Sfântul Anton de Padova
Tânãrul Fernando : anii de scoalã
In curand, parintii il trimit pe Fernando intr-una din scolile populare gratuite, raspandite din ce in ce mai mult, cam pretutindeni in spatiul crestin, mai ales pe langa capitulul catedralelor ; Conciliile ii oprisera cu desavarsire pe clericii-profesori, sa le ceara elevilor vreo platã.
Copilul nu s-a simtit deloc dezorientat in Scoala catedralei – acolo fusese doar botezat -, mai ales ca, numai cativa pasi il desparteau de altarul Fecioarei preaslavite, unde mergea adesea sa se roage.
Invata cu entuziasm sa scrie, sa citeasca, sa socoteasca.
La acestea se mai adaugau ceva catehism, elemente de latinã si de muzicã pentru a canta la ceremonii, caci, se pare, avea glas limpede si puternic.
Inchipuiti-l asa cum il aratã o pictura, aflatã incã in Catedralã : mic cantaret, purtand o Cruce de lemn, cu cotã albã si cingatoare rosie.
Dar langa el, artistul a infatisat un diavol care-si ia talpasita, cu coada intre picioare.
Ce-i cu diavolul acesta ?
Cronicile ne spun, intr-adevar, ca desi Fernando era pe atunci un crin ce infloreste, - Floridum lilium -, era, in acelasi timp, un adolescent cu sange fierbinte, cu o imaginatie si o sensibilitate atat de vii, incat adesea se simtea arzand “ mai mult decat se cuvine “.
Autorul manuscrisului numit Assidua, vorbeste si despre “ prietenii sai trupesti “.
Toate izvoarele subliniaza darul sau de a plãcea, si faptul ca numerosii lui prieteni nu se puteau lipsi de prezenta lui.
La fel ca in cazul micii Tereza de Lisieux, cu care se aseamãnã in multe privinte, era numai veselie si voie bunã.
Dar Lisabona nu este Lisieux.
Lisabona, cea atat de bunã in toate, care a stiut sa-l retina chiar si pe blazatul Ulise.
Golful cu ape linistite, irizate de reflexe aurii : Marea de Pai :
Multimea catargelor, a panzelor, briza domoala dinspre Oceanul Atlantilor, corabiile care pleaca, cele care sosesc din toate colturile lumii, cu pasagerii si incarcatura lor ciudata, legendele, « mirodeniile « lor, in toate sensurile cuvantului, care se raspandesc prin oras.
Orasul cu stradute care urcã spre coline, spre livezile de portocali si spre maracinisuri, palatele mari si mici, cu tainicele lor curti interioare.
Si mai cu seama, fetele cu fuste incretite si corsaje rosii ca para.
In aceste tinuturi de Miazãzi, copiii se maturizeaza mai devreme, de pe la 12 ani, varsta considerata criticã.
Crinul alb – Lilium candidum – gata sa se deschida :
Observandu-i partile componente, prea mari, prea batatoare la ochi, botanistul se intreaba, de ce oare aceasta floare este considerata a fi, emblema puritatii.
Dar crinul se inaltã deopotriva drept, mandru, puternic pe tulpina si pe nevinovatia sa.
Nu-i firav.
Ar trebui sa ne eliberam si noi de o prejudecata, sa nu mai credem ca nevinovatia este doar nestiintã, slabiciune care nu se cunoaste pe sine ; ca ar fi lipsita de o putere de temut, de o redutabila experienta intuitiva, numita tocmai : inima, constiinta dreapta.
Crinul, emblemã a verticalitatii nesovaitoare, pe drept cuvant emblemã regeasca.
Or Fernando, la randul sau, nu-i lipsit de trup.
Si nici scutit de pacatul stramosesc.
Cu cativa ani inainte, departe de aici, in cetatea italiana si prea bogatã, pe nume Assisi, un anume Francisc scapase ca prin urechile acului, de viata dezordonata si petrecareatã dusa de o ceata de cheflii care-i trezeau pe preacinstitii burghezi in miez de noapte.
Deodata, cuprins de rusine, acel Francisc s-a retras din lume.
