“ Frâna “ emotionalã. Controlul impulsurilor. Dezvoltarea creierului. ( Psihologie )

“ Frâna “ emotionalã. Controlul impulsurilor. Dezvoltarea creierului

Un baietel de un an si doua luni, tipic pentru aceasta varsta neastamparata, face o obsesie periculoasa, din incercarea de a se catara pe o masa unde, nu prea bine asezata, se afla o veioza.

Sa ne gandim la cateva modalitati posibile in care ar putea reactiona parintele :

1. Sa spuna un : “ Nu ! “ hotarat, si apoi sa-i explice ca doar afara se poate catara – dupa care, sa il duca acolo, si sa-i arate unde poate face acest lucru.
2. Sa ignore incercarile baiatului de a se catara pe masa, iar la auzul veiozei care se sparge, sa-l ia de acolo, si sa-i spuna linistit sa nu mai faca asa alta data – dupa care sa nu-i mai acorde atentie.
3. Sa urle infuriat : “ Nu ! “, dar sa se simta vinovat ca a reactionat asa dur, sa-l ia in brate pe micut ca sa-l impace si apoi sa-l lase singur, pentru ca a fost neascultator.

Aceste reactii parintesti – oricat de neverosimil ar putea parea – reprezinta stiluri de disciplina, care apar repetat in Observatiile facute asupra parintilor si copiilor.

Daniel Siegel, un psiholog pediatru de la UCLA, care avanseaza scenariile de mai sus, este socotit unul dintre cei mai influenti ganditori contemporani in Psihoterapie si dezvoltarea copilului, precum si un pionier in Neuropsihologia sociala.

Siegel sustine ca, fiecare dintre aceste tipuri de reactii parintesti modeleaza in moduri unice, centrii creierului social.

Un astfel de moment propice modelarii, se iveste atunci cand copilul se confrunta cu o situatie suparatoare, sau confuza, si se indreapta spre parinti, citind, nu doar ceea ce parintii spun, ci intreaga lor atitudine, pentru a invata cum sa simta si cum sa reactioneze la randul lor.

Mesajele transmise de parinti, in astfel de “ momente propice invatarii “ cladesc, incetul cu incetul, sentimentul de sine al copilului, si intelegerea modului de a se raporta la cei din jur – si a asteptarilor pe care le poate avea de la ei.

( 1 ) Sa luam parintele care i-a spus “ Nu “, copilului care se catara pe masa, dupa care l-a scos afara sa-i redirectioneze energiile.

In opinia lui Allan Schore, colegul lui Siegel, interactiunea aceasta ii influenteaza copilului, in mod optim, cortexul orbitofrontal ( OFC ), intarindu-i “ frâna “ emotionalã a OFC.

In acest caz, configuratia neurala potoleste entuziasmul initial, al micutului, si il ajuta pe copil cum sa invete sa-si controleze mai bine impulsivitatea.

Odata ce copilul aplica aceste frâne neurale, parintele il invata ca un entuziasm mult mai adecvat poate continua – copilul se poate cãtãra pe barele din Parc, dar nu pe masã ( acasã ).

Ceea ce invata copilul se rezuma practic, la acest lucru :

“ Parintilor mei nu le place intotdeauna ceea ce fac, dar daca ma opresc si gasesc ceva mai bun de facut, totul merge bine “.

Abordarea aceasta, in care parintele stabileste o limita, si apoi redirectioneaza energia copilului, exemplifica stilul de disciplina care conduce la un atasament legat de siguranta.

Copiii atasati in acest fel, traiesc experienta rezonantei emotionale cu parintii lor – chiar si atunci cand sunt obraznici.

Copilul la vârsta de doi ani :

Teribila vârstã de doi ani, cand copiii incep sa-si sfideze parintii si tipa : “ Nu ! “, atunci cand li se spune sa faca ceva, semnalizeaza o piatra de hotar esentiala in dezvoltarea creierului.

Creierul incepe sa fie capabil sa-si inhibe impulsul de a spune “ Nu “, atunci cand i se cere ceva – o capacitate care se perfectioneaza de-a lungul copilariei si adolescentei.

Maimutele si copiii foarte mici au probleme mari cu acest aspect al vietii sociale, din acelasi motiv neural : configuratia neuronilor din cortexul orbitofrontal sau OFC, care poate impiedica punerea in practica a unui impuls, este subdezvoltatã.

De-a lungul copilariei, cortexul orbitofrontal sau OFC, se maturizeaza treptat, din punct de vedere anatomic.

Copilul la vârsta de cinci ani si sapte ani :

O perioada de crestere neuralã accelerata, incepe in jurul varstei de cinci ani, permitand unei parti insemnate, a acestui sistem de circuite, sa intre in actiune tocmai la timp pentru a trimite copilul la scoala.

Ritmul alert, de crestere continua, pana in jurul varstei de sapte ani, sporind semnificativ autocontrolul copilului, si facand din clasa a doua, o etapa mult mai putin dezordonata decat Gradinita.

Pana la varsta de douazeci si cinci de ani :

Fiecare etapa de dezvoltare : intelectuala, sociala si emotionala, a unui copil in crestere, marcheaza un pas similar in maturizarea zonelor cerebrale. Acest proces anatomic continua, pana spre varsta de douazeci si cinci de ani.

Ceea ce se intampla in creierul unui copil, atunci cand parintii nu reusesc sa rezoneze emotional, depinde de natura precisa a acestui esec.

Daniel Siegel descrie diferite moduri in care parintii pot esua, si dificultatile prin care probabil, vor avea de trecut copiii lor.

( 2 ) Sa ne gandim la parintele care a reactionat, prin ignorarea incercarii copilului de a se catara pe masa.

Reactia aceasta exemplifica o relatie parinte-copil, in care o rezonanta de orice fel, apare rareori, iar parintii nu sunt implicati emotional in viata copilului.

Astfel de copii nu gasesc decat frustrare, atunci cand ei incearca sa obtina o atentie empatica din partea parintilor.

Absenta unei legaturi reciproce – si deci, a momentelor de placere sau bucurie – mareste sansele, ca acel copil sa creasca cu o capacitate diminuata pentru emotii pozitive, si, mai tarziu in viata, sa i se para dificil sa intre in relatie cu alti oameni.

Copiii unor astfel de parinti, devin persoane sfioase. Ca adulti, exprimarea emotiilor lor este inhibata, mai ales a acelor emotii care i-ar ajuta sa se lege de un partener.

Ramanand fideli modelului prezentat de parintii lor, ei evita nu doar exprimarea sentimentelor, ci si relatiile intime din punct de vedere emotional.

( 3 ) Al treilea parinte a reactionat la miscarea copilului, mai intai infuriindu-se, apoi simtindu-se vinovat, si in cele din urma, fiind dezamagit de baiat.

Siegel descrie, pe buna dreptate, acesti parinti, ca fiind “ ambivalenti “. Ei pot fi uneori calzi si grijulii, dar adeseori ei trimit copilului semnale de dezaprobare si respingere – expresii faciale de aversiune sau dispret, evitarea privirii, limbaj corporal sugerand mânia sau deconectarea.

Atitudinea aceasta emotionala poate jigni si umili copilul in mod repetat.

Copiii raspund adesea unei astfel de atitudini parintesti, prin fluctuatii emotionale incontrolabile, fara sa-si verifice impulsurile, carora le dau frâu liber – asemenea clasicului “ bãiat rãu “, care da mereu de bucluc.

Siegel sugereaza ca, la baza unui astfel de comportament scapat de sub control, se aflã creierul unui copil, care nu a reusit sa invete cum sa spuna “ Nu “ impulsurilor, o sarcina a cortexului orbitofrontal sau OFC.

Dar, uneori, senzatia ca parintelui nu-i pasa de el, sau ca “ Orice fac este gresit “, ii lasa copilului un sentiment de deznadejde – desi el tanjeste in continuare, dupa o atentie parinteasca pozitiva.

Astfel de copii ajung sa se considere plini de defecte.

La maturitate, ei tind sa aduca in relatiile apropiate cu un partener, aceeasi combinatie ambivalenta, de nevoie de afectiune si fricã intensã ca nu o vor obtine – si o fricã inca si mai profunda, ca vor fi definitiv abandonati.

( extras din Inteligenta socialã Noua stiintã a relatiilor umane, Daniel Goleman, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2007 )