Gânduri despre profesorul Caius Iacob de Gabriela Marinoschi ( cercetãtor stiintific, dr., Institutul de Statisticã Matematicã si Matematicã Aplicatã )
( Comunicare sustinutã in cadrul Sesiunii omagiale « Centenar Caius Iacob ( 1912 – 1992 ) « , 29 martie 2012, Aula Academiei Române )
In anul 1978 cand seria mea intra in anul IV si cand ne desparteam pentru specializari, conform structurii de atunci a Facultatii de Matematica, grupa de Mecanica fluidelor incepea primul curs, din urmatorii doi ani, cu profesorul Caius Iacob.
Era un moment incitant pe care il asteptam cu multa emotie, profesorul fiind o legenda vie a facultatii.
In imaginatia noastra, un academician atat de vechi in Academia Romana nu putea fi chiar omul jovial si plin de naturalete pe care l-am aflat atunci la inceput.
Acestea erau insa doar doua aspecte ale personalitatii sale complexe, profesorul fiind mereu un izvor de surprize, asa cum a dovedit in viata sa.
De aceea, aceste ganduri – ale unei persoane ce s-a aflat pentru o perioada de timp intr-o vecinatate a prof. Caius Iacob – sunt mai degraba despre omul Caius Iacob si despre ceea ce putea sa para surprinzator in deciziile si actiunile sale.
Incep insa prin a afirma ca amintirea omului Caius Iacob, sigur nu se poate separa de cea a profesorului.
Rememorez fluiditatea lectiilor sale, in care chiar cand apareau vartejuri, un Deus ex Machina matematic inventat de profesor stabiliza curgerea catre un regim laminar, care se incheia cu un rezultat elegant, simplu si util.
Profesorul avea o usurinta innascuta in a prezenta totul ca o poveste, istoria hidrodinamicii si a marilor ei nume desfasurandu-se in fata noastra.
Lagrange, Euler, Daniel Bernoulli, Prandtl – favoritii sai, erau mereu prezenti.
Nu exista sa treaca un moment remarcabil din viata lor, ziua nasterii, a stabilirii vreunui rezultat, fara ca profesorul sa nu ii pomeneasca, daca nu printr-o sesiune stiintifica sau un articol, macar prin a-i aminti la cursul tinut in ziua aceea.
Mereu aparea numele lui Henri Villat la care profesorul Iacob isi sustinuse teza de doctorat, fiind student la Sorbona simultan cu Jean Leray.
Cand in 1935 Caius Iacob prezenta teza sa Sur la détermination des fonctions harmoniques conjuguées par certaines conditions aux limites. Applications à l’Hydrodynamique, Jean Leray tocmai publicase in volumul 63 din 1934 al revistei « Acta Mathematica « , articolul Sur le mouvement d’un liquide visqueux emplissant l’espace, nota anuntata si in teza sa de doctorat din 1933, care introducea pentru prima oara definitia solutiei slabe pentru ecuatia Navier-Stokes si deschidea calea abordarii functionale moderne a ecuatiilor cu derivate partiale si ale hidrodinamicii, in particular.
Cu suprindere si nostalgie totodata ma gandesc de ce drumurile lor in cercetare s-au despartit atunci si de ce pasiunea pentru matematica a lui Caius Iacob nu l-a indreptat niciodata in directia deschisa de Jean Leray.
Imi imaginez ca, poate pentru ca radacinile prof. Caius Iacob erau adanc implântate in tot ceea ce insemna traditie si acest lucru l-a determinat sa aleaga o cale clasica si in matematica.
Dar, mai ales pentru ca faptul ca profesorul era un nativ al analizei complexe, in care a gasit toate posibilitatile si instrumentele pentru a-si elabora teoriile si a obtine rezultatele exprimate intr-o forma analitica, concreta, conforma cu spiritul sau de mecanician.
Relatia personala cu Jean Leray a ramas insa pentru toata viata, prof. Jean Leray fiind ales in 1991 membru de onoare al Academiei Romane, la propunerea profesorului Caius Iacob.
Pe langa memorabilele sale lectii, profesorul a fost cel care pe noi, cei de la mecanica fluidelor, ne-a introdus in comunitatea matematica, luandu-ne cu el, de cand eram studenti, la colocviile pe care le organiza.
Impreuna cu prof. Nicolae Teodorescu ne obtinea si sponsorizarea necesara de la Societatea de Stiinte Matematice.
Ii datoram, asadar, faptul ca ne-a deschis drumul catre viata stiintifica.
Tot de la el am invatat pentru prima oara ca a face cercetare inseamna a citi in principal articole si nu numai carti.
In anul 1990, profesorul, care era presedintele Sectiei de stiinte matematica din anul 1980, mi-a facut surpriza de a ma invita sa devin secretar stiintific al sectiei.
Am ezitat timp de mai multe luni, dar Domnia Sa, cu rabdare, m-a convins pana la urma, aducandu-mi argumente in care credea si care, cel putin atunci, erau valabile, legate de demnitatea acestei pozitiii si de istoria celor care au detinut functia respectivs in Academie.
Mi-am dat seama atunci de respectul sau profund pentru aceasta institutie, pentru valorile sale, pentru colegii sai, si de dorinta si actiunile intreprinse pentru o viata stiintifica autentica in Academie.
Desi este bine stiut, as vrea sa reamintesc desavarsita sa politete, modestie si naturalete care faceau pe orice student, doctorand, functionar, colaborator oricat de tanar, sa se simta bine in relatia cu Domnia Sa.
In anul acela, Academia trecea prin febra infiintarii sau reinfiintarii institutelor.
Impreuna cu un grup de cercetatori, in principal de la Sectia de aerodinamica a INCREST-ului, profesorul a facut demersuri pentru infiintarea unui institut de mecanica fluidelor.
Acesta s-a concretizat in anul 1991 sub numele de Institutul de Matematica Aplicata ( IMA ), avand la infiintare sprijinul neconditionat al acad. Radu Grigorovici, pe atunci vicepresedinte al Academiei Romane, si mai ales al secretarului general din vremea aceea, acad. N.N. Constantinescu, care si ulterior a sustinut institutul nostru cu maxima generozitate.
Profit de acest moment pentru a aduce un gand pios celor doi.
Firesc era ca profesorul Caius Iacob sa fi fost directorul acestui institut.
Probabil credincios meseriei sale de dascal la catedra, era foarte amuzat de aceasta idee, mai ales ca atunci i se prezentau de catre unii cercetatori si alte proiecte, ca de exemplu ca in cadrul institutului sa se infiinteze o editura ( al carei sef sa fi fost ) sau o tipografie, lucruri care il faceau sa glumeasca, spunand ca doream sa ne privatizam – sintagma curenta a acelor vremuri.
In cele din urma, nu a acceptat functia de director, ramanand doar director onorific.
Un lucru surprinzator a fost si acela ca nu a dorit sa candideze in 1990 la o functie din Biroul Prezidiului Academiei.
Nu am inteles la inceput de ce.
Apoi mi-am dat seama ca dorea sa se dedice cat mai mult timp unei alte pasiuni – ascunse poate pana atunci – aceea de om al societatii.
Era o surpriza ?
Poate nu, daca imi amintesc o discutie avuta cu Domnia Sa in 1981.
Mergand intr-o seara la Operã, am trecut inainte sa il vizitez.
M-a intrebat ce se joaca si i-am raspuns Nabucco.
Dupa ce a fredonat cateva pasaje din vestitul cor, a inceput o discutie despre popoarele oprimate politic, evidentiind credinta in ziua salvarii care va veni.
Eu eram sceptica atunci, dar Domnia Sa foarte optimist.
Apoi, mi-a marturisit frustrarea sa ca nu traim intr-o tara democratica, in care sa existe un parlament unde sa se poata face cunoscute opinii si sa se faca legi democratice.
Stiam ca facea parte dintr-o familie de mari intelectuali ardeleni, luptatori pentru afirmarea neamului romanesc.
Povestea adesea cu multa mandrie despre momentul de mare insemnatate al istoriei familiei sale, cand tatal si unchiul sau au fost delegati oficial la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia in 1918.
Pe de alta parte, chiar avea o pregatire in aceasta directie.
Povestea ca tatal sau l-a trimis la Sorbona ca sa urmeze Dreptul, insa el s-a inscris la Matematica ; aceea era pasiunea sa.
Fiind un copil ascultator – asa cum spunea – nu a vrut sa il supere pe tatal sau si a urmat simultan si cursurile de Drept.
Nu trebuia deci sa fie surprinzator faptul ca profesorul a dorit sa fie in Parlament, institutie in care efectiv credea si unde, chiar daca nu a avut timp sa faca mai mult, a luat cuvantul de cateva ori si a spus ceea ce considera ca trebuia spus.
Asa cum facuse de altfel si inainte de 1990, intr-un mod curajos si elegant, in interventiile sale din “ Flacara “ si “ Contemporanul “, cand vorbea despre ce nu era bine in invatamantul romanesc.
Era convins ca un om de cultura ( si bineinteles si de stiinta ) trebuie sa fie si in centrul vietii sociale si sa isi spuna opiniile.
Revin acum la perioada 1990-1992, in care am colaborat aici si care, din pacate, a fost foarte scurta.
In institutul infiintat de prof. Caius Iacob, cercetatorii au incercat sa mentina traditia sa.
In anul 2002, institutul s-a unit insa cu Centrul de Statistica Matematica, devenind Institutul de Statistica Matematica si Matematica Aplicata, care de atunci poarta numele celor doi fondatori : Gheorghe Mihoc si Caius Iacob.
Departamentul de matematica aplicata al acestui institut – format din fostul IMA – continua si astazi cercetari de aerodinamica si mai ales incearca sa pastreze vie flacara Colocviului de mecanica fluidelor si aplicatiile ei tehnice, infiintat de prof. Caius Iacob si organizat cu sfintenie in jurul zilei de 14 octombrie – de Sfanta Parascheva.
Colocviul poarta de ani buni numele lui Caius Iacob si va avea loc anul acesta la Bucuresti intre 10-12 octombrie, fiind un alt moment in care se va marca centenarul nasterii sale.
Inchei aceasta insiruire de ganduri, poate disparate, amintind inca o data ca prof. Caius Iacob a fost o personalitate vasta, care a demonstrat permanent credinta in ceea ce facea in stiinta, cercetare si la catedra, tenacitatea de a concretiza ideile in care credea, forta de a pastra unitatea membrilor familiei sale stiintifice – cea a mecanicienilor si cultul pentru cei care au construit anterior drumul stiintei.
Nu in ultimul rand, a dovedit credinta sa ferma in misiunea carturarului in viata Cetatii, aceea de angajare totala chiar cu pretul sacrificiilor personale.
Prin toate acestea, Caius Iacob ramane o dimensiune simbolica in cultura romaneasca.
( extras din “ Ganduri despre profesorul Caius Iacob “, Gabriela Marinoschi, Sesiunea “ Centenar Caius Iacob ( 1912 – 1992 ) “ , revista “ Academica “, revista editata de Academia Romana, nr. 3 Martie 2012 Anul XXII 257 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu