Despre Maica Tereza de Calcuta ( 2 )
In 1975 am mers la Roma pentru a-i lua un interviu lui Paul Hnilica, un episcop slovac, care reusise sa scape in mod miraculos de persecutia comunista din tara sa.
Un personaj extraordinar care, constrans sa traiasca in exil, procedase in asa fel, incat isi continua misiunea sa apostolica in tarile din Est prin canale clandestine, dar foarte eficiente.
Vorbind cu el am aflat ca o cunostea foarte bine pe maica Tereza.
El fusese cel care il informase pe Paul al VI-lea despre extraordinara ei misiune de caritate si tot el o gazduise la Roma cand Papa o chemase sa deschida una din casele sale in orasul etern.
“ Ma poti ajuta sa o cunosc pe maica Tereza ? “ l-am intrebat pe monseniorul Hnilica.
Inca de la prima intalnire, episcopul cehoslovac ma rugase sa ma adresez cu “ tu “ si sa-i spun doar “ pãrinte Paul “.
Se imbraca aidoma unui preot oarecare si aproape niciodata nu purta insemnele de episcop.
Casa lui era mereu plina de oameni aflati in dificultate.
Fugari din tarile de dincolo de cortina de fier sau pur si simplu cersetori.
Ii intalnea pe strada, ei ii cereau de pomana, iar episcopul in loc sa le dea ceva maruntis, se oprea sa stea de vorba cu ei, ii intreba despre situatia lor, despre familiile lor si de multe ori ii aducea acasa la el pentru a le da de mancare si a le oferi un loc de dormit pana ce va putea sa le gaseasca de lucru si o casa.
Si el era un fel de “ maica Tereza “.
“ Ma poti ajuta sa o cunosc pe aceasta calugarita ? “ am repetat eu cu insistenta.
“ Cum sa nu “, a raspuns monseniorul Hnilica cu vocea lui vesela.
“ Daca scrii atatea articole despre ea, despre munca ei, ar putea sa-i fie de folos. Are ganduri mari. Aici la Roma, deja a deschis doua case pentru a-i ajuta pe saraci, dar mai vrea sa faca si alte lucruri. Articolele informeaza opinia publica. Lumea nu este insensibila. Cand aflã ca sunt oameni care se intereseaza, plini de generozitate, sa-i ajute pe cei saraci este gata si ea sa dea o mana de ajutor. Eu sunt convins. O sa vezi ca vei putea face bine si tu. Cand maica Tereza va veni la Roma, ii voi da un telefon si vom aranja o intalnire “.
Monseniorul Hnilica este un vulcan de initiative.
Mintea lui nu se opreste niciodata. Gandeste si actioneaza cu acea spontaneitate specifica oamenilor care cred neincetat in Dumnezeu.
Pentru el totul este posibil.
Conditia este sa fie un scop nobil.
Il avea destul in calitate de secretar colaborator pe don Sergio Marcazin, un tanar preot venetian, dotat cu o vie inteligenta.
M-am rugat si de el.
Amandoi mi-au dat toate asigurarile.
Credeam ca intalnirea cu extraordinara calugarita se va realiza in cateva saptamani, in schimb a trebuit sa astept cativa ani.
Maicii Tereza nu-i plac interviurile.
Nu din neincredere in ziaristi, ci pentru ca nu vrea sa se vorbeasca despre ea.
“ Eu sunt doar un biet instrument in mainile lui Dumnezeu “, repeta ea mereu.
« Daca am facut ceva bun, nu este meritul meu. Eu doar am urmat pur si simplu, cum am putut mai bine, chemarea lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie sa vorbiti de mine, ci de Lucrul pe care mi l-a inspirat Dumnezeu « .
Eu nu voiam sa am o intalnire pur formala cu aceasta calugarita.
Adica nu voiam sa fiu prezentat si sa profit de ocazie pentru a-i pune intrebari si sa o constrang, cel putin datorita educatiei, sa-mi raspunda.
Nu ma interesa un interviu de felul acela.
Voiam sa port cu ea o discutie linistita, sa capat increderea ei, sa obtin marturisiri despre viata sa, despre extraordinara ei activitate, despre emotiile si sentimentele pe care le incerca ducandu-si viata printre rebuturile omenirii.
Asadar doream sa cunosc pe indelete, pe cat posibil, in scurte intalniri, acea fiinta exceptionala si sa am sansa de a patrunde, macar un pic, in intimitatea sufletului ei, in inima ei.
Voiam sa “ iscodesc “ in inima si sufletul unei sfinte.
Poate ca era o dorinta nelegiuita.
Dar era dictata de o intentie cinstita.
Eram sigur ca povestind oamenilor ceea ce as fi reusit sa aflu, povestind toate aceste lucruri cu emotia puternica pe care in mod sigur aceasta experienta m-ar fi facut sa o simt, as fi facut si eu un bine oamenilor.
As fi putut astfel sa ajut multa lume sa mediteze asupra idealurilor spirituale, m-as fi adresat sensibilitatii multora pentru a oferi cu generozitate din ceea ce au celor care nu au nimic.
Asa ma gandeam si il rugam pe monseniorul Hnilica sa-i prezinte aceasta intentie a mea maicii Tereza. Eram sigur ca ea va intelege si ca imi va fixa o intalnire.
Noi, ziaristii, suntem obisnuiti sa tratam anticipat cu oamenii care incearca sa traga avantaje din munca noastra.
Oameni politici, actori, cantareti, fabricanti, negustori, scriitori, poeti, pictori, avocati, toti cei care atunci cand se afla in fata unui ziarist repeta cu un zambet de satisfactie intiparit pe buze : “ Publicitatea este sufletul comertului “ si se lasa cu placere in mainile celui care le ia interviul.
O fac chiar daca subiectul rspectiv este prea putin onorabil pentru ei.
Stiu ca, prin raspunsurile pe care le dau intrebarilor ziaristilor, pot sa rastoarne situatii nefavorabile si sa faca publicitate altora in avantajul lor.
Adica pot sa aiba un avantaj.
Cand refuza un interviu, o fac doar pentru a ridica pretul : sau pun conditii pentru a-si putea apara mai bine punctul lor de vedere sau cer bani.
Nu sunt straini de aceasta mentalitate nici oamenii bisericii.
Stiu si ei ca publicitatea este folositoare, chiar foarte folositoar si, cand apare ocazia, profita de ea cu placere. Ba mai mult, ei insisi o solicita.
Rareori, in lunga mea cariera de ziarist, am gasit oameni care sa fi refuzat un interviu.
As putea sa povestesc despre actori celebri, despre fabricanti bogati, despre puternici oameni politici care nu numai ca imi dadeau intalniri fulgeratoar, dar trimiteau masina sa ma ia de la ziar si ma gazduiau in vilele lor.
Faceau asta nu pentru ca m-ar fi respectat in mod deosebit, ci numai pentru ca as fi scris despre ei, iar acel interviu ar fi devenit un mijloc publicitar gratuit pentru afacerile lor, pentru ideile lor, pentru orgoliul lor.
Singura persoana, absolut insensibila la toate astea, a fost maica Tereza.
Prietenul meu, episcopul, era convins ca eu, luandu-i un interviu, voi reusi sa fac in asa fel incat lumea sa o cunoasca si voi contribui astfel sa primeasca oferte substantiale pentru activitatea ei.
De fiecare data cand maica Tereza sosea la Roma ii spunea aceste lucruri, adaugand ca eu sunt un ziarist in care putea sa aiba incredere pentru ca el ma cunostea bine si se convinsese de mai multe ori de seriozitatea mea profesionala.
Insa maica Tereza ramanea complet indiferenta.
Spunea ca datoriile ei erau numeroase si ca nu ii ramanea timp si pentru a se intalni cu un ziarist.
Mai spunea si ca nu doreste sa se vorbeasca despre ea.
Si pentru ca este o persoana deosebit de amabila, adauga ca, poate, se va putea lua interviul cu alta ocazie, cand se va intoarce la Roma si va fi linistita.
Abia dupa aceea, cand am avut norocul sa o cunosc, am putut sa constat cat de deosebiti erau parametrii de judecata ai maicii Tereza fata de ai celorlalti oameni.
Intr-o zi, pe cand se vorbea de ajutorul material pe care il puteau oferi oamenii, imi spuse ca niciodata in viata ei nu a cerut ajutor de la nimeni.
“ Opera mea “ mi-a zis “ a fost voita de Dumnezeu. El este cel care se ocupa sa o mentina in viata. Cand nu imi va mai da ce trebuie, inseamna ca ea nu ii mai foloseste. Eu ma rog, dar nu cer niciun fel de interventie speciala din partea nimanui “.
Intr-o zi, monseniorul Hnilica mi-a telefonat spunandu-mi ca mi-a fixat o intalnire cu maica Tereza.
Am luat avionul si m-am deplasat imediat la Roma.
In ziua urmatoare, insotit de episcop si de don Sergio Mercazin, m-am dus la Casilina, o zona periferica din Roma, unde se aflã una din casele Congregatiei de calugarite ale maicii Tereza. O casa saraca.
Maica ma astepta afara.
M-a salutat strangandu-mi calduros mana.
Mi-a spus ca parintele Paul i-a vorbit mult despre mine.
Ne-am asezat la o masa sub un pom mare.
“ Ce va pot povesti ? “ m-a intrebat maica, privindu-ma cu un minunat suras pe buze.
“ As vrea sa imi vorbiti despre dumneavoastra si despre aventura cu cei mai saraci dintre saraci “, i-am raspuns eu, incercand sa sparg gheata.
“ Despre mine nu este nimic de spus “, a ripostat ea.
“ Eu sunt o biata calugarita, asa cum sunt atatea altele. Domnul mi-a incredintat o misiune si ma straduiesc sa o duc la indeplinire cum pot. Dar El este cel care a facut totul. Isus ii iubeste pe sarmani. Sunt fiii sai preferati. Chiar si El, cand a venit pe lume, s-a nascut intr-o familie saraca si cele mai frumoase cuvinte din Evanghelie le-a rezervat saracilor. Trebuie sa vorbim despre ei, nu despre mine. Eu nu insemn nimic. “.
Era patrunsa de ceea ce spunea, dar nu exagera deloc.
Tonul era molcom, intim. Vocea ii era dulce, persuasiva.
Maica Tereza, acolo, in fata mea, mi se parea foarte mica.
Mai mica decat imi inchipuisem.
Mica si foarte slaba.
Umerii ii erau adusi.
Statea pe scaun, dar parea ghemuita acolo.
Pentru a ma privi, era nevoita sa ridice capul si facea acest lucru cu greutate pentru ca umerii ei, intepeniti de artroza, o constrangeau sa tina capul aplecat in fata.
Poate ca atunci cand facea acel gest o durea, dar nimeni nu putea sti.
Cand ma privea, ii vedeam ochii limpezi, care aveau transparenta ochilor de copil.
Mainile, in schimb, erau noduroase, rasucite, istovite de munca.
Picioarele, in sandalele uzate si grele, erau dureros de deformate din cauza miilor de kilometri pe care ii strabatuse prin praf, noroi si pietre.
De peste patruzeci de ani maica Tereza era mereu pe drumuri pentru a-i ajuta pe suferinzi.
Prin ploaie sau in bataia soarelui, mergea intotdeauna pe jos, surazand si rugandu-se.
Iar picioarele sale se deformasera din cauza acestei trude neomenesti.
“ Cand v-ati dat seama ca aveti vocatie de caugarita ? “ am intrebat-o.
“ Chemarea Domnului este o taina “ mi-a raspuns ea.
“ Poate doar cand vom ajunge in Paradis vom putea cunoaste motivatiile cele mai profunde ale vietii noastre.
Cred ca am perceput prima chemare clara a Domnului pentru o viata dedicata Lui in jurul varstei de 12 ani.
Traiam cu familia mea la Skopje.
Mama mea era o crestina convinsa si poate ca exemplul sau, iubirea ei pentru sarmani, au avut o influenta hotaratoare asupra mea.
Dar pe atunci nu voiam sa ma fac calugarita si abia mult mai tarziu am urmat chemarea Domnului, pe cand aveam 18 ani “.
( extras din Tereza Sarmanilor ( Tereza dei Poveri ), Renzo Allegri, Settembre 1992, Colectia Interferente, Ed. Akia, Brasov, 1994 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu