Dreptul la viatã ( Drept material european al drepturilor omului )

Dreptul la viatã ( Drept material european al drepturilor omului )

Dreptul la viata a fost consacrat si de alte instrumente juridice internationale decat Conventia Europeana a Drepturilor Omului ( CEDO ), ca fiind unul dintre drepturile fundamentale esentiale, care influenteaza celelalte drepturi civile sau politice, ori drepturi economice, sociale sau culturale.

Astfel, dreptul la viata este reglementat de :

·           Articolul 3 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului ( DUDO ),

·           Articolul 6 din Pactul International relativ la drepturile civile si politice de la New York din 19 decembrie 1966 ( PIDCP ),

·           Articolul 6, paragraful 1, din Conventia privind drepturile copilului,

·           Articolul 4 din Conventia Interamericana a Drepturilor Omului ( CADO ),

·           Articolul 2 din Conventia Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale a Comunitatii Statelor Independente ( CEDO – CSI ),

ca un drept reprezentand conditia necesara a exercitarii tuturor celorlalte drepturi ale omului.

Acest drept, este dreptul suprem al oricarei persoane si, in consecinta, o conditie necesara a exercitarii celorlalte drepturi si libertati ale omului, Curtea Europeana de la Strasbourg il considera ca “ una din valorile fundamentale ale societatilor democratice care formeaza Consiliul Europei** “ [ ** Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului in cazul McCann si altii contra Regatului Unit, in Berger, V., op.cit., pp. 7-11 ]

Potrivit articolului 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului ( CEDO ) :

“ Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata vreunei persoane in mod intentionat, decat in executarea unei sentinte capitale pronuntate de un Tribunal, in cazul in care infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa, prin lege.

Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin incalcarea acestui articol, in cazurile in care ea rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta :

1. pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva unei violente ilegale,
2. pentru a efectua o arestare legala, sau pentru a impiedica evadarea unei persoane detinute legal, si
3. pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie “.

Elementele constitutive ale dreptului la viata

Elementele constitutive ale dreptului la viata sunt formate din :

1. conditiile imperative de protectie, si
2. exceptiile de la beneficiul dreptului la viata sau cauzele care justifica provocarea mortii unei persoane.

Pentru intelegerea cauzelor care justifica provocarea mortii unei persoane, este necesara intelegerea notiunii esentiale de “ recurgere absolut necesara la forta “, care a fost explicata de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului ( CEDO ).

( 1 ) Primul criteriu precizat de Curte in acest sens, este acela potrivit caruia, pentru existenta unei recurgeri justificate la forta, necesitatea utilizarii fortei trebuie analizata in mod strict si imperativ, in raport de imprejurarile care determina in mod normal Statul sa apeleze la mijloace coercitive ca “ o conditie necesara intr-o societate democratica “.

Prin urmare, o asemenea cauza de justificare este acceptata doar in situatia in care, toate celelalte mijloace s-au dovedit ineficiente, iar analiza Curtii este cu atat mai atenta, cu cat utilizarea fortei de catre Stat este deliberata si sistematica ( Hotararea McCann si altii contra Regatului Unit, precitata, paragraful 148 ).

( 2 ) Al doilea criteriu este cel al proportionalitatii dintre mijloacele utilizate si scopul urmarit prin recurgerea la forta.

In Hotararea pronuntata in cazul Güleç contra Turciei, din 27 iulie 1998, respingand teza Guvernului, potrivit caruia responsabilitatea decesului petentului revine organizatiei PKK, Curtea a statuat ca, in raport de situatia existenta in Sud-Estul Turciei, autoritatile nationale nu au efectuat o ancheta oficiala si eficienta, in legatura cu recurgerea la forta care a cauzat moartea unei persoane, si a constatat in consecinta, ca mijloacele utilizate au fost disproportionate fata de scopul urmarit.

Un rationament asemanator a fost folosit de Curte si in Hotararea McCann, precitatã.

In Hotararea din 28 iulie 1998, data in cazul Ergi contra Turciei, pentru a ajunge la concluzia incalcarii articolului 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului ( CEDO ), in absenta elementelor probatorii convingatoare ale Statului-pârât cu privire la conditiile de utilizare a fortei in timpul ambuscadei utilizate impotriva unor membri PKK, Curtea a considerat ca nu au fost luate masurile necesare, pentru evitarea punerii in pericol a populatiei civile in zona** [ ** Dutertre G., Extraits clés de jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme, Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2003, p.50 ].

Elementele constitutive ale dreptului la viata determina natura obligatiilor ce incumba Statelor, obligatii care sunt de doua categorii :

1. negative, sau de abtinere, si
2. pozitive, sau de actiune.

Dreptul la viata presupune obligatia Statului de a nu provoca moartea cu intentie, decat in cazul executarii unei Hotarari judecatoresti pentru aplicarea unei sanctiuni penale cu pedeapsa capitala, in conditiile legii.

In consecinta, chiar daca norma europeana nu a interzis, in mod expres, orice suprimare a vietii, admitand decesul rezultat din acte ilicite de razboi, in prezent, dreptul la viata s-a impus ca un principiu esential.

Amendarea succesiva a textului initial al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, prin:

1. Protocolul Aditional nr. 6 din anul 1983, si, respectiv,
2. Protocolul Aditional nr. 13 din anul 2002,

a influentat dreptul la viata consacrat de articolul 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Protocolul nr.6 prevede ca un Stat nu poate condamna nicio persoana la pedeapsa cu moartea, si ca nimeni nu poate fi supus executarii unei asemenea pedepse, dupa asumarea angajamentelor juridice presupuse de acest instrument juridic.

Acesta dã, totusi, posibilitatea ca pedeapsa cu moartea sa poata fi prevazuta, in conditiile in care, aplicarea acesteia ar rezulta din fapte savarsite in timp de razboi sau de pericol iminent de razboi.

Protocolul nr. 13 stipuleaza ca pedeapsa cu moartea este considerata abolitã in toate imprejurarile, indiferent de situatia de pace sau de razboi.

Continutul dreptului la viata nu trebuie, insa, inteles ca limitandu-se doar la interdictia uciderii persoanei.

In acelasi timp, el nu presupune obligatia Statului de a lua masuri privind asigurarea unui anumit nivel de viata necesar supravietuirii, pentru ca dreptul la un nivel de viata suficient, sau, mai exact, dreptul la conditii minime de existenta, nu isi gaseste temeiul juridic in articolul mentionat, acesta fiind un drept social care poate fi dedus din alte norme juridice aplicabile.

Jurisprudenta Curtii Europene de la Strasbourg a avut prilejul sa contureze in aceasta materie, cateva repere esentiale referitoare la:

1. cazurile unor persoane disparute,
2. la situatia unor decese survenite in perioada arestarii preventive,
3. in legatura cu violente grave,
4. avorturi,
5. si cu privire la alte asemenea situatii.

Cu prilejul Hotararii pronuntate in cazul Osman contra Regatului Unit, din 28 octombrie 1998, Curtea Europeana de la Strasbourg mentioneaza , atat obligatia Statului de a asigura dreptul la viata printr-o legislatie penala concreta, care sa descurajeze omuciderile, cat si obligatia pozitiva a Statului de a lua masuri de ordin preventiv, a caror eficienta trebuie sa protejeze individul de amenintarile altor persoane care i-ar putea produce decesul.

Totusi, jurisprudenta Curtii de la Strasbourg subliniaza ca o asemenea obligatie, nu trebuie sa constituie o sarcina insuportabila sau excesiva, pentru autoritatile nationale.

Rationamentul Curtii de la Strasbourg demonstreaza extinderea aplicarii articolului 2 din Conventia CEDO, de la actiunile agentilor Statului care provoaca moartea, la relatiile sau la comportamentul interindividual al persoanelor aflate sub jurisdictia sa, si in general, largirea incidentei Conventiei CEDO la relatiile dintre particulari.

O alta caracteristica jurisprudentiala a aplicarii articolului 2 din Conventia CEDO a fost, aceea a ezitarii Comisiei Europene si Curtii Europene a Drepturilor Omului, in fata cazurilor referitoare la avorturi.

In legatura cu incidenta normei la un caz de avort terapeutic, in doctrina s-a pus in evidenta ca, in timp ce Comisia Europeana a apreciat ca articolul 2 s-ar aplica doar dupa nasterea copilului, Curtea a evitat, pur si simplu, sa se pronunte asupra dreptului la viata al copilului nenascut** [ ** Sudre, F., op.cit., p.206 ].

Si in acest context, s-a preferat sa se considere ca Statelor contractante trebuie sa li se recunoasca o putere de apreciere mai larga, dar nu nelimitata ** [ ** Dutertre G., op.cit., p.39 – Affaire H. c./ Norvège – Requête n^o 17 004 / 1990, Décision du 19 mai 1992 ].

In consecinta, jurisprudenta CEDO relativa la articolul 2 subliniaza cateva obligatii principale care cad in sarcina Statelor, in cazul decesului unei persoane, si anume :

( 1 ) Obligatii de efectuare a unei anchete complete, impartiale si independente, daca moartea persoanei a survenit in timp ce aceasta era arestata sau retinuta ( Hotararile Salman contra Turciei, din 27 iunie 2000, Velikova contra Bulgariei, din 18 mai 2000 ).

Scopul esential al anchetei, este de asigura aplicarea efectiva a dreptului intern care protejeaza dreptul la viata.

In cauzele privind implicarea organelor sau a agentilor Statului, dreptul garanteaza obligatia acestora din urma la masuri pozitive, vizand evitarea deceselor survenite sub responsabilitatea lor ( Hotararea Hugh Jordan contra Regatului Unit, din 4 mai 2001 ).

( 2 ) Obligatii de luare a masurilor pozitive necesare, in vederea protectiei vietii persoanei, chiar daca decesul acesteia nu se datoreaza vreunui agent al Statului, ci unor terte persoane ( cazul Osman contra Regatului Unit, precitat, si Hotararea Cicek contra Turciei din 27 februarie 2001, referitoare la o persoana disparuta dupa arestare si prezumata a fi decedata ).

( 3 ) Obligatii de informare a populatiei asupra riscurilor prezentei, in apropierea unei zone locuite, a unei uzine care produce substante periculoase si luarea masurilor de prevenire in caz de accident ( chimic, nuclear, etc. ) ( Hotararile Curtii in cazul Guerra si altii contra Italiei, din 19 februarie 1998, si in cazul ICB contra Regatului Unit, din 9 iunie 1998 ).

Jurisprudenta CEDO subliniaza cateva aspecte particulare de aplicare a articolului 2, in cazul :

1. operatiunilor de salvare,
2. al operatiunilor de mentinere a ordinii publice, ca si in cazul
3. unor operatiuni militare.

( 1 ) Astfel, in prima situatie, Curtea s-a pronuntat in cazul Hotararii Andronicou si Constantinou contra Ciprului, in legatura cu uciderea prin impuscare a unui cuplu la domiciliul acestuia, ca urmare a interventiei politiei, determinata de comportamentul violent al unuia dintre membrii cuplului, fata de celalalt ( Hotararii Andronicou si Constantinou contra Cipru, din 9 octombrie 1997, paragraf 184-86 ).

Curtea a subliniat ca, desi autoritatile au incercat sa evite pericolul legat de comportamentul violent al unuia din membrii cuplului, totusi, datorita faptului inarmarii agentilor de Politie cu arme automate si indeosebi, al utilizarii de catre acesti politisti a unor asemenea arme, care presupun o precizie mai mica, a retinut ca Statul-pârât nu a prevazut si organizat operatiunea de salvare a unuia din membrii cuplului, astfel incat sa evite orice risc posibil pentru viata acestora.

( 2 ) Cu privire la cea de-a doua situatie, jurisdictia europeana a considerat ca, imprejurarile descrise in cazul Güleç contra Turciei, precitat, forta ( armelor ) utilizata, care a avut drept consecinta moartea petentului, nu era absolut necesara, in sensul articolului 2 din CEDO.

( 3 ) In sfarsit, in cea de-a treia situatie, Curtea a considerat ca poate deduce in mod rezonabil, absenta prudentei suficiente din partea autoritatilor, in legatura cu protectia vietii populariei civile.

(  extras din Drept European al Drepturilor Omului, Volumul I, Drept Material European al Drepturilor Omului, editia a IV-a, Prof.univ.dr.Ionel Olteanu, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007 )