O scurta privire asupra situatiei politice a Romaniei de la 11 februarie 1866 pana la 11 martie 1871 ( 2 )
Sub asemenea asupicii guvernul de la 11 februarie, dupa o incercare neizbutita cu contele Filip de Flandra, purcede in zilele de la 2 pana la 8 aprilie 1866 la plebiscitul care, cu 685,969 de voturi pentru si 224 contra, consacrã alegerea principelui Carol din casa suverana de Hohenzollern.
La 10/22 mai noul principe, de-abia in varsta de 27 de ani, prin o spontana hotarare, soseste in capitala tarii si inaintea Adunarii Constituante, prezidate de Manolache Costache ( Epureanu ), depune juramantul, iar noua Constitutie, sanctionata la 30 iunie, e promulgata la 1 iulie 1866.
Cel dintai minister al principelui Carol I ( 11 mai 1866 ) este astfel compus :
- Lascar Catargiu, prezident si interne,
- P. Mavrogheni, externe,
- General Ion Gr. Ghica, razboi,
- Ion C. Cantacuzino, justitie,
- Ion C. Bratianu, finante,
- C.A. Rosetti, culte,
- Dimitrie A. Sturdza, lucrari publice.
Dar dupa doua luni L. Catargiu, Bratianu si Rosetti parasesc ministerul.
La 15 iulie se formeaza cabinetul Ion Ghica cu Mavrogheni la finante, apoi la 2 martie 1867 cabinetul C. Kretzulescu, si asa mai departe in mai putin de cinci ani se schimba 10 cabinete si se fac vreo 30 de modificari ministeriale partiale, pana cand de la 11 martie 1871 inainte, de la al doilea cabinet L. Catargiu, incepe era ministerelor serioase cu o mai lunga durata.
Situatia, totdeauna grea la inceputul domniei unui principe strain, devenise in cazul nostru exceptional de grea prin intamplarile aratate mai sus.
Relativ usoara era admiterea faptului indeplinit din partea celor sapte Puteri Garante, cu toata opozitia formala a reprezentantilor lor, care in Conferinta de la 2 mai 1866, convocata ad-hoc, declarasera alegerea plebiscitara nevalabila.
Fiindca, dupa articolele 22 si 27 ale Tratatului de la Paris, niciuna din puteri nu avea dreptul sa intervina singura in contra noastra, ci trebuia sa dobandeasca incuviintarea celorlalte, in chiar aceasta multiplicitate si divergenta de interese sta putinta liberei noastre dezvoltari.
Principele Carol I, la sosirea sa in tara, avea aprobarea lui Napoleon al III-lea si nu mai putin importanta aprobare a lui Bismark, daca nu direct a regelui Prusiei.
Si, printr-o fericita coincidenta istorica, pe cand tocmai de pe la 1866 prestigiul lui Napoleon incepea sa scada si a scazut treptat pana la desavarsita lui pierdere la Sedan, prestigiul regelui Prusiei si al marelui sau cancelar cresteau si deveneau preponderente in Europa, iar o parte a acestui prestigiu se rasfrangea fireste si asupra principelui nostru din casa Hohenzollern.
Prin urmare relatiile externe ale noii domnii, oricat de grea a fost dobandirea recunoasterii ei din partea Inaltei Porti in octombrie 1866, aveau sa se consolideze din an in an, si astfel una din prevederile Divanului Ad-Hoc, cand isi formulase cerinta principelui strain, se dovedea pe deplin indreptatita.
Si raportul intre Carol I si Constitutia noastra de la 1866, cu prematurul ei liberalism, nu putea pricinui mari greutati.
Principele Carol, desi pana atunci ofiter in armata prusiana si traind in atmosfera curtii de la Berlin, unde democratia liberala era foarte rau vazuta, ramasese independent in judecata sa politica, se afla in relatii mai intime cu mostenitorul tronului Prusiei, ale carui aspiratii constitutionale erau cunoscute, si nu se sfiise a se pune in contact cu societatea burgheza din Berlin, dusmana naturala a reactionarismului aristocratic.
In iarna 1865-1866, cercurile bine informate de acolo vorbeau chiar de intarzierea intentionata a inaintarii printului Carol I la rangul de capitan, tocmai din cauza inclinarilor sale liberale.
In asemenea imprejurari este lesne de explicat ca Ion Bratianu, cel dintai barbat politic din Romania, cu care s-a intalnit principele Carol ( 19/31 martie 1866, la Düsseldorf ) si care i-a vorbit despre chemarea sa la tron, sa-i fi lasat o impresie asa de simpatica. – Prin urmare noua noastra Constitutie se putea astepta la o sincera aplicare a ei, in marginile puterilor date tanarului domnitor, si de altminteri ea insasi prevedea putinta reformarii, tot pe cale constitutionala, daca o asemenea necesitate se ivea.
Nici vreo accentuare a spiritului separatist intre munteni si moldoveni nu era de temut, cu toata ocrotirea ce ar fi aflat-o din partea Rusiei.
Rascoala de la 3 aprilie 1866 fusese energic inabusita de locotenentul domnesc Lascar Catargiu, sosit cu o zi mai inainte in Iasi ; si chiar faptul ca acea miscare a fost inscenata, cu ajutorul cneazului Moruzi, de niste oameni fara insemnatate, ca N. Roznovanu, Teodor Boldur-Lãtescu si N. Ceaur-Aslan, carora li se asociase usorul la minte mitropolit Calinic Miclescu, dovedea ca epoca deosebirii exploatate intre moldoveni si munteni ajunsese acum pe sfarsite.
In toata linistea principele Carol, inainte chiar de intrarea sa in capitala, de la mosia Golestilor, unde a fost gazduit in seara de 9 mai 1866, a putut sa faca din gratierea mitropolitului Calinic primul act al domnirii sale.
Dar greutatea cea mare, adevarata greutate a situatiei interne, era lipsa oricarui simtamant dinastic in poporul roman, deprins de atatea generatii cu domniile efemere, indiferent la desele schimbari ale indivizilor de pe tron, mai indiferent acum in urma rasturnarii lui Cuza-Voda, si in care popor totusi, daca noua monarhie constitutionala avea sa-i garanteze viitorul, trebuia inradacinat acel cuget trainic de credinta in persoana domnitorului si in perspectiva succesiunii ereditare la tron.
Si cum sa se nasca si de unde sa creasca acest cuget, cand una din cele mai manifeste reprezentari ale lui, armata, fusese izbita tocmai in simtamintele de fidelitate si de disciplina prin cele petrecute la 11 februarie 1866 ?
Daca o regenerare a spiritului public avea sa se produca in aceasta privinta, ea nu era de inchipuit decat printr-o indelungata si staruitoare actiune.
Ea presupunea din partea tanarului domnitor o rara impreunare de calitati : multa prudenta, si mai multa ingaduinta, o rabdare dusa pana la limitele sufletului omenesc si cunoasterea de oameni.
Iar din partea barbatilor politici ai tarii, ea presupunea hotararea de a sprijini dinastia ce si-o alesesera si de a avea totdeauna luarea aminte atintita asupra acestui punct cardinal.
Caci situatia creata tarii prin inaltarea pe tron a unui principe dintr-o casa suverana a Europei cuprindea – ce e drept – o mare garantie pentru existenta Statului, insa putea fi in alta privinta si un mare pericol.
Tocmai faptul ca acea casa suverana ajunsese in scurt timp la atata prestigiu in Europa deschidea perspectiva intaririi noastre in viitor, daca stiam sa respectam pe noul Ales, dar ne putea periclita chiar existenta daca prin departarea lui loveam in acel prestigiu.
Cu un principe de Hohenzollern dupa 1866, necum dupa 1870, noi nu puteam face nepedepsiti ceea ce au facut grecii la 1862 cu un principe de Witelsbach.
Nu pentru prima oara in al XIX-lea secol tara noastra s-ar fi infatisat in gandul celor ce conduceau politica Marilor Puteri ca un simplu obiect de compensatie teritoriala * [ * Inca la octombrie 1869, cu prilejul calatoriei imparatului Franz Joseph I la Constantinopol, Ali-Pasa propune lui Beust cedarea “ Principatelor “ catre Austro-Ungaria ].
Insa toate aceste griji erau mai mult ale viitorului, precum nici nu se putea inlatura decat in viitor, si, pentru o parte din ele, numai cu ajutorul sortii.
Desteptarea si intarirea simtamantului dinastic atarna, in afarã de insusirile personale ale principelui, de la o actiune indelungata a partidelor noastre politice, de la directia luptelor parlamentare, de la lucrarea prin presa si prin intruniri publice, si nu mai putin, desi mai latent, de la invatatura data tinerimii prin profesorii scolilor Statului.
Si cat pentru indreptarea spiritului armatei, aceasta nu se putea prevedea cu oarecare temei decat in urma unui viitor razboi, in care ofiterii nostri sa primeasca adancã impresie a misiunii lor hotaratoare si sa simta atunci de la sine necesitata elementara a disciplinei si a credintei neclintite ; iar provocarea razboiului nu putea sa vina de la noi, ci trebuia asteptata de la alte complicatii europene.
Ce vadita actiune caracteristica avea sa intreprinda acum noul principe de la inceputul domniei – iacã intrebarea cea mai apropiata, marele interes al momentului.
In acest inteles starea economica a tarii se impunea atentiei pe planul dintai.
Si nu era aici vorba de obisnuita regulare a finantelor Statului, oricat de anevoioasa ar fi fost pana cand s-a statornicit prin destoinicia lui P. Mavrogheni, dar era vorba de puternica impulsiune ce trebuia data activitatii economice generale, prin o mult mai energica circulare a cunoscutei bogatii din agricultura, prin descoperirea de bogatii inca necunoscute, prin formarea elementelor unei viitoare industrii.
In calatoria sa prin Moldova ( august 1866 ) Carol I dã o primã dovada de tact politic, cautand sa se intalneasca mai ales cu C. Negri si cu V. Alecsandri, amicii intimi ai lui Cuza-Voda, aceia care stiau mai bine ce facuse si ce nu fusese in stare sa faca fostul domnitor.
In convorbirile cu ei principele Carol isi aratã gandul de a-si inaugura domnia prin infiintarea unei intinse retele de drumuri de fier * [ * Notitã de la V. Alecsandri ], gand de mare insemnatate, greu de realizat in starea inapoiata a tarii de atunci, fara industrie proprie, fara ingineri, fara lucratori, fara credit pe pietele Europei.
Indrazneata intreprindere, precum era menita sa fie de cel mai mare folos pentru desteptarea economica a tarii, a si fost una din ocaziile pentru izbucnirea inevitabilei crize a tinerei domnii.
Caci astfel se intamplã : tocmai de fapta cea insemnata, care in cuget se infatiseaza sub aspectul cel mai ademenitor, e aninata cumpana sortii.
Nu intrã in cadrul acestor notite, al caror scop este intelegerea atmosferei intelectuale in miscarea noastra politica, de a starui cu amanuntul asupra chestiunilor economice.
Atat numai trebuie sa fie zis, ca ideea cailor ferate, o data conceputa in asa mari dimensiuni, era mai lesne de realizat in anul 1868 cu ajutorul capitalului german, si cu cel mai cutezator concesionar prusian Strousberg.
Parisul, in urma izbanzii prusienilor de la Sadova si in perspectiva razboiului contra Germaniei, se instrainase de noi ; iar de la celelalte piete ale Europei nu se putea astepta o primire favorabila pentru finantarea unei asemenea intreprinderi.
Austriacului Ofenheim i s-a incredintat, de altminteri in conditii prea grele, numai construirea fragmentului Iasi-Roman-Itcani.
Preferinta acordata propunerii prusine pentru reteaua principala se explicã de la sine in modul cel mai firesc.
Tot asa de explicabil este ca principele Carol a inceput executarea planului sau prin ministerul liberal de la 27 octombrie 1867 cu Ion Bratianu la finante.
In acest fel de momente Partidul Liberal e mai comod la guvern decat in opozitie.
Dar mobilitatea noastra parlamentara din acea epoca nu ingaduie niciunui guvern o durata suficienta.
Ministerul liberal se modifica in parte prin demisionarea lui Stefan Golescu si inlocuirea sa cu generalul Nicolae Golescu la 1 mai 1868.
Partidul Liberal din Muntenia, la inceput lipsit de aderenti in Moldova, se vede silit a se uni cu asa-numita “ fractiune liberala si independenta “ din Iasi, care insa nu se mentine in efemera sa existenta decat prin ura in contra strainilor, mai ales in contra evreilor ; si astfel guvernul liberal de la 1867 tolereaza ( o contradictio in adjecto ) izgonirea administrativa a catorva familii izraelite prin prefectul Lecca din Bacau, masura izolata si cu atat mai nechibzuita, cu cat, fara niciun folos, devine in ochii Europei apusene o provocare tocmai in momentul cand tara are trebuintã de creditul in strainatate pentru drumurile ei de fier.
Incercarea ministrului-prezident Stefan Golescu de a-si apara administratia din Bacau este facuta cu atata nedibacie, incat il sileste sa se retraga, dupa ce a expus tara la primele scuze fata de Austria * [ * Vezi Cartea rosie austriaca, Correspondenzen K. K. Gemeinsamen Ministeriums des Aeusseren, 1868, nr. 2, pp. 47-65. La p. 61 nota de la 21 mai 1868, cu scuzele generalului Golescu ; la p. 64 nota de la 25 iunie 1868 cu asigurarea lui Ion Bratianu pentru despagubirea izraelitilor ].
Insa nici sub prezidenta generalului Golescu liberalii nu pot sta mai mult timp la putere, si in 16 noimbrie 1868 se formeaza cabinetul Dimitrie Ghica, mai apropiat de “ centru “ ; apoi, dupa o scurta functionare a unui minister Al. G. Golescu, spiritualul Manolache Costache incearca la 20 aprilie 1870 guvernul cu “ Juna dreaptã “ ( G. Manu, G. Gr. Cantacuzino, A. Lahovari, C. Gradisteanu, P.P. Carp ), “ closca cu pui “ – cum i-a ramas numele dupa o vorba glumeata a deputatului I. Negurã.
In vremea guvernului “ Junei drepte “ izbucneste in Europa centrala cea mai crancena lupta a secolului nostru, razboiul franco-german de la 1870.
Printre aceste evenimente, intreprinderea Strousberg inanteaza cu vicisitudinile obisnuite in asemenea cazuri.
Liberalii, trecuti la sfarsitul anului 1868 in opozitie, se folosesc de toate incidentele pentru a ataca guvernul si in curand, fara niciun scrupul constitutional, tronul.
De prin august 1869 ziarul Românul ia o pronuntata atitudine antidinastica ; pana si dl Hâjdeu, in curand Bogdan-Petriceicu Hasdeu, cu foaia d-sale Traian, se amestecã in acest soi de agitare.
Traian este si cel dintai ziar care ( 11 octombrie 1869 ), vorbind de raposatul profesor al Universitatii din Iasi Simion Barnutiu, ‘ adevaratul parinte al fractiunii libere si independente “, cautã sa raspandeasca dincoace de Milcov ideile lui in contra principelui strain, idei despre care se vorbeste mai pe larg in primul discurs parlamentar reprodus in volumul de fata * [ * Micile criterii personale pot adeseori servi de masura pentru constatarea unor evolutii, de exemplu a progresarii dinasticismului la noi in tara. Antidinasticul de la 1868 este astazi ( 1896 ) stipendiatul regelui Carol pentru Magnum Etymologicum si, direste, cel mai fervent dinastic. ].
In ianuarie 1870 fostul domnitor Cuza este ales deputat de Mehedinti, insa refuzã mandatul.
Cu catva timp mai inainte ducele de Grammont, nenorocitul ministru francez de la 1870, care a declarat razboiul Prusiei, pe atunci insa ambasador la Viena, provoaca o intalnire cu principele Cuza si cautã sa-l sondeze asupra unei reinstalari pe tronul României * :
- * Grammont. La guerre, nous l’aurons avec la Prusse, elle est inévitable. Le moment est peut-être plus proche que vous ne le croyez ... Nous aurons besoin d’avoir un point d’appui en Orient. Nous avons déjà un dans les Hongrois qui voient de fort mauvais oeil les encouragements donnés pas le gouvernement roumain aux Transilvains et certaines paroles imprudentes du Prince Charles ( Carol ) pour la réunion de tous les Roumains sous son sceptre .... Nous en avons assez du Prince Charles, bien assez.
- Couza ( Cuza ). Mai enfin, quel est votre but ? Avez-vous un projet arrêté ? Voulez-vous provoquer un changement ?
- Grammont. Ce ne serait pas difficile ...
- Couza. Quoiqu’il en puisse arriver, je ne consentirais jamais à rentrer en Roumanie par une intervention étrangère.
Toate acestea permit sa se intrevada o intreaga actiune combinata pentru rasturnarea domnitorului Carol I.
( extras din Istoria Politicã a României sub Domnia lui Carol I, Titu Maiorescu, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu