Pentru o corectã folosire a libertãtii ( Papa Ioan Paul al II-lea )

Pentru o corectã folosire a libertãtii ( Papa Ioan Paul al II-lea )

Dupa caderea sistemelor totalitare, in care transformarea oamenilor in sclavi atinsese apogeul, pentru cetatenii oprimati s-a deschis perspectiva libertatii, adica posibilitatea de a hotari ei si pentru ei.

S-au spus multe despre acestea.

Intrebarea de fond este :

Cum sa profitam de aceste posibilitati de decizie libera evitand pe viitor o revenire a rãului care actiona in acele sisteme sau in acele ideologii ?

Daca dupa caderea sistemelor totalitare societatile s-au simtit libere, aproape simultan s-a ivit o problema de fond : cea a folosirii libertatii.

Este o problema care nu are doar dimensiune individuala, ci si colectiva.

De aceea, ea asteapta o rezolvare oarecum sistematica.

Daca eu sunt liber, inseamna ca pot sa-mi folosesc libertatea intr-un sens bun sau intr-un sens rãu.

Daca o folosesc intr-un sens bun, devin la randul meu mai bun, iar binele facut de mine influenteaza pozitiv tot ce ma inconjoara.

Daca, in schimb, o folosesc gresit, in mine si in jurul meu rãul se va inradacina si se va raspandi.

Gradul de pericol al lumii in care traim astazi constã in faptul ca, in actul folosirii libertatii, se pretinde sa se faca abstractie de dimensiunea eticã, adica de binele si de raul moral.

O anumita concepere a libertatii, care in prezent are un puternic ecou in opinia publica, indeparteaza atentia omului de la responsabilitatile etice.

Astazi se pune accentul doar pe libertate. Se spune : ceea ce conteaza e sa fii liber, total eliberat de frâie sau legaturi, astfel incat sa te misti dupa propria vrere, care, adesea, e doar un capriciu.

Este limpede : un liberalism de asemenea natura nu poate fi calificat decat ca primitiv.

Influenta sa este, oricum, devastatoare.

Dar trebuie sa adaugam imediat ca traditiile europene, mai ales cele ale perioadei Iluministe, au recunoscut necesitatea unui criteriu de reglementare in folosirea libertatii.

Acest criteriu a fost identificat nu atat in binele corect ( bonum honestum ), cat, mai curand, in profit sau in placere.

Intalnim aici o componenta foarte importanta a traditiei gandirii europene, careia trebuie sa-i dedicam ceva mai multa atentie.

In actiunile omului, diferitele facultati spirituale tind catre o sinteza.

In aceasta sinteza, rolul conducator ii revine vointei.

Astfel, un subiect imprima actiunii propria ratiune.

Faptele omenesti sunt libere si, ca atare, fac apel la rationalitatea subiectului.

Omul vrea un anumit bine si il alege : in consecinta, este responsabil de alegerea lui.

Pe fundalul acestei viziuni – metafizicã, dar si antropologicã – a binelui, se impune o distinctie cu caracter etic.

Este distinctia dintre :

1. binele corect sau bonum honestum,
2. binele profitabil sau bonum utile, si
3. binele placut sau bonum delectabile.

Aceste trei feluri de bine califica organic actul uman.

Actionand, omul alege un anumit bine, care devine scopul faptei sale.

Daca subiectul alege un bonum honestum, scopul sau se conformeaza chiar esentei obiectului actiunii si este, de aceea, un scop onest.

Cand obiectul alegerii este un bonum utile, scopul este reprezentat de avantajul pe care subiectul il va trage.

Chestiunea moralitatii actiunii ramane inca deschisa : daca actiunea din care este tras avantajul este onesta, precum oneste sunt si mijloacele folosite, doar atunci scopul urmarit de subiect va fi si el onest.

Tocmai in legatura cu aceasta chestiune apare diferenta dintre traditia eticii aristotelico-tomiste si utilitarismul modern.

Utilitarismul a lasat deoparte cea dintai dimensiune a binelui, cea fundamentala, cea a lui bonum honestum.

Antropologia utilitarista si etica ce isi trage originile din ea pornesc de la convingerea ca omul tinde in principal catre urmarirea interesului propriu sau al grupului din care face parte.

De fapt, scopul actiunilor oamenilor este avantajul personal sau de grup.

Cat despre bonum delectabile, bineinteles, el este luat in consideratie de traditia aristotelico-tomista, ai carei mari ganditori, in reflectia lor etica, sunt pe deplin constienti de faptul ca facerea unui bine este intotdeauna insotita de o bucurie interioara – bucuria binelui.

Insa, in gandirea utilitaristilor, dimensiunea binelui si dimensiunea bucuriei sunt puse pe plan secund fata de cautarea profitului sau a placerii.

Bonum delectabile din gandirea tomista s-a emancipat oarecum in noua fundamentare, devenind bine si scop de sine statatoare.

In viziunea utilitarista, prin actiunile sale, omul cautã – mai inainte de orice – placerea, si nu honestum.

Sigur, utilitaristi ca Jeremy Bentham sau John Stuart Mill subliniaza ca nu este vorba doar de placere la nivelul simturilor : intra in joc si placerile spirituale.

Trebuie, spun ei, sa le luam in consideratie si pe acestea, facand asa-numitul “ calcul al placerilor “.

Tocmai acest calcul este, in felul lor de a gandi, expresia “ normativa “ a eticii utilitariste : cat mai multa placere pentru cat mai multe persoane.

Acestei perspective trebuie sa i se conformeze actiunea omului si cooperarea dintre oameni.

Un raspuns la etica utilitarista a fost dat de filosofia lui Immanuel Kant.

Filosoful de la Königsberg a subliniat, pe drept cuvant, ca punerea placerii pe primul plan in analiza actiunilor omenesti este periculoasa si ameninta chiar esenta moralei.

In viziunea sa apriorista asupra realitatii, Kant a pus in discutie doua lucruri in acelasi timp, adica placerea si adecvarea.

Oricum, el nu a revenit la traditia lui bonum honestum.

In schimb, a fundamentat intreaga morala omeneasca pe formele aprioristice ale intelectului practic, care au caracter imperativ.

Pentru morala, esential este imperativul categoric, care, dupa el, este exprimat de urmatoarea formula : “ Actioneaza doar potrivit acelei norme pe care, in acelasi timp, o vrei lege universala “.

Mai exista, pe urma, o a doua forma a imperativului categoric, in care omul este plasat in locul care ii revine in ordinea morala.

Iata care este formularea : “ Actioneaza astfel incat sa consideri omenia, atat a ta, cat si pe a oricarui alt individ, mereu ca scop si niciodata doar ca mijloc “.

In aceasta forma, scopul si mijlocul revin in gandirea etica a lui Kant, dar ca niste categorii de ordin secundar, nu primar.

Persoana devine categoria de ordin primar.

Intr-un anumit sens, Kant a pus bazele personalismului etic modern.

Din punctul de vedere al dezvoltarii reflectiei etice, aceasta etapa este foarte importanta.

Si neotomistii au reluat principiul personalismului, sprijinindu-se pe conceptia Sfantului Toma a lui :

Ø                    bonum honestum,

Ø                    bonum utile,

Ø                    bonum delectabile.

Din aceasta expunere sintetica rezulta ca problema corectei folosiri a libertatii este strans legata de reflectia pe tema binelui si a raului.

Este o chestiune pasionanta nu numai din punct de vedere practic, ci si teoretic.

Daca etica este stiinta filosofica ce se ocupa de binele si de raul moral, atunci ea va trebui sa isi extraga propriul criteriu fundamental de evaluare din caracteristica esentiala a vointei omenesti, libertatea.

Omul poate face binele sau raul pentru ca vointa sa este libera, dar si failibila.

Cand alege, o face intotdeauna in lumina unui criteriu, iar acesta poate fi bunatatea obiectiva sau, in schimb, in sens utilitarist, avantajul.

Kant, prin etica imperativului categoric, a pus pe drept cuvant in relief caracterul obligatoriu al alegerilor morale ale omului ; dar, in acelasi timp, s-a distantat de ceea ce constituie criteriul cu adevarat obiectiv al acelor alegeri : a subliniat obligatia subiectiva, dar a neglijat ceea ce constituie temelia moralei, adica bonum honestum.

Pe urma, vorbind de bonum delectabile, in sensul in care il intelegeau utilitaristii anglo-saxoni, Kant l-a exclus din sfera moralei.

Tot rationamentul desfasurat pana aici cu privire la Teoria binelui si a raului tine de filosofia morala.

Acestor probleme le-am dedicat cativa ani de munca la Universitatea Catolica din Lublin.

Mi-am adunat reflectiile pe aceasta tema in volumul Iubire si responsabilitate, iar, mai apoi, in studiul Persoanã si act si, in sfarsit, intr-o etapa succesiva, in acele cateheze de miercuri, publicate sub titlul de Barbat si femeie i-a creat.

Pe baza unor lecturi ulterioare, dar si a unor cercetari facute in timpul seminarului de etica de la Lublin, am putut sa ma conving cat este de prezenta aceasta problematica la diferitii ganditori contemporani : la Max Scheler si la alti fenomenologi, la Jean-Paul Sartre, la Emmanuel Levinas si Paul Ricoeur, dar si la Vladimir Soloviov – pentru a nu mai vorbi de Fiodor Mihailovici Dostoievski.

Prin intermediul acestor analize ale realitatii antropologice, transpare in diferite moduri aspiratia omenirii catre Mantuire si se confirma nevoia de Mantuitor pentru salvarea omului.

( extras din Memorie si Identitate - Introducere de Cardinal Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Ion Paul al II-lea, Ed. RAO, Bucuresti, 2006 )