Va cunoaste Fernando aceleasi rataciri ?
Reactia de fuga in fata unor privelisti prea brutale, a unor solicitari prea puternice – se intalneste adesea la toti tinerii ( desi, bineinteles, ei nu vor recunoaste niciodata ).
In ciuda tensiunii interne, chiar din pricina ispitei, se declanseaza o reactie de aparare, ca si cum tanarul ar fi “ consacrat curatiei “.
Sufletul autentic, “ adevarata virtute “ a persoanei, reactioneaza din strafundul esentei sale.
Astfel, se spune ca Fernando a trebuit sa faca fata “ avansurilor indraznete venite din partea unei “ slujnice “ usuratice “.
Cum a iesit din incurcatura ? Nu se stie.
Dar, luati aminte la cele ce urmeaza :
Intr-o zi, se ruga din nou inaintea altarului frumoasei Catedrale, ridicat in cinstea Fecioarei Preacurate.
Domneste un intuneric bland, suavã mireasmã a florilor, liniste adanca in fata luminitei din sanctuar ...
Dar, deodata intunericul creste.
Lumina candelei a palit. Noapte neagra !
Din toate ungherele imensului templu, se aud maraituri surde, apoi strigate salbatice.
Fernando vrea sa o ia la fuga, sa iasa afara, in lumina soarelui, unde-i atat de bine sa se imbete de jocuri si de placeri alaturi de prietenii sai.
Prea stã toata ziua in biserica asta intunecata si neprietenoasa.
N-are dreptul sa-si traiasca si el tineretea, la fel ca toti ceilalti ?
Tremura din tot trupul. Din bezna se iscã tot felul de aratari. Trebuie sa se smulga de pe lespedea rece, unde stã ingenuncheat.
Dintr-o data, din adancul sufletului, face un singur gest :
Din toate puterile apasã piatra cu degetul, traseaza semnul Crucii : Tatal, Fiul, Duhul Sfant. Si Amin, ceea ce inseamna : Mai presus de toate, faca-se voia Domnului !
Si, de indata, blanda lumina apare iar.
Diavolul negru a luat-o la fuga, asa cum ni-l infatiseaza pictura Catedralei.
Astazi, se pare, pe treptele ce urca la altar, se mai zareste inca semnul Crucii, sapat in marmura, de degetul tanarului Fernando.
O cronica povesteste ca demonul luase infatisarea unui caine.
Alta spune ca ar fi luat chipul unei evreice cu ochi de foc.
Si, bineinteles, cat de puternica trebuie sa fi fost ispita, si cat de mare forta lui Fernando – capatatã prin har -, de vreme ce a sapat semnul Crucii in piatra !
Cel putin acesta pare a fi sensul legendei, daca putem vorbi despre o legenda.
Iata si un alt episod pastrat de traditia populara, si de o pictura pe ceramica, ce impodobeste capela unde a fost botezat Fernando :
Este vorba de intalnirea cu o tanara ( dupa alte versiuni, cu o batrana ).
Tanara poarta pe cap un ulcior cu apa, dupa obiceiul portughez.
Se opreste in fata lui Fernando.
Ulciorul cade, se sparge.
Tanara plange.
Tanarul Fernando adunã cioburile, le pune unul langa altul, si, deodata, vasul este ca si nou.
Cine poate sti, daca nu este vorba tot despre “ slujnica usuratica ce facea avansuri indraznete “ ?
Si, prin ce minune de gingasie, sau de iubire, Fernando a stiut sa-i stearga lacrimile si sa curete ulciorul unui suflet ?
Fernando, al carui nume inseamna : “ Cel care lupta pentru pace si pentru blandete “, cu pretul caror jertfe ti-ai pastrat sufletul neintinat !
Vei deveni intr-adevar, crinul mandru si gingas pe care-l tii in mana, asa cum te arata pictorii.
( extras din Anton de Padova ( 1195 – 1231 ) Viata si secretul sãu, Fernand Lequenne, Arhiepiscopia Romano-Catolica de Bucuresti, 1992 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu