propune o motiune echivoca, semnata de Radu Mihai, Al. Sihleanu, Anton Arion, N.R. Locusteanu si bizarul antidinastic Eugen Ghica-Comanesti.

Motiunea, desi slab combatuta de ministrul-prezident Ion Ghica, este inlaturata de Camera, dar Românul de la 11 februarie 1871 provoaca tara sa serbeze ziua de 11 februarie ca “ o zi sfanta si o adevarata sarbatoare nationala “, fiindca aminteste rasturnarea unui domn calcator de Constitutie, “ risipitor al averii publice “ – cu aluzii la afacerea Strousberg.

In vremea acestor framantari ale politicii noastre locale, marile evenimente din occidentul Europei se desfasoara pe deplin.

Napoleon al III-lea e detronat dupa Sedan, Bazaine capituleaza la Metz, febrila incercare a lui Gambetta cu armatele improvizate se sfarseste prin catastrofa de la Pontarlier, Parisul cade dupa ce a impus Frantei forma republicana, iar regele Prusiei Wilhelm e proclamat la Versailles imparat al Germaniei, 6/18 ianuarie 1871.

Aceste evenimente, in loc sa trezeasca prudenta reflectie a oamenilor politici din Romania, ii exaspereaza ; cei mai multi dintre ei simt infrangerile franceze ca si cand ar fi lovituri indreptate in contra lor.

Românul de la 17 februarie ( 1 martie ) 1871 apare incadrat in negru, fiindca in acea zi intrã armata prusiana in Paris, “ ordele teutone calcã sacrul pãmânt “ “ adapat cu sangele atator luptatori ai libertatii “. ( Pe frontispiciul Romanului figureaza pe atunci si pana la 1 aprilie 1871 dl Eugeniu Carada ca redactor ).

Insusi Ion Bratianu, in lungul sau discurs din sedinta Camerei de la 4 martie asupra afacerii Strousberg ( caci aceasta discutie publica incepuse in Camera la 24 februarie si s-a prelungit timp de unsprezece sedinte, cu toate violentele, incriminarile si confuziile, cu propuneri de dare in judecata a ministrilor etc. ), insusi Ion Bratianu nu se retine de a exclama :

“ Daca din nenorocire puterea guvernului din Berlin va fi mai mare si ne va impune cu forta sa platim cuponul, atunci sa se stie ca nu platim o datorie, ci platim rechizitia simpatiilor ce am avut si avem pentru natiunea franceza ( aplauze ).

Vom plati, domnilor.

Insa chiar in saracie, chiar in zdrente, chiar zdrobiti, simpatiile noastre pentru Franta nu vor slabi, din contrã, ele vor creste mai mult “ ( aplauze ).

Cu atata nechibzuinta se impleticise la noi discutarea chestiunii cailor ferate, care reclama cea mai prudenta cumpanire juridica si financiara, cu aprinderea simpatiilor si antipatiilor fata de evenimentele din Franta, si cand dupa cateva zile, in seara de 10/22 martie 1871, colonia germana din Bucuresti serbeaza ca in toti anii si cu atat mai mult in acest an, ziua nasterii gloriosului ei imparat printr-un banchet privat in Sala Slãtineanu ( astazi Capsa ), o ceata de pe ulita, condusa de studenti, pregatita cu ingaduirea politiei prefectului Simion Mihailescu ( desi Ion Ghica, la o intrebare prealabila a consulului general al Germaniei, garantase anume linistea ), inconjurã localul, stinge lampile de pe strada, si pe cand unii trag clopotele de la Sãrindar, altii aruncã cu pietre in ferestre strigand ‘ traiasca republica “ si se urca pe scara pentru a navali in sala serbarii, unde insa se vad respinsi de oaspetii banchetului, cu reprezentantul Germaniei dl de Radowitz in frunte.

Dl Radowitz insusi este luat din mijlocul acestor brutalitati si condus la Palat de ministrul de externe Callimachi-Catargi, sosit in graba la fata locului.

La Palat principele Carol, pe cand o companie de soldati sub ordinele generalului Solomon imprastie multimea de pe strazi, convoaca noaptea tarziu Consiliul de Ministri si exprimã lui Ion Ghica in termeni aspri parerea sa de rau de a fi avut un asemenea minister, exceptand numai pe D.A. Sturdza si Callimachi-Catargi.

In aceeasi noapte de 10 spre 11 martie, principele, fata cu suprema insulta adusa lui si originii lui, se hotarase sa paraseasca tara chiar a doua zi si in mijlocul pregatirilor pentru plecare cheama la Palat pe fostii locotenenti domnesti Lascar Catargiu si general Golescu ( Haralambie era absent din Bucuresti ) pentru a remite, in mainile de la care primise stapanirea cu cinci ani in urma, actul de abdicare.

Actul de abdicare !

Abdicarea principelui Carol de Hohenzollern 11/23 martie martie 1871, provocata de noi !

Dar unde ajunsesem noi ?

Mai exista o cugetare politica in Romania ?

Disparuse orice patriotism luminat din tara noastra ?

Pentru cea mai simpla pricepere a relatiilor politice era evident ca infrangerea Frantei avea sa produca o contralovitura in Orient, avea sa destepte in Rusia elementara pornire spre Constantinopol si sa aseze un alt echilibru intre puterile europene.

Inca la 3/15 noiembrie 1870, in mijlocul razboiului franco-german, aparuse in jurnalul oficial din St.-Petersburg circulara catre puterile semnate in Tratatul de la Paris, prin care Rusia declarã nulã si neavenitã clauza relativa la Marea Neagra, faimoasa clauza care, sub eufemismul de neutralitate, restrangea pana la paralizare puterea navala a Imperiului de la Nord ; iar protocolul din Londra de la 1/13 martie 1871 consfintise si din partea Marilor Puteri aceasta dezlegare unilaterala.

Criza Orientului era dar reinceputa, noul razboi al ortodoxiei rusesti impotriva islamului isi prevestea apropiata izbucnire.

Si in acest moment al framantarilor istorice noi ne intreceam in declamari de simpatie pentru slabita Republica franceza, insultam pe reprezentantul german, tindeam la abdicarea domnitorului si provocam razbunarea atotputernicei Prusii !

Dar ce soarta voiam noi sa ne pregatim in mijlocul luptei celor doua State, intre care suntem intercalati ?

Nu ne luasera rusii la 1812 Basarabia prin pacea de la Bucuresti ?

Nu-si stipulasera atunci si Valahia si Moldova, pe care de abia consimt a le “ ceda si restitui “ Turciei ?

Nu erau districtele Bolgrad, Ismail si Cahul, puse in Tratatul de la Paris sub administratia noastra, a doua umilire, pe care trebuia sa o stearga Rusia prin noul razboi ?

Soarta Basarabiei era idealul la care aspiram ?

Asemenea ganduri, indiferent daca prin analiza clara sau printr-un fel de consimtamant instinctiv, trebuie sa fi trecut prin constiinta lui Lascar Catargiu in acea memorabila zi de 11 martie 1871, cand dinaintea principelul Carol si in prezenta generalului Golescu, a lui Callimachi-Catargi si a lui Dimitrie A. Sturdza, izbuteste sa indeparteze ideea de abdicare si inspirã destula incredere principelui pentru a-l face sa continue indeplinirea misiunii ce o primise.

Lascar Catargiu este insarcinat cu formarea ministerului, si de la aceasta zi dateaza o noua epoca in dezvoltarea politica a Statului român.

( extras din Istoria Politicã a României sub Domnia lui Carol I, Titu Maiorescu, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994 )