Minuni din vremea noastrã – Viatã dupã moarte
( Povestire adevarata ! )
Vera
Ceea ce vreau sa va povestesc s-a intamplat cu o saptamana inainte de praznuirea Adormirii Maicii Domnului, in noaptea de 5 spre 6 august 1925.
De aproape o lunã ma simteam ingrozitor, insa nu fizic ( pentru mine aceasta nu avea nicio importanta ! ), ci sufleteste.
In acea zi de pomina trairile mele sufletesti au ajuns la limita.
Nu-mi gaseam locul si nu vedeam nicio scapare din acea situatie.
Doar cel care a simtit vreodata ce inseamna remuscarile va intelege starea in care ma aflam.
Nu voi insista mult asupra problemei. Cel caruia ii dedic aceasta relatare cunoaste tot ce mi s-a intamplat.
Va fi suficient sa spun ca, desi constientizam ca este un mare pacat, gandul sinuciderii ma chinuia din ce in ce mai mult.
In zadar incercam sa scap de el ( deoarece sunt credincioasa ) – toate eforturile mele esuau.
Nici rationamentele logice, nici chiar setea de viata nu au dat niciun rezultat. Gandul sinuciderii ma stapanea tot mai tare, exact ca si cu zece luni in urma.
Diferenta era ca atunci nu-mi formasem inca o idee despre Dumnezeu, pe cand acum doar ea mai avea puterea sa ma opreasca sa fac acest pas, care mi se parea a fi unica solutie pentru a scapa de chin.
Si iata ca intr-o zi sau, mai exact, intr-o noapte am hotarat sa aplic tot ce-mi pusesem in gand.
Ca mijloc am ales trenul, din singurul motiv ca nu aveam la indemana otrava sau o alta modalitate.
Trebuie sa mentionez ca sufeream de insomnie.
Nu adormeam mai devreme de patru-cinci dimineata.
Cateodata, stateam treaza toata noaptea. Nu eram in stare sa citesc sau sa fac ceva.
Timpul imi trecea trandavind, cu privirea atintita intr-un colt al camerei.
In acea noapte faceam acelasi lucru.
Stateam pe un scaun, cu fata indreptata spre usa.
Numai mintea imi era treaza si analiza cu infrigurare aceeasi problema.
Eram hotarata ca pana dimineatã sa-mi pun capat zilelor.
Ceasul a batut ora douã, cand am auzit ca cineva ciocanea la usa mea.
Eram prea prinsa de gandurile care ma framantau ca sa ma intreb cine ar putea fi sau sa ma sperii, de aceea am spus foarte calm : “ Intrã “.
Usa s-a deschis si in prag a aparut o tanara imbracata in alb.
Avea parul si ochii negri.
Nu o cunosteam, o vedeam pntru prima data in viata.
Intre timp, ea s-a apropiat de masa si a spus :
- Bine te-am gasit, Olea.
Avea o voce melodioasa.
Acest detaliu mi-a atras atentia imediat, pentru ca timbrul vocilor era una din slabiciunile mele.
- Bine ati venit, ce doriti ? am intrebat-o mirata.
Ea s-a asezat pe un scaun.
A tacut cateva clipe, privindu-ma insistent.
Privirea ochilor ei era blanda si foarte calma.
Un sentiment ciudat a pus stapanire pe mine.
Nu-mi placea ca cineva sa imi tulbure singuratatea, iar acum aceasta tanara intrase aici fara nicio jena si nici nu binevoia sa-mi raspunda la intrebare ( sa ma ierte Dumnezeu, dar in acel moment astfel de ganduri ma stapaneau ).
- Ce doriti ? am intrebat inca o data. Cine sunteti ?
- Nu te grabi sa te superi. Sunt fiica duhovnicului tau, Vera.
Sentimentul de iritare mi-a disparut ca prin farmec.
S-o cunosc pe fiica parintelui meu duhovnicesc era cea mai mare placere pentru mine.
- Ma bucur sa va cunosc, insa permiteti-mi sa va intreb ce v-a determinat sa veniti la mine si inca la o ora atat de tarzie ? Si cum ati intrat in casa ? Nu am auzit niciun zgomot.
- Despre cum am intrat si cine mi-a deschis usa vei afla mai tarziu. Iar motivul pentru care am venit ti-l voi spune imediat.
A tacut o clipa, apoi a continuat :
- Am venit sa te ajut. Te-ai gandit bine ?! Ce vrei sa faci, Olea, vino-ti in fire !
Eu continuam s-o privesc nedumerita :
- Ce aveti cu mine ? am strigat. De ce va intereseaza ce vreau sa fac ? Aceasta ma priveste doar pe mine ! Daca ati venit din curiozitate, atunci ati venit in zadar. Iar faptul ca sunteti fiica parintelui nu vã dã niciun drept sa credeti ca voi fi la fel de sincera ca si cu tatal dumneavoastra.
Am ramas neclintita in ideile mele. I-am spus multe lucruri neplacute.
- Nu te supara, a zambit Vera cu blandete. Oricum, stiu tot si nu am venit la tine din curiozitate, ci ca sa te ajut.
Aceste cuvinte m-au suparat si mai mult.
- Nu am nevoie de niciun ajutor si ce fel de vorbe sunt astea : « Eu stiu tot ? « Cum puteti sti ? Cine v-a spus ? Nici chiar parintele nu stie.
- Si totusi, stiu. Nu ma crezi ? Atunci asculta.
Si a inceput sa vorbeasca.
Mi-a povestit aproape toata viata mea, imi amintea fapte care mi se intamplasera demult, in copilarie, si pe care imi era frica sa mi le amintesc.
In acelasi timp ma sfredelea cu privirea, transformandu-mi sufletul intr-un infern.
Mi-a amintit de o intamplare al carei martor era mort de multi ani si, prin urmare, numai eu stiam de ea.
Tanara povestea tot, in cele mai mici detalii, de parca lucrurile se petrecusera in ajun.
Nu prididea de a-mi dezvalui cat mai multe fapte, iar eu o ascultam si retraiam ceea ce trecuse demult in lumea amintirilor.
O ! Aceasta era pedeapsa pentru obraznicia mea.
Daca as fi putut nota tot ce mi-a spus ea in acea noapte !
Nici eu nu as fi fost in stare sa povestesc atat de bine.
Mirarea se transforma treptat in frica si pana la urma o panica neinteleasa a pus stapanire pe mine.
Aceste senzatii nu m-au parasit tot timpul cat mi-a vorbit.
Faptul ca stia atat de multe ma infiora si chiar ma infricosa.
La aceasta s-a adaugat si disperarea provocata de constientizarea imposibilitatii de a primi iertare de la Dumnezeu.
Imi venea sa plang.
- Destul, pentru numele lui Dumnezeu, te rog, inceteaza ! Mi-e greu sa aud toate astea.
- Acum ma crezi ?
- Cred, cred ! Nu mai spune nimic.
Ea insa continua sa-mi vorbeasca.
Mi-a amintit cum l-am cunoscut pe parintele, cuvintele pe care mi le spusese el, uneori cita fraze intregi, pe care nu le mai auzise nimeni in afara de mine.
Imi prezenta viata dupa aceea, cu toate gandurile si sentimentele mele.
Nu a scapat nimic, nici cel mai mic gand al meu.
- Vad ca iti este greu, mi-a spus ea, dar eu am venit sa te ajut.
- Cum ma puteti ajuta ? am intrebat-o.
- Nu-mi spune “ dumneavoastra “, nu se cade. Te voi ajuta cu ce pot. Mai intai de toate, alunga gandul mortii. Gandeste-te numai ce timpuri traim. Pe cine vrei sa impresionezi ? Pe cel rau ? El abia asteapta sa faci acest pas.
- Parintele ! am soptit, amintindu-mi ca exact aceleasi cuvinte mi le spunea si el.
- Da, toate acestea ti le-a spus tatal meu, iar eu nu fac altceva decat sa ti le mai spun o data.
- Vera, draga mea, ce sa fac ? Invata-ma !
- Roaga-te.
- Si crezi ca Dumnezeu ma va auzi ? Ma va ierta ?
- Nebuno, priveste ! m-a indemnat, aratand cu mana spre usa.
Privirea ei ma ardea.
Am intors capul, sa vad ce voia sa-mi arate, si am inlemnit.
In fata mea, in locul usii, au aparut trei cruci.
Nu eram in stare sa scot un cuvant.
In final, Vera a rostit :
- Ce vezi ?
- Pe Hristos rastignit si pe cei doi talhari langa el !
- Il vezi pe talharul care s-a cait ?
- Il vad.
- El a fost un pacatos. Un mare pacatos. Iti amintesti ce i-a spus lui Hristos ? “ Pomeneste-ma, Doamne, cand voi veni in Imparatia Ta ! “ Si ce i-a raspuns Mantuitorul ? “ Chiar azi vei fi cu Mine in rai ... “ Crezi ca aceste lucruri s-au petrecut intocmai ?
- Cred.
Ea a lasat mana in jos si crucile au disparut.
- Nu iti este de ajuns ? Sau te crezi mai pacatoasa decat acel talhar ? Roaga-te !
- Nu ma pot ruga, ceva nu ma lasã.
- Este de la cel rau, dar trebuie sa lupti.
- Am obosit !
Aceste ultime cuvinte le-am spus mai mult in soapta.
- Mergi la tatal meu, el te va ajuta ! m-a incredintat ea, in timp ce eu taceam. Oare putine lucruri a facut el pentru tine ? Oare nu datorita lui mai esti in viata si ai ajuns sa crezi ?
- El nu ma iubeste.
- Te iubeste. El ii iubeste pe toti. Cum poti sa te indoiesti de asta ? Iubeste-l si tu. Iubeste-l cum l-am iubit si eu. Tata este foarte bun.
Si-a strans mainile la piept si privea undeva, departe.
Expresia fetei i s-a schimbat, iar ochii ii ardeau.
Mi s-a facut frica.
- Ce vezi, Vera ? am intrebat-o.
- Pe tata, a raspuns ea incet.
Lacrimile ma inabuseau.
Mi-am acoperit fata cu palmele.
Vera mi-a pus o mana pe cap. Avea o mana usoara.
In timp ce incerca sa-mi spuna ceva, imi mangaia parul.
Nu tin minte ce mi-a spus, am retinut doar o fraza :
- Iubeste-l pe tatal meu, asa cum l-am iubit si eu.
Printre lacrimi i-am spus :
- Il iubesc mult, daca nu chiar mai mult decat tine.
Odata cu lacrimile s-a dus si toata durerea si tristetea. Acum mi se parea ca o piatra mi s-a luat de pe inima.
- Slava Domnului ! a zambit Vera. Si te mai intrebai ce sa faci. Viitorul tau este luminos.
- La manastire ! am exclamat. Dar cand voi ajunge acolo ?
- Nu-ti face griji, vei ajunge si vei lua chiar numele meu, ma auzi ?
- Da.
- Vezi, te-ai si linistit. Acum trebuie sa plec. Adio !
- Vera, am strigat. N-o sa te mai vad ?
- Daca doresti, vino impreuna cu tata sa ma vizitati. Voi fi bucuroasa.
- Nu stati impreuna ?! m-am mirat.
- Nu.
- Atunci unde ?
- Tata stie, el iti va spune. Vino cu el. Sa-i transmiti salutari din partea mea. Ramai cu bine !
Vera a rostit aceste cuvinte cu atata blandete, incat ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Ea s-a ridicat si s-a apropiat de mine.
Mi-a strans mana. Aveam impresia ca ating un obiect din matase.
M-a privit cu blandete.
- Cum vei ajunge singurã ? am intrebat-o. Vreau sa te conduc.
- Nu, nu e nevoie.
- Vera, un singur lucru nu pot pricepe, cum ai venit la mine ? Cum ai ajuns ? Acum e noapte. Unde mergi ?
- Vei afla mai tarziu, a rostit ea pe un ton tainic.
- Iti multumesc.
- Nu-mi multumi. Cineva s-a rugat mult pentru tine. Cine este aceasta persoana nu stiu, dar rugaciunea ei a fost auzita. Adio ! Roaga-te si nu ma uita !
Acestea au fost ultimele ei cuvinte, dupa care s-a indreptat spre usa, a deschis-o fara zgomot si a disparut.
Vroiam sa alerg dupa ea, dar nu puteam sa ma misc, de parca cineva ma tintuise locului.
Nu-mi amintesc cat timp am stat asa, dar, cand a inceput sa se lumineze, mi-am revenit si am incercat sa analizez ce mi se intamplase in ultimele ore.
Cat a stat Vera langa mine, eram convinsa ca in fata mea era un om viu, dar, dupa ce mi-am revenit si m-am odihnit putin, au inceput sa ma macine indoielile.
Ma intrebam cum putea un om viu sa intre in casa fara sa faca vreun zgomot sau cum a putut ajunge pana aici de la Moscova, la trei noaptea, cand la acea ora nu mai circula niciun tren ?
M-am grabit sa ajung la usa de la intrare, insa era incuiata.
Mi-am cuprins capul in maini.
Ce a fost asta ?
Nu putea fi o halucinatie, caci durase prea mult.
Eram sigura ca nu fusese un vis, pentru ca nu inchisesem ochii toata noaptea si nici nu mi s-a intamplat vreodata sa adorm pe scaun.
Dimineata o vecina m-a intrebat cu cine vorbisem in timpul noptii.
I-am spus ca citisem niste poezii cu voce tare.
Bineinteles ca nu m-a crezut.
Cine mai recitã poezii in toiul noptii ?
Era convinsa ca vorbisem in somn.
Nu am indraznit sa-i destainuiesc ceva, mai ales ca nici nu stiam ce se intamplase cu adevarat.
Cum putea fi numita aceasta intamplare ?
Cine era Vera ?
Era cu adevarat fiica parintelui I. ? Nu-i cunosteam toti copiii. Eu locuiam in Sokolniki si imi amintesc ca parintele avea cateva fetite, insa care dintre ele era Vera nu puteam sa-mi dau seama.
Pe aceasta Vera care a fost la mine n-o vazusem niciodata.
Ma framantam mult, nestiind ce sa fac. Sa-i spun parintelui sau nu ? Ce va crede el cand ii voi povesti ? Imi va spune ca a fost doar un vis ?
Am hotarat sa aflu raspunsul de la unchiul meu.
Cand l-am intrebat daca parintele are o fiica Vera, el mi-a spus ca intr-adevar parintele a avut o fiica cu acest nume, dar ea murise cu multi ani in urma.
Am inghetat de frica.
Mi-am dat seama ca nu-i pot ascunde parintelui toate cele intamplate. Trebuia sa afle neaparat. Ce va crede despre toate acestea nu era treaba mea.
Eu insa nu ma indoiesc ca am fost vizitata de sufletul Verei.
Eu, subsemnatul protoiereu Ioan Kedrov, marturisesc in numele Domnului nostru Iisus Hristos :
Autoarea acestei scrisori, ca una care a trait aceasta intamplare, a cerut de la mine fotografii cu raposata mea fiica Vera. I-am dat una in care era si Prea Fericitul Patriarh Tihon, impreuna cu inca 110 persoane. Fotografia a fost facuta in 1919, pe 29 august. Olga Ivanovna, fara prea mult efort, a recunoscut-o pe Vera, spunand : “ Ea e, ea a fost la mine ! “
Asa cum a dorit Vera, a doua zi, am mers cu totii ( toata familia mea si Olga Ivanovna Kalmâkova ) la cimitirul Piatnitki, unde se aflã mormantul ei.
Multumim lui Dumnezeu pentru toate.
Moscova.
( extras din Minuni din Vremea Noastrã - Viatã dupa moarte - , cu prefata semnata de monah Pimen Vlad, Sfantul Munte Athos, « [ ... ] culegere propusa de catre duhovnicii Manastirii Vãrzãresti tuturor credinciosilor [ .. ] « Ed. Axa Botosani )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu