Obiceiurile si adultii
Regretatul hipnoterapeut Milton Erickson obisnuia sa povesteasca despre cum a crescut intr-un orasel din Nevada, pe la inceputul secolului XX.
Iernile erau destul de aspre, si una dintre placerile lui era sa se trezeasca si sa descopere ca a nins peste noapte.
In astfel de zile, tanarul Milton se grabea sa fie gata pentru scoala, asigurandu-se ca era primul care facea partie prin zapada.
Pe urma, parcurgea in mod intentionat un traseu ocolit, in zigzag, iar cizmele lui erau primele care calcau zapada proaspat cazuta.
Indiferent cat de intortocheat era drumul pe care si-l croia, urmatorul copil il urma in mod inevitabil – la fel ca si ceilalti.
Pana la sfarsitul zilei, devenea un traseu fix, drumul invariabil pe care mergea toata lumea.
Erickson folosea aceasta metafora pentru a ilustra modul in care se formeaza obiceiurile.
Dar povestea sa, despre primul drum prin zapada si despre cei care l-au batut la randul lor, ofera totodata si un model relevant al modului in care sunt asezate in creier, canalele neurale.
Primele conexiuni facute in cadrul unui circuit neural, se intaresc de fiecare data cand apare aceeasi secventa, pana cand canalele devin atat de puternice, incat constituie un traseu automat – si astfel, un nou circuit a luat nastere.
Deoarece creierul omenesc adaposteste atat de multe sisteme de circuite, intr-un spatiu atat de mic, se creeaza o presiune continua de a sterge conexiunile de care creierul nu mai are nevoie, si de a face loc conexiunilor carora acesta le simte lipsa.
Sintagma “ ce este de prisos se pierde “, se refera la acest darwinism neural nemilos, in care circuitele cerebrale se lupta pentru supravietuire.
Neuronii pe care ii pierdem sunt “ taiati “ si aruncati ca ramurelele dintr-un copac.
Asemenea gramezii de lut, cu care incepe sa lucreze un sculptor, creierul genereaza mai mult material decat are nevoie, pentru a-si definitiva forma.
De-a lungul copilariei si adolescentei, creierul va pierde in mod selectiv, jumatate din acei neuroni in exces, pastrandu-i pe aceia care sunt utili, si renuntand la cei neglijati, pe masura ce experientele de viata ale copilului – inclusiv relatiile pe care le are – ii “ sculpteaza “ creierul.
Pe langa faptul ca determina conexiunile ce vor fi pastrate, relatiile in care suntem implicati ajuta la modelarea creierului, prin ghidarea conexiunilor facute de neuronii noi.
Aici se prabusesc supozitiile invechite ale neuropsihologiei.
Pana in ziua de azi, unii studenti sunt invatati ca, odata ce ne-am nascut, creierul nu mai poate fabrica celule noi.
Teoria aceasta a fost desfiintata cu argumente solide.
De fapt, stim ca maduva spinarii si creierul contin celule stem care se transforma in neuroni noi, cu viteza de cateva mii pe zi.
Ritmul de producere a neuronilor isi are punctul culminant in copilarie, dar continua pana la varste inaintate.
Pe parcusul unei luni de zile :
Odata ce un neuron a luat nastere, el migreaza spre locul sau din creier, si pe parcursul unei luni, se dezvolta pana in punctul in care, produce aproape zece mii de conexiuni cu alti neuroni.
Pe parcursul urmatoarelor patru luni :
Pe parcursul urmatoarelor patru luni, neuronul isi cizeleaza conexiunile ; odata canalele formate, ele sunt inchise.
Asa cum le place sa spuna neuropsihologilor, celulele care trimit impreuna impulsuri nervoase, sunt adapostite de aceeasi structura.
Pe parcursul unei perioade de cinci, sase luni :
In timpul acestei perioade de cinci sau sase luni, experienta personala dicteaza cu care dintre neuroni se va conecta celula nou-nascuta.
Cu cat o experienta se repeta mai des, cu atat mai puternic devine obiceiul respectiv, si cu atat mai densa este conectivitatea neurala care rezulta.
Meaney a descoperit ca, la soareci, invatarea prin repetitie accelereaza ritmul cu care neuronii noi, se integreaza in circuite cu alti neuroni.
In felul acesta, creierul continua sa-si schimbe structura, pe masura ce se formeaza noi neuroni si conexiunile lor.
Foarte bine si frumos pentru soareci – dar cum ramane cu noi, oamenii ?
Aceeasi dinamica pare sa se aplice, cu implicatii profunde pentru modelarea creierului social.
Fiecare sistem cerebral are o perioada optima, in care experienta ii modeleaza la maxim sistemul de circuite.
Sistemele senzoriale, de pilda, sunt modelate in mare parte in timpul primei copilarii, iar sistemele de limbaj se maturizeaza ulterior.
Unele sisteme, cum este hipocampusul – sediul memoriei si al invatarii atat la oameni, cat si la soareci -, continua sa fie puternic modelate de experienta de viata.
Studiile efectuate asupra maimutelor dezvaluie faptul ca, anumite celule din hipocampus, care se formeaza numai in perioada prunciei, pot sa nu migreze spre locul care le este rezervat, daca puiul este supus unui stres extrem in acea perioada critica.
Invers, grija parinteasca plina de iubire, le poate spori migratia.
La oameni, cel mai lung interval pentru modelare ii apartine cortexului prefrontal, care continua sa fie modelat anatomic, pana in primii ani ai varstei adulte.
Astfel, oamenii din viata unui copil, au zeci de ani la dispozitie sa-si lase amprenta asupra sistemului executiv de circuite neurale al acestuia.
Cu cat o anumita interactiune se petrece mai des in timpul copilariei, cu atat mai adanca ramane amprenta ei, in sistemul de circuite al creierului – si cu atat mai greu de “ sters “ pe masura ce copilul creste si devine adult.
Momentele repetate din copilarie vor deveni carari automate in creier, asemenea partiei prin zapada, facute de Milton Erickson.
Sa luam ca exemplu celulele fusiforme – acei conectori superrapizi ai creierului social.
Cercetatorii considera ca, la oameni, aceste celule migreaza spre locul care le este rezervat – in principal in cortexul orbitofrontal si cortexul cingulat anterior – in jurul varstei de patru luni, moment in care isi extind conexiunile spre mii de alte celule.
Acesti neuropsihologi sugereaza ca, locul si modul in care se conecteaza celulele bogat fusiforme, depinde de influente ca :
- Stresul in familie ( in cazul rau ), sau
- De o atmosfera calda si iubitoare ( in cazul bun ).
Celulele fusiforme, amintiti-va, leaga caile superioara si inferioara, ajutandu-ne sa ne armonizam emotiile cu reactiile.
Conectivitatea neurala sustine un set vital de abilitati legate de inteligenta sociala.
Asa cum a explicat Richard Davidson ( neuropsihologul pe care l-am intalnit in capitolul 6 ) : “ Dupa ce creierul nostru inregistreaza informatia emotionala, cortexul prefrontal ne ajuta sa ne controlam cu dibacie reactia fata de ea. Modelarea acestor circuite, de catre genele care interactioneaza cu experientele din viata noastra, ne determina stilul afectiv : cat de rapid si de puternic raspundem la un stimul emotional, si cat timp ne ia sa ne revenim “.
Cand vine vorba de invatarea abilitatilor de autoreglare, esentiale pentru interactiuni sociale fara probleme, comenteaza Davidson, “ exista mult mai multa plasticitate in primii ani de viata, decat mai tarziu. Probele animale indica faptul ca unele efecte ale experientei timpurii, pot fi ireversibile, in sensul ca, odata ce un circuit este modelat de mediul din copilarie, el devine apoi destul de stabil “.
Inchipuiti-va o mama si un copil, care se joaca de-a cucu-bau.
Pe masura ce mama isi acopera si isi descopera fata de mai multe ori, copilasul devine tot mai entuziasmat ; cand intensitatea a ajuns maxima, acesta isi intoarce brusc fata de la mama, si incepe sa-si suga degetul, uitandu-se in gol.
( 1 ) Privirea aceea in gol semnalizeaza o perioada de pauza, de care copilul are nevoie pentru a se linisti. Mama ii da acest ragaz, asteptand pana cand copilasul e gata sa reia jocul. Cateva secunde mai tarziu, acesta se intoarce din nou spre mama, si isi zambesc fericiti.
( 2 ) Comparati jocul acesta cu urmatorul : se ajunge din nou la un punct culminant, in care sugarul are nevoie sa se opreasca, sa-si suga degetul si sa se linisteasca inainte sa inceapa iar sa se joace cu mama.
Doar ca, de data asta, mama nu asteapta ca el sa vina din nou spre ea.
Se apleaca la nivelul lui, si pocneste din limba ca sa-i atraga atentie.
Copilasul continua insa sa priveasca in alta parte, ignorandu-si mama.
Fara sa se dea batuta, mama se apropie si mai mult de chipul lui, facandu-l sa se strambe, sa se zbata si sa o impinga.
In cele din urma, sugarul se trage si mai departe de mama lui, sugandu-si de zor degetul.
Conteaza daca una din mame raspunde semnalului trimis de copil, iar cealalta ii ignora mesajul ?
Un simplu joc nu poate dovedi nimic.
Dar, asa cum sugereaza o mare parte din cercetare, esecurile repetate de a rezona cu copilul, ale celui care il are in grija, pot avea efecte de durata.
Daca sunt reluate pe tot parcursul copilariei, patternurile modeleaza creierul social astfel incat un copil poate ajunge la maturitate o persoana afectuoasa, care iubeste lumea si se simte bine in preajma oamenilor, in vreme ce altii pot ajunge niste adulti tristi si retrasi, ori furiosi si pusi pe harta.
Candva, astfel de diferente puteau fi atribuite “ temperamentului “ copilului, un alt mod de a ne referi la gene.
Astazi, actiunea stiintifica se concentreaza asupra modului in care, genele copilului pot fi determinate de miile de interactiuni zilnice pe care le traieste, pe masura ce se maturizeaza.
( extras din Inteligenta socialã Noua stiintã a relatiilor umane, Daniel Goleman, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2007 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu