Motto : - Nu pot spune cat il iubeam pe Tata, totul la el imi starnea admiratia ; cand imi explica gandurile sale ( ca si cum as fi fost o copila mare ), ii spuneam cu naivitate ca in mod sigur, daca le-ar fi zis toate acestea marilor oameni de la guvernare, l-ar fi luat ca sa-l faca Rege, si atunci Franta ar fi fost fericita asa cum nu mai fusese niciodata ... Dar de fapt eram bucuroasa ( si mi-o reprosam ca pe-un gand egoist ) ca eram numai eu cea care-l cunostea bine pe Tata, pentru ca daca ar fi devenit Regele Frantei si al Navarei stiam ca ar fi fost nefericit, pentru ca asta este soarta tuturor monarhilor, si mai ales nu ar mai fi fost doar Regele meu ! .... – Sf. Tereza de Lisieux, Consideratiile Terezei asupra tatalui ei, in Manuscrisul A, in Viata este Iubire de Pr.Antonio Maria Sicari
Republicile franceze. Constitutiile franceze
Natiunea franceza si-a castigat pe deplin, dreptul de a i se recunoaste o contributie majora, in enuntarea si realizarea unei doctrine si a unei practici politice democratice si liberale, privind resorturile si instrumentele de exercitare a puterii, crearea unei filozofii a libertatii individului si egalitatii umane, care au declansat, in scurt timp, reinnoiri constitutionale, in aproape toate Statele de pe continent.
Factorul care a impus noua doctrina politica, si marile principii de egalitate si fraternitate umana, a fost Revolutia franceza din anul 1789.
La doi ani si jumatate de la caderea Bastiliei, este adoptata prima Constitutie scrisa a Frantei, si a doua constitutie din Europa, intrucat in luna mai 1791, Polonia adoptase deja o Constitutie scrisa.
Era data de 3 septembrie 1791.
Primul Asezamant fundamental scris, a spus bazele unei monarhii constitutionale in care regele, la fel ca monarhul de pe malurile Tamisei, “ domnea, dar nu guverna “.
Vechiul regim a fost inlocuit cu un sistem politic, in care a prins viata principiul potrivit caruia, puterea rezidã in Natiune, si ca Natiunea o exercita prin reprezentantii sai.
Institutia regalitatii s-a mentinut, deoarece in perioada imediat urmatoare evenimentelor revolutionare de la 14 iulie 1789, in Franta nu se formase inca un curent social, in favoarea Republicii.
De altfel, revolutia burgheza nu-si propusese schimbarea formei de guvernamant, ci doar inlaturarea Regimului Absolutismului monarhic.
Principiile inscrise in Constitutie erau insa impregnate de ideologia revolutionara anti-monarhica, indeosebi de substanta lucrarii lui Rousseau – Contractul social.
Tocmai de aceea, ele vizau mai mult deziderate teoretice, abstracte, ale unui mod de guvernare ideal, schitat de filozoful francez, decat solutiile practice de guvernare corespunzatoare realitatilor sociale, si cerintelor specifice unor categorii sociale care infaptuisera Revolutia.
Franta continua, asadar, sa fie si dupa Revolutie un regat, dar incetase sa mai reprezinte o citadela a monarhiei absolutiste.
Insasi titulatura institutiei monarhiei se schimbã :
- in loc de “ Rege al Frantei si al Navarei “, monarhul era numit “ Rege al francezilor “.
Noua denumire era mai mult decat o formala schimbare protocolara, si anume, era expresia recunoasterii constitutionale a faptului ca, puterea politica apartine poporului, monarhul fiind socotit un functionar aflat in slujba poporului.
Stabilirea in Constitutie, a principiului suveranitatii nationale, a avut ca rezultat delegarea acesteia de catre Natiune, prin scrutinul electoral, unor reprezentanti ai Natiunii, care vor exercita puterea in numele ei.
In concordanta cu principiul inscris in articolul 16*** al Declaratiei drepturilor omului si ale cetateanului din 1789, potrivit caruia, “ orice societate in care separatia puterilor nu este stabilita, nu are o Constitutie “, exercitiul puterii a fost conferit unor organisme constitutionale diferite :
- Adunarea Nationala, - puterea legislativa,
- Regele, - puterea executiva,
- Tribunalele, - puterea judecatoreasca.
[ Notã : *** Textul ( original ) articolului 16 al Declaratiei drepturilor omului si cetateanului din 26 august 1789, spune ca :
“ Toute société dans laquelle la garantie des droits n’est pas assurée, ni la séparation des pouvoirs détérminée, n’a point de constitution « - Déclaration des droits de l’homme et du citoyen du 26 août 1789,
adica, « Orice societate in care garantarea drepturilor nu este asigurata, nici separarea puterilor determinata, nu are Constitutie « . ]
Regele detinea, totusi, prerogative importante, inclusiv de natura legislativa, printre care, dreptul de veto.
Uzand de acest drept, monarhul putea bloca procesul legislativ.
Asa a aparut un conflict deschis, intre Adunarea Nationala si Rege, solutionat in cele din urma de catre popor, caruia i se recunoaste, prin Constitutia din anul 1791, dreptul imprescriptibil de a se razvrati impotriva tiraniei, si de a schimba chiar ordinea constitutionala, daca aceasta ar fi putut servi pentru impilarea sa.
Poporul francez, nemultumit ca monarhia pastrase inca prerogative insemnate, a folosit acest drept, si a decis convocarea unei Conventii, care sa adopte noi reglementari constitutionale.
In anul 1792, Conventia, constituita potrivit unor noi dispozitii electorale, se reuneste si adopta o serie de acte normative cu valoare constitutionala prin care, intre altele, se prevede abolirea monarhiei si inlocuirea ei cu forma de guvernamant republicana.
Prin Decretul din 21-22 septembrie 1792, Conventia Nationala decreteaza in unanimitate, ca regalitatea este abolita in Franta.
Pe data de 25 septembrie 1792, aceeasi Conventie declarã ca Republica franceza este una si indivizibila.
La 24 iunie 1793 se adoptã o noua Constitutie, care consacra prima Republica in Istoria constitutionala a Frantei.
Este Constitutia Anului I.
La 22 august 1795, este votata Constitutia Anului al III – lea, prin care se instituie Directoratul – organ colegial, care exercita puterea executiva la nivelul sefului Statului.
In timpul Directoratului, se mentine forma de guvernamant republicana.
In 18 si 19 Brumar, al Anului al VII – lea, adica 9 si 10 octombrie 1799, generalul Bonaparte, membru al Directoratului, organizeaza si declanseaza o lovitura de Stat, prin care instituie o veritabila dictatura a Executivului, asupra Parlamentului.
Constitutia adoptata in urma loviturii de Stat, confera Executivului puteri mai largi decat cele ale legislativului.
Cu toate acestea, nu se poate considera ca noua Constitutie ar fi repus in drepturi, Vechiul Regim Absolutist in care seful puterii executive, Regele, detinea puteri discretionare.
Guvernarea directoriala – colegiala – se depreciaza insa curand, si este inlocuita cu un sistem de guvernare personala.
Astfel, Directoratul se transforma intr-un Consulat ( tot un organism executiv colegial ), condus insa de un Prim-Consul, functie pe care o indeplineste generalul Bonaparte.
Printr-un senatus-consult, generalul Bonaparte este numit Consul pe viata, iar doi ani mai tarziu, pe 18 mai 1804, printr-un alt asemenea act ( adica senatus-consult ), se reinstituie monarhia : republicanul Bonaparte devine Imparatul Napoleon !
La 6 mai 1814, Napoleon abdicã, iar Ludovic al XVIII – lea revine din exil.
La 10 iunie 1814, noul Rege edicteaza o Carta constitutionala, prin care se reia regimul monarhic, pastrandu-se, totodata, modelul guvernarii parlamentare bazat pe principiul separatiei puterilor, ca si pe marile cuceriri revolutionare, printre care la loc de frunte, se situeaza egalitatea si libertatea – privite ca drepturi intrinseci fiintei umane.
Cu alte cuvinte, se instituie o monarhie constitutionala.
Printre prevederile Cartei, una ne poate atrage atentia pentru actualitatea si intelepciunea ei politica : “ Orice cercetari ale opiniilor si voturilor emise pana la Restauratie, sunt interzise. Aceeasi uitare este ceruta tribunalelor si cetatenilor “.
Intr-adevar, concilierea nationala si unitatea tarii constituiau unele dintre obiectivele majore ale Restauratiei.
O dispozitie cu un continut similar, a fost cuprinsa si in legislatia Germaniei, dupa cel de al doilea razboi mondial.
In vara anului 1830 izbucneste o Revolutie care atrage dupa sine abdicarea Regelui Carol al X-lea, si chemarea la Tronul Frantei a ducelui d’Orléans, Ludovic-Phillipe.
Pactul orleanist, care este edictat imediat, - adica Constitutia - mentine principiul suveranitatii nationale.
Potrivit Pactului, seful Statului detinea prerogative insemnate, putand sa intervina cu succes, in viata politica a Statului.
Cu Pactul orleanist din anul 1830, se incheie primul Ciclu Constitutional francez, care a inceput la 1789.
Al doilea Ciclu incepe in anul 1848 – anul Revolutiilor burghezo-democratice din Europa.
La 4 noiembrie 1848 se adoptã o noua Constitutie care consfinteste cea de a II-a Republica.
Marile principii revolutionare ale anului 1789 sunt cap de afis in noul Asezamant fundamental.
Suveranitatea populara, separatia puterilor, regimul reprezentativ – capata o noua incadrare constitutionala.
In fruntea Statului se aflã Presedintele Republicii – seful puterii executive -, care detinea prerogative ce-i confereau o pozitie predominanta, fata de celelalte organisme constitutionale.
Presedintele era ales de popor, prin vot direct.
Puterea legislativa se exercita de catre un Parlament Unicameral – Adunarea Nationala – compusa din 750 parlamentari, alesi prin vot universal si prin scrutin de lista.
La 2 decembrie 1852, Presedintele Republicii, Ludovic-Napoleon, declanseaza insa, o lovitura de Stat in cel mai autentic “ stil bonapartist “, si restaureaza Imperiul, luand numele de Napoleon al III – lea.
Noul Imparat pune bazele unui regim politic liberal.
Razboiul Franco-Prusian, din anul 1870, incheiat prin infrangerea Frantei pune insa capat organizarii imperiale a Frantei.
Sedanul a fost Waterloo-ul lui Napoleon al III – lea.
In anul 1875 este adoptata o noua Constitutie, prin care se instituie Republica a III – a, o republica de tip parlamentar.
Este important de mentionat ca noua Constitutie pune capat instabilitatii politice, succesiunii unor forme de guvernamant opuse, si a unor regimuri politice diferite.
Suveranitatea nationala, transpusa in norme constitutionale, a stat la baza instituirii unei democratii reprezentative, in expresia ei clasica.
Textele Constitutiei stabilesc mecanisme constitutionale de o mare simplitate si eficienta.
Parlamentul este format din doua Camere legislative – Camera Deputatilor si Senatul.
Presedintele Republicii este ales pentru un mandat de 7 ani, de catre membrii Camerei Deputatior si ai Senatului, reunite in Congres.
In calitatea sa de sef al Statului, Presedintele ii numeste pe ministrii cu care trebuie insa, sa capete increderea Parlamentului in fata caruia, acestia isi angajeaza raspunderea politica.
Presedintele Republicii este neresponsabil politic si penal, actele sale de guvernamant fiind contrasemnate de ministrul de resort.
In caz de tradare, Presedintele urma sa fie judecat de Inalta Curte.
Camera Deputatilor era aleasa prin vot universal si direct, iar Senatul prin sufragiu universal indirect.
Cele doua Camere legislative aveau puteri echivalente.
Cu toate acestea, Senatul avea un prestigiu politic mai mare, poate si datorita faptului ca era investit cu un control politic asupra legilor adoptate, in vederea verificarii constitutionalitatii acestora.
Regimul constitutional instituit in anul 1875, s-a mentinut pana la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial.
In atmosfera apasatoare care domnea in Franta, dupa cel de al doilea razboi mondial, marcata, indeosebi, de culpa colaborationismului de care se facusera vinovati ministrii Guvernului de la Vichy, uzand de cadrul constitutional stabilit in 1875, poporul francez este chemat la urne sa se pronunte, in cadrul unui Referendum popular, - in favoarea sau impotriva – regimului politic, in vigoare la acea data.
La 21 octombrie 1945, raspunsul acestuia este ferm : renuntarea la principiile si institutiile Constitutiei din 1875, si adoptarea unei legi fundamentale noi.
Aceasta ( Constitutia ) este adoptata si apoi aprobata prin Referendumul din 13 octombrie 1946.
In favoarea ei au votat 9.297.000 de alegatori, impotriva au votat 8.165.000, dar s-au abtinut 8.250.000.
Cu noua Constitutie se inaugureaza astfel, cea de a IV – a Republica, care va dura 12 ani.
Regimul politic infaptuit in concordanta cu noile dispozitii constitutionale a exprimat, de fapt, lupta pentru putere intre partidele politice, ceea ce adus, printre altele, la instabilitate ministeriala.
Instabilitatea guvernelor se datora, indeosebi, faptului ca niciun partid nu reusea sa obtina in Parlament, o majoritate confortabila, care sa-i ingaduie sa formeze un guvern monocolor, sprijinit de majoritatea parlamentarilor.
Numarul mare si, mai ales, diversitatea politica si ideologica a partidelor reprezentate in Parlament, constituiau un obstacol major pentru reconstructia politica a tarii.
Datorita acestei situatii, insasi a IV – a Republica a fost adesea apreciata de generalul Charles De Gaulle, ca fiind “ un regim politic de partide “.
Potrivit dispozitiilor constitutionale, Parlamentul era organizat in doua Camere legislative – Camera Deputatilor si Consiliul Republicii -, si detinea puteri mult sporite, fata de cele ale Guvernului.
Autorii francezi vorbesc chiar de “ un absolutism parlamentar “.
Presedintele Republicii avea un rol politic redus, fiind lipsit de puteri constitutionale care sa-i confere un rol important de decizie, in procesul de conducere.
Mandatul prezidential dura 7 ani, si nu putea fi reinnoit.
Primul ministru detinea, insa, atributii sporite fata de Presedinte, si practic devenise personalitatea politica cea mai influenta.
Viata politica a Frantei incepe sa se caracterizeze prin instabilitate, in special, datorita rivalitatii acerbe intre partide.
Minoritare in Parlament, partidele politice nu puteau oferi un sprijin parlamentar consistent, guvernelor care se perindau la putere.
Acesta este si motivul pentru care, Executivul initiaza o serie de masuri de “ rationalizare a Parlamentului “.
Acceptand, la inceputul anilor 1958, sa preia conducerea guvernului, Generalul Charles de Gaulle, manevreaza cu abilitate instrumentele constitutionale pe care le avea la dispozitie, si le utilizeaza in favoarea intaririi puterii executive.
In sfarsit, la 4 octombrie 1958, este promulgata o noua Constitutie, impotriva careia comunistii, precum si extrema dreapta si extrema stanga ( franceza ) au votat impotriva.
Noul Asezamant fundamental este suportul constitutional al celei de-a V – a Republici franceze.
( extras din Drept constitutional comparat, Cristian Ionescu, colectia Master, Ed.C.H.Beck, Bucuresti, 2008 – curs universitar ( disciplina de studiu din anul IV, semestrul 2, an terminal 2008-2009, Facultatea de Drept si administratie publica, USH )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu