Lectia istoriei recente ( Papa Ioan Paul al II-lea )
Dumneavoastra, Sfinte Parinte, ati fost martorul direct al unei lungi si dificile perioade din istoria Poloniei si a tarilor fostului bloc estic ( 1939 – 1989 ). Ce lectie considerati ca se poate trage din experientele traite in tara natala si, mai ales, din ceea ce a trait Biserica poloneza de-a lungul acestei perioade ?
Cei cincizeci de ani de lupta impotriva totalitarismului constituie o perioada nu lipsita de o semnificatie providentiala : in ea s-a exprimat nevoia sociala de autoaparare impotriva aservirii unui intreg popor.
A fost vorba de o autoaparare care nu a fost doar negativa.
Societatea nu numai ca a refuzat nazismul ca sistem care viza distrugerea Poloniei si comunismul ca sistem de opresiune impus de Est, dar, in rezistenta sa, a urmarit si idealuri cat se poate de inalte.
Vreau sa spun ca nu a fost vorba de simpla respingere a acelor sisteme ostile.
Acolo au existat, in acei ani, si recuperarea, si confirmarea valorilor fundamentale pe care poporul le traia si carora dorea sa le ramana fidel.
Ma refer atat la perioada relativ scurta a ocupatiei germane, cat si la cei peste patruzeci de ani de dominatie comunista, in timpul Republicii Populare Polone.
Acest proces a fost pe deplin constient ?
A fost, intr-o oarecare masura, un proces instinctiv ?
Se pote ca, in multe cazuri, sa fi avut un caracter mai curand instinctiv.
Polonezii, prin opozitia lor, mai mult decat o alegere fondata pe ratiuni teoretice, spuneau pur si simplu ca nu pot sa nu se opuna.
A fost o chestiune de instinct si de intuitie, desi toate acestea au stimulat si o constientizare mai profunda a valorilor religioase si civile care stateau la baza acelui refuz ; iar acest lucru s-a petrecut intr-o masura nemaicunoscuta vreodata in istoria Poloniei.
Vreau sa ma refer aici la o discutie pe care am avut-o, pe vremea studiilor mele la Roma, cu unul dintre tovarasii mei de colegiu, un flamand venit din Belgia.
Acel tanar preot era atasat de opera parintelui Joseph Cardijn, viitorul cardinal.
Acea lucrare era cunoscuta sub sigla JOC, adica Jeunesse Ouvrière Chrétienne.
Tema conservatiei noastre era situatia care se crease in Europa la incheierea celui de al Doilea Razboi Mondial.
Acel coleg al meu s-a exprimat mai mult sau mai putin asa :
“ Domnul a permis ca experienta unui rãu cum este comunismul sa va revina vouã ... De ce a permis-o ? “
Si tot el a dat un raspuns pe care il consider semnificativ :
“ Am fost scutiti noi, cei din Occident, poate pentru ca nu am fi fost in stare sa suportam o asemenea incercare. Voi insa o sa rezistati “.
Aceasta fraza a tanarului flamand mi-a ramas imprimata in memorie.
Intr-o oarecare masura, avea o valoare profetica.
Imi amintesc adesea de ea si vad mereu tot mai limpede ca acele cuvinte contineau un diagnostic.
Bineinteles, nu se poate simplifica prea mult chestiunea emfatizand o viziune dihotomica a Europei impartite intre Occident si Orient.
Tarile Europei occidentale au o traditie crestina mai veche : aici cultura crestina a atins culmea.
Sunt popoare care au imbogatit Biserica cu un mare numar de sfinti.
In Europa occidentala au inflorit uimitoare opere de arta : maiestuoasele catedrale romanice si gotice, bazilicile baroce, pictura lui Giotto, a lui Beato Angelico, a nenumaratilor artisti din secolele XV si XVI, sculpturile lui Michelangelo, cupola de la Sfantul Petru si Capela Sixtina.
Aici au vazut lumina zilei acele Summae theologicae, printre care iese in evidenta cea a Sfantului Toma d’Aquino ; aici s-au format cele mai inalte traditii ale spiritualitatii crestine, operele misticilor si misticelor din spatiul germanic, scrierile Sfintei Ecaterina din Siena in Italia, ale Sfintei Tereza din Avila si ale Sfantului Ioan al Crucii in Spania.
Aici s-au nascut marile ordine monastice, incepand de la cel al Sfantului Benedict, care, cu siguranta, poate fi numit parintele si educatorul intregii Europe, merituoasele ordine mendicante, printre care franciscanii si dominicanii, pana la congregatiile Reformei catolice si ale secolelor succesive care au facut si inca mai fac atat de mult bine Bisericii.
Marea epopee misionara s-a hranit mai ales din Occidentul european, iar astazi aici apar minunate si dinamice miscari apostolice, a caror marturie nu poate sa nu rodeasca si in zona laica.
In acet sens, putem spune ca Cristos este mereu “ piatra unghiulara “ a constructiei si a reconstructiei societatilor din Occidentul crestin.
In acelasi timp insa, nu se poate neglija insistenta reaparitie a negarii lui Cristos.
Inca se manifesta semnele unei civilizatii diferite de cea a carei “ piatra unghiulara “ este Cristos – o civilizatie care, daca nu este atee in mod programatic, este cu siguranta pozitivista si agnostica, din moment ce principiul din care se inspira este sa gandesti si sa actionezi ca si cum Dumnezeu nu ar exista.
Aceasta optica se vede cu usurinta in mentalitatea stiintifica, sau, mai curand, scientista, contemporana, precum si in literatura si, in special, in mass-media.
Sa traiesti ca si cum Dumnezeu nu ar exista inseamna sa traiesti in afara coordonatelor binelui si raului, adica in afara acestui context de valori al caror izvor este chiar El.
Se pretinde ca, de fapt, omul este cel care hotaraste ce e bun si ce e rau.
Iar acest program este sugerat si propovaduit in multe feluri si prin multe parti.
Daca, pe de o parte, Occidentul continuã sa marturiseasca actiunea fermentului evanghelic, pe de o alta, nici curentele antievanghelizarii nu sunt mai slabe.
Ea loveste chiar in bazele moralei umane, implicand familia si propovaduind permisivitatea morala : divorturile, amorul liber, avortul, anticonceptia, lupta impotriva vietii in faza initiala, dar si la apusul ei, manipularea ei.
Acest program vehiculeaza mari mijloace financiare, nu doar la nivel national, ci si la scara mondiala.
Poate dispune de mari centre de putere economica, prin intermediul carora incearca sa-si impuna conditiile tarilor in curs de dezvoltare.
In fata tuturor acestor situatii, ne putem intreba pe drept cuvant daca aceasta nu este o alta forma de totalitarism, ascuns perfid sub aparentele democratiei.
Se poate intampla ca acel coleg flamand al meu sa se fi gandit la toate acestea cand spunea ca “ noi, cei din Occident, nu am fi fost in stare sa suportam o asemenea incercare “.
Si adãuga : “ Voi insa o sa rezistati “.
Este semnificativ ca, devenit papã, mi s-a intamplat sa ascult inca o data aceeasi opinie de pe buzele unui eminent politician european.
Mi-a spus : “ Daca va veni comunismul sovietic catre Occident, nu vom fi in stare sa ne aparam .... Nu existã nicio forta care sa ne fi mobilizat pentru o asemenea aparare ... “
Stim ca, pana la urma, comunismul a cazut din cauza slabiciunii social-economice a sistemului sau.
Dar aceasta nu inseamna ca a fost cu adevarat respins ca ideologie si ca filosofie.
In unele medii din Occident, apusul sau este considerat inca o pierdere si i se deplange disparitia.
Ce putem invata din acei ani dominati de “ ideologiile raului “ si de lupta dusa impotriva lor ?
Cred ca, mai inainte de orice, trebuie sa invatam sa mergem la radacini.
Doar atunci raul cauzat de fascism sau de comunism va putea sa ne imbogateasca in vreun fel, va putea sa ne poarte catre bine ; iar acesta este, fara indoiala, programul crestin.
“ Nu te lasa invins de rau, ci invinge raul prin bine “ ( Rom 12, 21 ), a scris Sfantul Pavel.
Din acest punct de vedere, noi, in Polonia, putem obtine rezultate importante.
Acest lucru se va petrece daca vom sti sa trecem dincolo de suprafata, fara sa cedam propagandei acelui Iluminism caruia polonezii, intr-o oarecare masura, i-au rezistat deja in secolul XVIII, reusind astfel sa faca, in secolul XIX, efortul necesar pentru a-si recupera, dupa Primul si cel de al Doilea Razboi Mondial, independenta.
Firea populatiei s-a dovedit pe urma in lupta impotriva comunismului, caruia Polonia a stiut sa-i reziste pana la victoria din 1989.
Acum trebuie sa nu lasam sa se piarda aceste sacrificii.
La Congresul Teologilor din Europa Centrala si de Est de la Lublin, din 1991, s-a incercat sa se traga concluziile experientelor avute de diferitele Biserici in acele vremuri de lupta impotriva totalitarismului comunist si sa se vorbeasca despre ele.
Teologia care s-a dezvoltat in acea parte a Europei nu este teologia inteleasa in sens occidental.
Este ceva mai mult decat teologia in sens restrans.
Este marturia vietii, marturia a ceea ce inseamna sa te simti in mainile lui Dumnezeu, a ceea ce inseamna “ sa inveti ce e Cristos “, cel care s-a incredintat in mainile Tatalui, pana la acel “ Tatã, in mainile tale incredintez sufletul meu “, pronuntat de El pe cruce. ( Lc 23, 46 ).
Tocmai aceasta inseamna “ sa inveti cine este Cristos “ : sa patrunzi profunzimea misterului lui Dumnezeu, care, astfel, infaptuieste Mantuirea lumii.
I-am intalnit pe participantii la acel congres in pelerinajul meu la Jasna Góra, cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului, iar mai apoi am aflat continutul multora dintre prezentarile lor : sunt documente care, uneori, misca prin simplitatea lor si totodata prin profunzime.
Totusi, vorbind despre aceste probleme, ne lovim de o dificultate serioasa.
In multele si diferitele lor aspecte, ele se revarsa adesea in sfera indicibilului.
Oricum, in toate acestea se intrevede actiunea lui Dumnezeu, care se manifesta prin medierea omeneasca : in faptele bune ale oamenilor, evident, dar si in greselile lor, din care El se arata capabil sa scoata un bine si mai mare.
Tot secolul XX a fost marcat de o interventie speciala a lui Dumnezeu, care este Parintele “ bogat in indurare – dives in misericordia ... “ ( Ef 2, 4 ).
( extras din Memorie si Identitate - Introducere de Cardinal Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Ion Paul al II-lea, Ed. RAO, Bucuresti, 2006 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu