Ceva despre dimensiunea ergoeticã. Note memoriale ( Acad. Alexandru Zub ) Satul de imigratie transilvano-bucovineanã
Nimic nu e mai util pentru educatia unui individ sau a unei comunitati ca deprinderea timpurie de a munci, corect si util.
Muncã rationalã, motivatã, ritmicã.
Antropologii au explicat demult aceasta dimensiune, pedagogii au pus-o mereu in discutie cu unelte specifice, istoricii i-au studiat indelung evolutia cronotopicã, ipostazele, finalitatea.
Ergoetica ( in sensul folosit din vechime ) s-a impus ca o dimensiune indispensabila.
Unii studiosi ai trecutului uman au facut din munca o tema esentiala, cu resurse inepuizabile.
Literatura domeniului e plina de oferte in acest sens.
F. Braudel i-a dedicat un entuziast elogiu, vorbind de istoria “ à rase du sol “, de problematica muncii in definirea omului si a comunitatii etc.
Tot astfel, D. Prodan a facut din munca iobagului ardelean o temã viagerã de analiza si reflectie, considerand ca sudoarea mainilor e la fel de stimabila ca sudoarea fruntii.
N. Iorga facuse mai inainte din munca o tema de studiu si de indrumare morala, ideea insasi de libertate fiind pusa anume in raport cu istoria respectiva.
“ Din nicio munca si din foarte multa munca se desface deopotriva filosofie “, nota marele savant ( Cugetari, 1972, p. 63 ), sensibil cum era la nespusa diversitate a travaliului uman, convins ca munca nu e un blestem, ci o dimensiune inerenta fiintei umane.
O “ literatura “ specifica nuanteaza de secole aceasta “ mare tema “ a istoriografiei.
Lumea satului insusi a produs, din timpuri imemoriale, reflectii adecvate, mai cu seama de ordin paremiologic, despre munca si avatarurile ei de-a lungul istoriei.
Perspectiva era mereu una eticã, iar opisul tematic nesfarsit.
O intreaga filosofie de viata se degajã din acest fel de gandi munca, insusire ce acompaniaza istoria omului si o explicã sub aspect socio-cultural, economic etc.
Viata privata nu se poate lamuri altfel, dupa cum nici istoria educatiei, a scolii, a institutiilor formative in ansamblu.
Experienta proprie este decisiva.
Am in minte agitatia “ ergonomicã “ din casa natalã, casã modestã, intr-un sat de imigratie transilvano-bucovineanã, cu familii destul de numeroase si resurse minimale.
La nasterea mea, in toamna lui 1934, casa era plina de larma a patru copii, de varste apropiate.
Alti patru aveau sa vina, pana in 1949, la distante relativ egale.
Experientele se transmiteau de la unul la altul, odata cu hainele uzate, manualele de scoala, reflexele de conduita, expresiile argotice etc.
Intr-o asemenea casã, totul se invata din mers, natural, ca intr-o « stafetã “ a vietii, cu reflexe bine articulate si o “ pedagogie “ sui generis a convietuirii.
Unul asista pe altul, cel “ mare “ se ocupa la nevoie de cel “ mic “.
Fiecare avea treaba lui, de la igiena casei si curatirea ograzii pana la pregatirea lectiilor si mersul duminical la biserica.
Un capitol aparte in economia familiei era grija de animale, ceea ce insemna, de multe ori, dusul la imas sau la padure, mulsul, adapatul s.a.
Cand am ajuns cumva constient de obligatiile mele, asemenea munci aveau loc, in jurul meu, din zori pana noaptea.
Nu era loc de refuz, nici de eschiva, totul se cuvenea facut la timp si bine, fiindca dupa indemnurile diurne ale mamei, venea controlul vesperal facut de tata, personaj cu aparente de asprime si greu de abatut de la deciziile lui.
O casa cu atatia copii si resurse atat de modeste nu se putea tine fara a pedepsi abaterile.
Mama incerca sa obtina unele derogari, mai ales cand vreunul din copii era bolnav sau mai bicisnic, dar se alegea ea insasi cu admonestari, cu lacrimi s.a.m.d.
Primele amintiri despre asemenea lucruri sunt destul de cenusii, insa leganatul unui nou-nascut, adusul lemnelor taiate si intretinerea focului, la nevoie, caratul galetilor cu apa de la fantana cea mai apropiata ( pana a se sapa una in curtea casei ), adapatul oilor, hranitul vitelor, cate se intampla sa existe, imi rasar in minte ca munci ale fratilor mai mari sau ale mele, pana la plecarea “ mai departe “, la Scoala Normalã.
Nimeni nu scapa de ele, nici nepedepsit daca se abatea de la norma.
Asprimea isi avea rostul ei pedagogic.
Ea putea sa indispuna, dar se vadea finalmente avantajoasa pentru toti.
“ Tribul “ supravietuia printr-o asemenea convergenta de eforturi, prin solidaritate, daca ma gandesc la o varsta mai coapta.
Sculatul matinal, odata cu zorile, era un chin pentru toti.
Igiena corporala, rugaciunea, cana cu lapte sau ceai ( in chip de mic dejun ), pregatirea uneltelor, cand era cazul, totul intra in agenda cotidiana si totul devenea reflex de conduita.
Am in minte protestele unora, eschivele altora, propriile-mi tentative de a prelungi somnul, mereu in carenta, sau de a spori, pe cat posibil, timpul de lectura.
Si cel mai rebarbativ trebuia sa cedeze, daca nu la porunca paterna, la plansul sincopat al mamei sau la cartelile fraterne.
Pana sa se puna copiii in ordine, mama pregatea mancarea pentru amiaza, o punea in vase ( mamaliga, oua, branza, ceapa din productie proprie, formau partea cea mai rezistenta ), ne-o punea in desagã si ne indemna la drum, inainte de a se ridica roua sau bruma.
Pana la “ locul de munca “ era cale lunga, cativa kilometri buni, ce pareau fara capat.
Sapã, secerã, coasã, lopatã, totul trebuia carat cu spatele.
Desculti, simteam roua si racoarea diminetii pana la rarunchi.
Ajungeam “ la camp “ inainte de a se ridica soarele, iar acolo fiecare stia ce sa faca.
Gesturile trebuiau sincronizate ca sa aiba randament.
Cantarea individuala sau in grup, recitatul unor poezii ( mai ales balade ), intrau in sistemul de imbunatatire a tonusului energetic.
Aici era si partea mea forte.
Stiam destule cantece si eram indemnat sa-mi desfasor “ repertoriul “, apoi sa o iau de la capat, daca mai ramanea timp.
Se adaugau legende, episoade mitologice sau din istoria nationala, desprinse din lecturi.
Ultimele ore ( ziua parea nesfarsita ) erau cele mai anevoie de “ consumat “ onorabil.
Seara venea peste noi, in conditii diferite, dupa anotimp, si ne gasea aproape sleiti de putere.
Nu doream, ajunsi acasa, decat odihna noptii.
Mai erau insa atatea de facut.
La o casa taraneasca nimic nu parea ca se terminã de tot, dezmintind oarecum vechiul indemn : “ Ajungã zilei rãutatea ei ! “
Imi amintesc de niste reflectii mereu actuale, pe aceasta tema, ale scriitorului etnolog Illyes Gyula, care descria, in anii cincizeci din secolul trecut, gesturi similare la comunitatile din preajma castelelor unguresti : Poporul pustelor.
Pusta, in acceptia respectiva, era o comunitate ce deservea economia grofilor, secole in sir, cu deprinderi de munca, petreceri, viatã comparabile cu ceea ce, la noi, a studiat cu mult folos H. H. Stahl in cadrul scolii gustiene.
Asta se intampla in anotimpurile cu munci la camp.
Iarna, programul nostru suferea o anume imbunatatire, in sensul ca era limitat la gospodarie.
Ramanea putin timp pentru povestile mamei, spuse pe cand impletea sau cosea, pentru evocarile lui mos Haralambie Epure, un vecin, sau ale lui “ bãdia “ Ghitã ( Ungureanu ).
Primul evoca episoade biblice, al doilea intamplari de razboi, pasionante in ambele cazuri.
Neobosita parea mama, caci dupa cate avea de facut, mort-copt, ziua, ii mai ramaneau destule si pentru searã.
Cum sa evoc atata daruire de sine ?
Cum sa-i relev intelepciunea de tip folcloric a “ zicerilor “ sale ?
Pentru toate ocaziile avea o replica potrivita, pe care stia sa o puna in valoare, imitand poate modele asimilate in propria-i copilarie.
Ajunsese, in economia satului, un reper de intelepciune.
Mai putin comunicativ era tata, dar nu si ineficient in dialogul cu invitatii de sarbatori sau cu satenii adunati seara la pravalia din centru, al carei gestionar a fost un timp.
Acolo, la “ dugheanã “, se desfasura, seara, pana tarziu, la un pahar de tuica sau vin, uneori si bere, o reala competitie de zicale sau anecdote cu talc.
Invatatorul Mihai Rizac, fost director al scolii, izbutea de obicei sa se impuna prin recuzita lui.
Cum “ gestionarul “ ma lua deseori la pravalie, sa-l ajut la “ scripte “, am avut destule ocazii sa asist la “ incontrãrile “ dintre clienti.
Cateva tipuri mi s-au revelat de pe atunci si aveam sa le regasesc confirmate in alte ocazii.
Nu e loc aici pentru evocarea lor.
Mentionez numai ca munca si petrecerea ( “ cheful “ ) se imbinau cumva armonios in satul copilariei mele.
O dimensiune sapientiala si estetica, oricat de modesta, le sporea interesul.
Era o atitudine pe care aveam sa o intalnesc, exprimata pilduitor de Alexandru Vlahuta intr-un poem pe care directia Scolii Normale din Sendriceni il afisase pe un panou din marele hol, acolo unde aveau loc unele manifestari ( conferinte, concerte, “ instructaje “ etc. ), astfel ca toata lumea – elevi si dascali deopotriva – lua notã de cuprins.
Il reproduc, din memorie, dat fiind ca m-a obsedat, intre timp, mereu : “ Sfânta muncã e aceea / Ce rãsplatã-n ea-si gãseste / De-ntelegi tu asta – cheia fericirii tale-o tii / Urgisit de toti sã fii / Tu de-a pururea iubeste / Iar ca sã trãiesti in pace / Nimic lumii sã nu-i cei / Binele te-nvat-a-l face / Ca albina mierea ei ! “.
Un discurs paideic mai coerent, mai inalt, mai generos, nu era posibil atunci si nu e cu putinta in genere.
El a contribuit esential la intocmirea mea sufleteasca si profesionala, pastrandu-si mereu valabilitatea, la indemana oricui.
( extras din “ Ceva despre dimensiunea ergoeticã. Note memoriale “, Acad. Alexandru ZUB, revista “ Academica “, revista editata de Academia Romana, nr. 3 Martie 2012 Anul XXII 257 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu