Cum ne atasãm ? ( Psihologie )

Atasamentul sau Cum ne atasam ?

A trecut aproape un an, de cand fetita de noua luni a lui Bob si a Brendei a murit, in timp ce dormea.

Bob citeste ziarul, iar Brenda intra in camera cu ochii rosii, tinand cateva fotografii in mana.

A plans pana acum.

Brenda ii spune ca a gasit cateva fotografii facute intr-o zi, cand au mers cu fetita la plaja.

Bob, fara sa ridice macar privirea, ingaimã : “ Mda “.

“ Uite, poarta palaria pe care i-a cumparat-o mama ta “, incepe Brenda.

“ Hmmm “, mormaie Bob, fara sa ridice privirea, vadit neinteresat.

Cand Brenda il intreaba, daca vrea sa se uite la poze, el spune doar ca nu, si intoarce brusc pagina ziarului, scrutand la intamplare foaia.

Brenda il priveste tacuta, si pe obraz ii curg siroaie de lacrimi.

Izbucneste : “ Nu te inteleg. A fost copilul nostru. Nu ti-e dor de ea ? Nu-ti pasa ? “

“ Bineinteles ca mi-e dor de ea !  Dar pur si simplu n-am chef sa vorbesc despre asta “, bombane Bob, si iese furtunos din camera.

Aceasta discutie amara, ilustreaza modul in care diferenta dintre stilurile de atasament poate desincroniza un cuplu, de exemplu atunci cand este pus in fata unei traume comune, sau in alte situatii.

Brenda vrea sa vorbeasca despre ceea ce simte ; Bob evita acest lucru.

Ea il socoteste rece si nepasator : el o socoteste pe ea inoportuna si prea insistenta.

Cu cat ea incearca sa-l faca sa vorbeasca despre ceea ce simte, cu atat el se retrage mai mult.

Modelul “ cerere – retragere “ a fost comentat de multa vreme, de terapeutii matrimoniali, spre care se indreapta uneori astfel de cupluri, atunci cand vor sa iasa dintr-un impas.

Dar, descoperiri noi sugereaza ca aceasta discrepanta clasica are o baza cerebrala.

Niciuna dintre modalitati nu este “ cea mai buna “.

Mai degraba ambele tendinte reflecta modele neurale subiacente.

Copilaria pe care am avut-o, nu isi lasa nicaieri urme atat de clare asupra pasiunii noastre adulte, ca in “ sistemul de atasament “, adica acele retele neurale care intra in actiune, ori de cate ori relationam cu oamenii la care tinem cel mai mult.

( 1 ) Asa cum am vazut, copiii bine ingrijiti, si care simt empatia persoanelor responsabile de ei, dobandesc un atasament al securitatii, fara sa fie excesiv de dependenti, nici izolati.

( 2 ) Dar, cei ai caror parinti le neglijeaza sentimentele, si care se simt ignorati, devin retrasi, ca si cum ar fi renuntat la speranta de a mai stabili o legatura iubitoare.

( 3 ) Iar copiii ai caror parinti sunt ambivalenti, trecand pe neprevazute, de la furie la tandrete, devin anxiosi si nesiguri.

Bob intruchipeaza tipul retras : emotiile intense i se par neplacute, asa ca incearca sa le minimizeze.

Brenda este tipul anxios, ale carui sentimente ies nestavilite la suprafata, si care simte nevoia sa vorbeasca despre ceea ce il preocupa.

Exista apoi tipul care are nevoie de securitate, se simte bine cu emotiile lui, dar nu este preocupat de ele.

Daca Bob ar fi fost un astfel de tip, probabil ca ar fi corespuns pe plan emotional, cu Brenda, atunci cand ea avea nevoie de acest lucru.

Daca Brenda ar fi fost tipul preocupat de siguranta, nu ar fi fost atat de disperata sa obtina empatia si atentia lui Bob.

Odata format in copilarie, modul in care ne atasam ramane remarcabil de constant.

Stilurile acestea distincte de atasament ies la iveala, intr-o oarecare masura, in orice relatie apropiata, dar nicaieri nu sunt mai viziible ca in relatiile noastre de dragoste.

Fiecare influenteaza in mod decisiv, viata amoroasa a unei persoane, conform unor serii de studii facute de Phillip Shaver, psiholog la Universitatea din California, care a condus o mare parte din cercetarea legata de atasament si de relatii.

Shaver continua linia inceputa de John Bowlby, si urmata de discipola lui americana, Mary Ainsworth, ale carei studii de pionierat despre felul cum au reactionat sugarii de noua luni, atunci cand au fost separati pentru scurta vreme, de mama lor, au identificat pentru prima data, manifestarea a doua tipuri de atasament, unul care presupune securitatea, iar cel de-al doilea, nu.

Shaver, preluand interesul lui Ainsworth pentru lumea relatiilor adulte, a identificat acele stiluri de atasament, asa cum apar ele in orice relatie apropiata, fie ca este vorba de :

• prietenie,
• casnicie sau
• relatia parinte-copil.

Stiluri de atasament :

( I ) Grupul lui Shaver a descoperit ca, 55 % dintre americani – indiferent daca sunt : sugari, copii sau adulti – intra in categoria “ securitate “, apropiindu-se cu usurinta de altii, si simtindu-se bine atunci cand depind de acestia.

Oamenii de acest tip se angajeaza intr-o relatie romantica, asteptandu-se ca partenerul sa fie disponibil din punct de vedere emotional, si empatic – sa fie langa ei, si sa-i sprijine la nevoie -, asa cum pot fi si ei pentru partenerii lor.

Le vine usor sa se apropie de oameni.

Oamenii atasati pentru obtinerea sigurantei lor, se considera vrednici de interesul si afectiunea celorlalti, iar pe acestia ii considera accesibili, de incredere, si bine intentionati fata de ei.

Prin urmare, relatiile tind sa fie intime si deschise.

( II ) Spre deosebire de ei, cam 20 % dintre adulti sunt “ anxiosi “ in relatiile de dragoste, si inclinati sa se framante daca partenerul ii iubeste cu adevarat, sau ii va parasi.

Uneori, dependenta lor tematoare si nevoia de dovezi, poate sa indeparteze partenerul.

Acesti adulti tind sa se considere nevrednici de iubirea si interesul celuilalt – desi tind sa-si idealizeze partenerul romantic.

Odata ce intra intr-o relatie, tipul anxios poate fi cu usurinta asaltat de teama ca va fi parasit, sau ca ceva nu va merge.

Este inclinat sa manifeste toate semnele “ dependentei de dragoste “ :

• preocupare obsesiva,
• anxietate constienta de propria persoana, si
• dependenta emotionala.

Cuprins adesea de neliniste, isi face mereu fel si fel de griji legate de relatia lui – de pilda, ca va fi parasit de partener -, sau este hipervigilent si gelos, din pricina unor flirturi inchipuite.

Si, adesea, aduce intr-o prietenie acelasi soi de griji excesive.

( III ) Aproximativ 25 % dintre adulti sunt “ retrasi “, nu le place apropierea emotionala, le vine greu sa aiba incredere intr-un partener, sau sa impartaseasca aceleasi sentimente, si se enerveaza atunci cand partenerul incearca sa devina mai intim pe plan emotional.

Ei tind sa-si inabuse propriile emotii, si in special pe cele neplacute.

Deoarece persoanele retrase nu se asteapta ca partenerul sa merite incredere pe plan emotional, relatiile intime li se par neplacute.

Dificultatea :

Dificultatea majora intr-o relatie cu tipurile anxioase si retrase, se rezuma la rigiditate.

Ambele tipuri reprezinta strategii care au sens in anumite situatii, dar care sunt mentinute chiar si atunci cand esueaza.

Daca exista un pericol real, de exemplu, anxietatea are capacitatea de a sesiza.

Dar anxietatea neadecvata impiedica o relatie.

Cand oamenii se afla in dificultate, fiecare dintre aceste tipuri urmeaza in mod tipic, o strategie diferita pentru a se calma.

Persoanele anxioase, ca Brenda, se indreapta spre alti oameni, in functie de puterea interactiunilor linistitoare.

Persoanele retrase, ca sotul ei, Bob, raman strident de independente, preferand sa-si rezolve singure problemele.

Parteneri romantici, care au nevoie de securitate, par sa fie capabili sa amortizeze bruiajul produs de partenerii anxiosi, astfel incat, relatia sa nu se zdruncine prea tare.

Daca unul dintre parteneri prezinta un astfel de model, conflictele si crizele sunt relativ putine.

Dar, cand ambii parteneri dintr-un cuplu sunt anxiosi, ei sunt predispusi in mod firesc spre certuri si ciondaneli, iar relatia lor cere mereu efortul de a fi repusa pe picioare.

Teama, resentimentul si supararea, la urma urmei, sunt contagioase.

( extras din Inteligenta socialã Noua stiintã a relatiilor umane, Daniel Goleman, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2007 )