O scurta privire asupra situatiei politice a României de la 11 februarie 1866 pana la 11 martie 1871 ( 3 )

O scurta privire asupra situatiei politice a României de la 11 februarie 1866 pana la 11 martie 1871 ( 3 )

Cand la sfarsitul lui iulie 1870, in asemenea stare a spiritelor, soseste stirea despre inceperea efectiva a razboiului franco-german, agitarea creste la culme.

Nu atat comunitatea de rasã, cat faptul ca cei mai multi oameni politici ai nostri si-au facut studiile in Franta si de aceasta tara leaga fericita aducere aminte a tineretii lor produce un curent puternic de simpatie in favoarea francezilor.

Prea putin experimentati, precum erau, uitand cã in politica internationala nu sentimentalitatea, ci reflectia cea rece trebuie sa dicteze, mai toti deputatii si ziaristii noastri doreau armelor franceze o victorie stralucita, pe cand evidentul interes al tarii, care isi alesese un domnitor din casa Hohenzollern, era din contrã izbanda Germanei asupra Frantei.

Dar in miscarea in care se afla atunci opinia publica la noi, ea nu putea fi accesibila la asemenea reflectii.

Entuziasmul pentru Franta crestea din ce in ce mai mult, si in aceeasi masura se exagerã aversiunea in contra a tot ce venea din Germania.

Ca un simptom al acestei stari sufletesti trebuie inregistrata actiunea fostului capitan de artilerie Candiano-Popescu, care in ziua de 8/20 august 1870 pune mana pe prefectura, pe cazarma, pe telegraful din Ploiesti si proclamã detronarea principelui Carol.

Nechibzuita revolta, ce de altminteri nu se poate inchipui fara o intelegere cu sefii Partidului Liberal, a fost indata reprimata de guvernul “ Junei drepte “ ; iar Candiano-Popescu, tradus impreuna cu complicii sai Radu Stanian, C.T. Grigorescu, Carada etc. inaintea juratilor din Targoviste, a fost achitat.

Nu putem vorbi de acest curios incident fara a releva si circumstantele lui atenuante.

Actiunea din Ploiesti, ca idee politica, pornea de la presupunerea ca Franta va sfarsi prin a fi biruitoare, si daca aceasta presupunere se realiza, Prusia ar fi fost asa de crunt lovita, asa de redusa in valoarea ei ca putere europeana, incat atunci prezenta unui principe de Hohenzollern pe tronul Romaniei putea sa para in opozitie cu interesele tarii.

Simtamantul dinastic nu se formase inca, de abia fusese rasturnat popularul Cuza-Vodã, o schimbare de domnie mai mult sau mai putin nu parea mare lucru.

Adevarata absurditate a revoltei de la 8/20 august 1870 stã insa in presupunerea de la care pornise.

Fara nicio cunostinta a armatei prusiene si a conducatorilor ei, fara nicio alta informatie autentica, liberalii de la 1870, luand dorinta simpatiilor lor drept realitate si increzandu-se in stirile false raspandite de crampeiul guvern terorizat in Paris, escomptau izbanda francezilor tocmai in momentul in care – dupa imprastierea armatei lui Mac-Mahon la Woerth, 27 iulie ( 6 august ), si dupa bataliile de la Colombey, Vionville si Gravelotte ( 2/14 – 6/18 august ) – armata lui Bazaine era aruncata si izolata in Metz, si prin urmare trista soarta a Frantei inevitabil hotarata.

Cu atat mai caracteristica pentru starea spiritelor la noi ramane insa fapta lui Candiano, cu achitarea sa cu tot, si acest semn al timpurilor ne poate servi spre orientare in miscarea politica din tara pana la 11 martie 1871 ** [ ** In intelesul notelor precedente, de la pp. 14, 20, se cuvine sa adaugam ca acelasi Alexandru Candiano-Popescu, cu prilejul razboiului de la 1877 impotriva Turciei, a fost reprimit in armata, si-a spalat trecutul pe campul de bataie, a slujit 12 ani la Palat ca adjutant, este astazi general si, fireste, preacredinciosul supus al regelui Carol ].

Din nefericire razboiul franco-german de la 1870 se repercuteaza asupra afacerilor noastre si in alta directie : in enorma zdruncinare a tuturor relatiilor comerciale – o urmare neaparata a oricarui razboi – marea intreprindere a lui Strousberg este periclitata ; Strousberg insusi suspendã platile, culpabila instrainare a titlurilor noastre din depozitul lui Ambron nu-i foloseste, drepturile e silit sa le cedeze societatii actionarilor, si temerarul intreprinzator, cazut in faliment, isi sfarseste viata cativa ani dupa ce a iesit din temnita de la Moscova.

Cercurile noastre politice se cuvenea mai ales acum sa inconjure tronul si sa scape creditul tarii ; mai ales acum, cand Germania era biruitoare si cand importanta lucrare a drumurilor noastre de fier, al carei substrat financiar era pe piata Berlinului, trebuia cu orice pret sa fie scoasa din impas.

La noi din contrã !

In ziua de 18 decembrie 1870 se formeaza cabinetul Ion Ghica, slab compus cu niste membri ca :

Ø        DIMITRIE A. STURDZA, la finante,

Ø        DIMITRIE CARIAGDI, la justitie,

Ø        NICOLAUS RACOVITA, la culte,

Ø        N. CALLIMACHI-CATARGI, la externe,

Ø        DIMITRIE BERENDEI, la lucrari publice si

Ø        Colonel PENCOVICI, la razboi,

toti homines novi, afarã de Dimitrie Sturdza, pe atunci numai umbra lui Ion Ghica, condusi de un ministru-prezident anume cunoscut pentru politica sa sovãitoare.

Cum sa poata stapani un asemenea minister luptele din parlament, agitatia din tarã ? si cum sa voiascã a le stapani, presupunand ca putea ?

Sesiunea Camerei din iarna 1870-71 se deosebeste prin cea mai mare confuzie si cea mai neinfranata violenta a dezbaterilor.

Si in aceasta stare de lucruri vine ministerul insusi si depune pe biroul Camerei ( 12 ianuarie 1871 ) intregul dosar al afacerii Strousberg, cu raporturile confidentiale cu tot – “ spre uimirea tuturor “,  cum nu se poate opri de a constata chiar raportorul acestei afaceri, Alexandru Holban, pe atunci fractionist.

Camera alege o comisie de sapte membri pentru a studia dosarul si a-i face raport, iar compunerea comisiei dã nota situatiei si descoperã pe Ion Ghica : pe langa un singur om de legi nepartinitor, C. Bozianu, se aleg fractionistii si liberalii : I. Codrescu, A. Holban, N. Ionescu, C.F. Robescu, St. Sihleanu si fatisul antidinastic N. Blaremberg.

La aceasta fierbere a pasiunilor politice, pe cand comisia era la inceputul lucrarii sale, iar prin culisele Camerei se raspandeau tot felul de revelari exagerate si de comentarii false, se mai adaugã acum iritatia produsa prin o scrisoare a principelui Carol, publicata in Augsburger Allgemeine Zeitung, 15/27 ianuarie 1871, indata tradusa si rastalmacita in tara.

Iata cuprinsul acestei scrisori : *** [ *** Care de altminteri nu a fost adresata lui Auerbach, precum se credea la noi, ci poate unei persoane fictive. Publicarea in Allgemeine Zeitung trebuie sa fi fost intentionata de insusi principele Carol. Confuzia cu Auerbach provine din faptul ca o alta scrisoare relativa la Romania, adresata in adevar lui Auerbach, insa de principele Anton de Hohenzollern, tatãl, fusese publicata in mai 1868, in Neue Freie Presse din Viena, prin indiscretia acelui cunoscut nuvelist german ]

Prea stimate amice,

De mult nu ti-am mai dat semn de viata. Dar as vrea sa fii macar un ceas in locul meu, ca sa te incredintezi cat mi-e vremea de imbucatatita si plina de munca, de griji si de dezamagiri.

Au trecut aproape cinci ani de cand am luat indrazneata hotarare de a ma pune in capul tarii acesteia, asa de bogat inzestrata de natura si totusi asa de saraca sub alte raporturi.

Arucand o privire asupra epocii trecute, scurta in viata unui popor, dar lunga in viata unui om care tinde spre progres, trebuie sa-mi zic ca putin folos am putut aduce acestei frumoase tari.

Adesea ma intreb : a cui e vina ?

A mea, care nu am cunoscut caracterul poporului, sau a poporului, care nu vrea sa fie condus si totusi nu e in stare sa se conduca singur ?

Prin numeroasele mele calatorii in toate regiunile celor doua Principate si prin feluritele atingeri cu toate paturile societatii, am dobandit incredintarea ca vina nu este nici a mea, nici a poporului in intregimea lui, ci mai ales a celor ce si-au insusit dreptul de a conduce Tara in care s-au nascut.

Acsti oameni care si-au facut educatia lor politica si sociala mai mult in strainatate, uitand cu desavarsire imprejurarile patriei lor, nu cautã alta decat a aplica aici ideile de care s-au adapat acolo, imbracandu-le in niste forme utopice, fara a cerceta daca se potrivesc sau nu.

Astfel nefericita Tarã, care a fost totdeauna ingenuncheata sub jugul cel mai aspru, a trecut deodata si fara mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberala Constitutie, precum nu o are niciun popor din Europa.

Dupa experienta facuta, cred ca acasta e o nenorocire cu atat mai mare, cu cat românii nu se pot lauda cu virtutile cetatenesti ce se cer pentru o forma de Stat cvasirepublicana.

De nu mi-as fi legat tot sufletul de aceasta tara binecuvantata, care in alte imprejurari se putea astepta la un viitor stralucit, de mult m-ar fi parasit rabdarea.

Acum insa m-am hotarat la o ultima incercare, ce probabil ma va face sa trec in ochii partidelor de aici si ai conducatorilor lor ultrasovinisti ca lipsit de iubire pentru tara ; dar eu am lasat la o parte orice consideratie personala, cu riscul de a-mi pierde poate toata popularitatea.

Caci ar fi o neiertata lipsa de la datorie de a mai ascunde adevarata cauza a raului si de a lasa fara impotrivire viitorul tarii prada intrigilor de partid.

Stiu bine ca cel ce in unele imprejurari are curajul adevarului si spune lucrurilor pe nume este adeseori biruit, si asa mi se poate intampla si mie, cu deosebirea insa, pe care o simt cu recunostinta, ca eu sunt liber de a  ma intoarce la o viatã neatârnatã si lipsitã de griji, plinã de fericire in mijlocul familiei, si sa reintru in scumpa tara unde m-am nascut si al carei magnet puternic n-a incetat de a ma atrage in momentele cele mai grele, prin care a trebuit sa trec.

Imi pare numai rau, din toata inima, ca bunele mele intentii au fost asa de putin intelese si cu ingratitudine rasplatite.

Dar fiindca impartasesc aceasta soarta cu cei mai multi muritori, voi sti sa mai aflu mangaiere, si in societatea unor oameni inteligenti, mai ales in cercul animat al D-tale, voi uita incetul cu incetul aspiratiile mele din trecut.

CAROL

( extras din Istoria Politicã a României sub Domnia lui Carol I, Titu Maiorescu, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994 )