Teoria lui Allan Schore ( psiholog de la UCLA ) privind disfunctia emotionala. Calmarea amigdalei. Educarea impulsurilor emotionale si tiparele de comportament.
Teoria lui Schore sustine ca, sediul neural al disfunctiei emotionale se aflã, in principal, in cortexul orbitofrontal sau OFC, piatra de temelie pentru canalele responsabile de relatiile din creier.
Insasi cresterea cortexului orbitofrontal, sustine el, depinde de experienta copilului.
Daca parintii ofera rezonanta emotionala si o baza sigura, OFC infloreste.
Daca nu sunt receptivi, sau daca sunt abuzivi, dezvoltarea lui este impiedicata – ceea ce duce la o capacitate limitata de a regla :
- lungimea,
- intensitatea sau
- frecventa
emotiilor neplacute, precum mânia, teroarea, sau rusinea.
Teoria lui Schore scoate in evidenta, rolul jucat de interactiunile noastre, in remodelarea creierului prin neuroplasticitate – modul in care experientele repetate influenteaza forma, dimensiunea si numarul neuronilor, si al conexiunilor lor sinaptice.
Principalele relatii pe care le avem, ne influenteaza puternic creierul, prin plasarea lui repetata intr-un anumit registru.
Practic, faptul ca suntem mereu jigniti sau suparati, ori satisfacuti emotional, de catre cineva alaturi de care ne petrecem viata ani de-a randul, ne poate remodela sistemul de circuite ale creierului.
Schore sustine ca, relatiile implinite in care suntem implicati mai tarziu in viata, pot rescrie intr-o anumita masura, textele neuronale care au fost codificate in creier in copilarie.
In psihoterapie, elementele active din aceasta lucrare de reparatie emotionala, includ raportul si increderea, si o buna legatura intre pacient si terapeut.
Terapeutul, spune Schore, serveste drept ecran de proiectie pentru retrairea relatiilor timpurii.
Dar, de data asta, pacientul poate sa traiasca aceste relatii mai deplin si mai deschis, fara judecati, culpabilitati, tradari si neglijare.
Cand tatal a fost distant, terapeutul poate fi disponibil ; cand mama a fost hiper-critica, terapeutul poate fi intelegator – oferind astfel o experienta reparatorie de mult dorita, dar niciodata atinsa.
Un semn al psihoterapiei eficiente, este deschiderea unui flux emotional mai liber, intre terapeut si pacient, acesta din urma invatand sa stabileasca legaturi cu celalalt, fara sa se teama sau sa-si blocheze sentimentele nepotrivite.
Cei mai buni terapeuti creeaza o atmosfera emotionala care inspira siguranta, un receptacul confortabil, pentru orice fel de sentimente pe care pacientul ar avea nevoie sa le traiasca, sau sa le exprime – de la furie criminala, la tristete mohorata.
Simplul act de stabilire a unei legaturi cu terapeutul, si apoi de transferare a sentimentelor, ajuta pacientul sa invete sa-si controleze singur emotiile similare.
Asa cum copiii invata sa-si stapaneasca propriile sentimente, prin intermediul sigurantei oferite de o baza potrivita, psihoterapeutii le acorda adultilor sansa de a duce treaba la bun sfarsit.
Efecte reparatorii similare pot aparea si cu ajutorul unui partener romantic, sau al unui bun prieten care face dovada acestor calitati umane ocrotitoare.
Cand este eficienta, terapia – sau alte relatii reparatorii din viata – poate imbogati capacitatea de conectare, care are proprietati vindecatoare intrinseci.
Calmarea amigdalei. Educarea impulsurilor emotionale si tiparele de comportament.
O fetita de trei ani se indreapta, tâfnoasã, spre unchiul venit in vizita – o tinta usoara pentru proasta dispozitie a fetitei.
“ Te urasc “, ii declarã ea.
“ Da, da’ eu te iubesc “. Unchiul zambeste amuzat.
„ Te urasc „ , ii raspunde fetita neinduplecata, pe un ton mai ridicat.
“ Eu tot te iubesc “, ii spune unchiul pe un ton mai bland.
« Te urãsc ! « , tipa fetita cu patos dramatic.
« Da, da’ eu tot te iubesc « , o asigura unchiul, luand-o in brate.
“ Te iubesc “, admite fetita incetisor, topindu-se in bratele lui.
In opinia specialistilor in Psihologia dezvoltarii, astfel de interactiuni energice au la baza o comunicare emotionala subterana.
Disfunctia te-urasc / te-iubesc, este, din aceasta perspectiva, o “ eroare de interactiune “, iar revenirea pe aceeasi lungime de unde emotionala, inseamna “ repararea “ acestei erori de interactiune.
O reparatie efectuata cu succes, asa cum a fost raportul final, la care au ajuns micuta de trei ani si unchiul ei, ii face pe ambii parteneri sa se simta bina.
Capacitatea unui copil, de a repara o astfel de deconectare – de a infrunta o furtuna emotionala interpersonala, si apoi de a se reconecta – este una din cheile fericirii de durata.
Secretul consta, nu in a evita frustrarile si supararile inevitabile pe care ni le aduce viata, ci in a invata cum sa-ti revii din ele.
Cu cat este mai rapida revenirea, cu atat mai mare este capacitatea copilului de a se bucura.
Capacitatea aceasta, la fel ca multe altele din viata sociala, incepe din frageda pruncie.
Cand, un bebelus si persoana care il ingrijeste, se afla in sincronie, fiecare raspunde mesajelor celuilalt, intr-o maniera coordonata.
Pana la varsta de 1 an, sau in primul an de viata :
Dar, in timpul primului an de viata, bebelusilor le lipseste o mare parte din organizarea neurala, necesara realizarii unei astfel de coordonari.
Ei raman coordonati, doar aproximativ 30 % din timp, sau chiar mai putin, cu un ciclu natural de intrare si iesire din sincronie.
Nesincronizarea ii face nefericiti pe bebelusi.
Ei protesteaza, dand semne de frustrare – prin care cer, de fapt, ajutorul pentru a reintra in sincronie.
Sunt primele lor incercari de reparare a unei interactiuni.
Stapanirea acestor abilitati umane esentiale, pare sa inceapa prin aceste mici treceri, de la nefericirea cauzata de lipsa de sincronizare, la pacea sincronizarii.
Toti cei cu care se intalneste bebelusul peste zi, ofera un model, mai bun sau mai rau, de infruntare a supararilor.
Copilul invata implicit acest lucru – fara indoiala, prin intermediul neuronilor oglindã – in timp ce isi urmareste fratele mai mare, colegul de joaca, sau parintele care se infrunta cu propriile lor furtuni emotionale.
Printr-o astfel de invatare pasiva, circuitele de reglare din OFC ( cortexul orbitofrontal ), responsabile de calmarea amigdalei, “ fac repetitii “ pentru strategiile la care copilul este martor.
O mica parte din aceasta invatatura este pusa in practica, atunci cand cineva ii aminteste copilului, sau il ajuta sa-si controleze propriile sentimente tulburi.
Prin exercitii repetate, sistemul de circuite al OFC ( cotexului orbitofrontal ) responsabil de reglarea impulsurilor emotionale, se intareste progresiv.
Copiii invata, nu numai sa se calmeze, sau sa reziste impulsurilor emotionale, dar si, sa isi intareasca Repertoriul modalitatilor de a-i influenta pe altii.
Astfel invata sa devina un adult care poate reactiona ca unchiul fetitei de trei ani, care i-a imprastiat cu iubire, starea ei de nemultumire – si aceasta, in loc sa se tina tare si sa o avertizeze : “ Cum indraznesti sa-mi vorbesti asa ? “.
In jurul varstei de patru sau cinci ani :
In jurul varstei de patru sau cinci ani, copiii invata sa treaca, de la simpla incercare de a-si controla emotiile care ii deranjeaza, la o intelegere sporita a cauzelor nemultumirii lor, si la ce anume se poate face, pentru a usura aceasta nemultumire – semnul unei maturizari a caii superioare.
Implicarea parintilor in primii patru ani de viata, banuiesc unii psihologi, poate avea o putere deosebita de modelare a capacitatilor ulterioare ale copilului, de a-si stapani propriile emotii, si de a se descurca in intalniri dificile.
Ce-i drept, adultii nu ofera intotdeauna, cele mai bune modele.
Au fost observati, in cadrul unui Studiu, parintii de prescolari surprinsi in certuri casnice.
Unele cupluri erau antagonice si divergente, in incercarile lor de a-si rezolva conflictele.
Niciuna dintre parti, nu o asculta pe cealalta, erau furiosi si plini de dispret, si adesea se indepartau unul de altul, pe masura ce ostilitatea lor crestea.
Copiii acestor cupluri imitau tiparul de comportament cu colegii lor de joaca, fiind pretentiosi si furiosi, pusi pe harta si ostili.
Spre deosebire de acestia, cuplurile care in timpul certurilor ( lor ) dadeau dovada de mai multa caldura, empatie si intelegere reciproca, abordau rolul de parinte impreuna, cu mai multa armonie, si chiar spirit de joaca.
Iar acesti parinti au avut copii care, la randul lor, se intelegeau mai bine cu colegii de joaca, si puteau rezolva mai fructuos neintelegerile.
Modul in care cuplurile isi solutioneaza conflictele, prevesteste comportamentul propriilor copii, chiar si dupa ani de zile.
Daca totul merge bine, copilul ajunge sa nu se lase invins de stres, si devine capabil sa-si revina din suparari, si sa rezoneze eficient.
Este nevoie de o familie inteligenta din punct de vedere social, pentru a ajuta la construirea, a ceea ce, specialistii in Psihologia dezvoltarii numesc “ fundament afectiv pozitiv “, cu alte cuvinte, a unui copil fericit.
( extras din Inteligenta sociala Noua stiinta a relatiilor umane, Daniel Goleman, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2007 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu