Genele, creierul si afectiunea ( Psihologie )

Genele, creierul si afectiunea

James Watson, care a castigat Premiul Nobel pentru epocala descoperire, alaturi de Francis Crick, a spiralei duble a ADN-ului – recunoaste ca este un temperament care se aprinde iute.

Dar, adauga el, ii trece la fel de repede. Revenirea aceasta rapida din starea de mânie, remarcã el, se aflã la capatul pozitiv al spectrului in care pot opera genele asociate cu agresivitatea.

Gena in discutie, ajutã la inhibarea mâniei, si poate opera in doua moduri :

( 1 ) In modul cel mai slab, gena exprima cantitati extraordinar de mici, din enzima  care controleaza agresivitatea, asa ca persoana se infurie usor, rãmâne in aceasta stare, si este mai inclinata spre violenta.

Oamenii aflati la aceasta extrema pot ajunge usor la inchisoare.

( 2 ) In celalalt mod, gena exprima cantitati mari de enzima, astfel ca, asemenea lui Watson, persoana poate sa se infurie, dar ii trece repede.

Cine detine al doilea model de exprimare a genei duce o viata mai placuta, dat fiind ca, momentele de irascibilitate nu dureaza prea mult.

Unele persoane care prezinta acest tipar, pot se pare, sa castige Premiul Nobel.

Daca o genã nu exprima niciodata, proteinele ce ar putea directiona functionarea corpului intr-un anumit mod, atunci s-ar putea, la fel de bine, sa nu posedam gena respectiva.

Daca acele proteine, sunt exprimate doar intr-o cantitate redusa, atunci gena va avea o oarecare importanta, iar daca exprimarea este puternica, atunci gena are o importanta maxima.

Creierul uman este astfel alcatuit, incat sa se schimbe ca reactie, la experientele acumulate.

Avand consistenta untului lasat la temperatura camerei si inchis in cusca sa osoasã, creierul este pe cat de complex, pe atat de fragil.

O parte din fragilitatea sa, rezulta din acordarea finã la ceea ce il inconjoara.

S-a presupus mult timp, ca evenimentele care controleaza genele erau strict biochimice – sa te alimentezi cum trebuie, sau in caz mai rau, sa fii expus la toxine industriale.

Astazi, studiile epigenetice se intereseaza de felul in care parintii isi cresc copilul, si de modalitatile prin care cresterea lui ii modeleaza copilului, creierul.

Creierul unui copil este pre-programat sa se dezvolte, dar este nevoie de ceva mai mult de douazeci de ani, pentru ca aceasta operatiune sa ajunga la bun sfarsit, ceea ce face din creier, ultimul organ al corpului care se maturizeaza, din punct de vedere anatomic.

De-a lungul acestei perioade timp, toate figurile principale din viata unui copil :

• Parintii,
• Fratii si surorile,
• Bunicii,
• Profesorii,
• Prietenii –

pot deveni elemente active in procesul de evolutie a creierului, creând un amestec social si emotional, propice dezvoltarii neurale.

Asemenea unei plante, care se adapteaza solului bogat sau saracacios, creierul copilului se modeleaza astfel incat, sa se adapteze ecologiei sale sociale, in special, climatului emotional cultivat de principalii oameni din viata sa.

Unele sisteme cerebrale sunt mai receptive fata de aceste influente sociale, decat altele.

Si fiecare retea de sisteme de circuite cerebrale isi are perioada ei de varf, in care fortele sociale o pot modela.

Unele dintre cele mai profunde impacturi par sa survina in primii doi ani de viata, perioada in care creierul sufera cel mai mare puseu de dezvoltare – de la, aproximativ 400 de grame la nastere, pana la 1 000 de grame la doi ani, urmand sa ajunga la aproximativ 1 400 de grame, la varsta adultã.

Incepand cu aceasta etapa, experientele personale importante din viata noastra, par sa formeze reostate biologice, care fixeaza nivelul de activitate pentru genele responsabile de reglarea functionarii cerebrale, precum si alte sisteme biologice.

Epigenetica sociala extinde spectrul reglarii anumitor gene, si include aici relatiile.

Adoptia poate fi considerata un experiment natural unic, in care avem posibilitatea sa evaluam impactul influentelor exercitate de parintii adoptivi, asupra genelor copilului.

Un studiu al agresivitatii, la copiii adoptati, a comparat atmosfera din familia parintilor biologici, cu atmosfera din familia care i-a adoptat.

In cazul copiilor nascuti in familii cu un trecut violent, agresiv, si adoptati de familii pasnice, doar 13 % au manifestat caracteristici antisociale, pe masura ce au crescut.

Dar, atunci cand astfel de copii au fost adoptati de «  familii nocive « , in care agresivitatea era la ea acasa, 45 % au devenit ei insisi violenti la maturitate.

Viata de familie pare sa modifice activitatea genelor, nu doar in cazul agresivitatii, ci si al altor trasaturi de caracter.

O influenta dominanta, pare sa o reprezinte gradul de iubire ocrotitoare – sau neglijentã rece -, de care are parte un copil.

Michael Meaney, neuropsiholog la Universitatea McGill din Montreal, este pasionat de implicatiile epigeneticii, in legaturile dintre oameni.

Meaney, un om scund si un vorbitor seducator, nu se da in laturi sa traga concluzii in privinta oamenilor, bazandu-se pe studii elaborate, facute asupra soarecilor de laborator.

Meaney a descoperit, cel putin la soareci, o modalitate vitala prin care relatia cu parintii poate schimba, insasi chimia genelor, in cazul puilor.

Cercetarea sa identifica un singur interval in dezvoltare – primele douasprezece ore de dupa nasterea unei rozatoare -, in care are loc un proces de metilare crucial.

Cat de mult isi linge si isi ingrijeste puii, femela-mamã, in timpul acestui interval, determina definitiv, modul in care se vor forma, in creierul puilor, substantele chimice care reactioneaza la stres.

Cu cat mama ii arata mai multa grija, cu atat mai istet, mai sigur pe el, si mai netemator va creste puiul ; cu cat grija mamei este mai mica, cu atat mai incet la minte, si mai coplesit de amenintari va fi puiul.

La fel de semnificativ, cat de mult isi linge si isi ingrijeste o mamã puiul-femelã, determina cat de mult isi va linge si ingriji aceasta, intr-o zi, viitorii pui.

Puii mamelor devotate, care i-au lins si ingrijit cel mai mult, au avut la maturitate conexiuni mai intense intre celulele creierului, in special in hipocamp, sediul memoriei si al invatarii.

Puii au excelat mai ales, la o abilitate fundamentala pentru o rozatoare : sa-si gaseasca drumul intr-o configuratie fizica.

Mai mult, au fost mai putin deranjati de problemele vietii, si mai capabili sa-si revina dintr-o reactie la stres.

Pe de alta parte, odraslele mamelor mai putin grijulii, si mai neatente, au sfarsit prin a avea conexiuni mai putin intense intre neuroni.

Au obtinut un punctaj slab la testul labirintului – “ testul de inteligenta “ la soareci.

La puii de sobolan, cel mai mare regres neuronal apare atunci cand sunt complet separati de mamele lor, la o varsta inca frageda.

Criza aceasta le blocheaza genele protectoare, si ii lasa vulnerabili fata de o reactie biologica in lant, care le umple creierul cu molecule toxice, declansate de stres.

Astfel de tinere rozatoare, ajung la maturitate sa fie usor de speriat si infricosat.

Echivalentele umane ale linsului si ingrijirii, par sa fie :

• Empatia,
• Rezonanta,
• Atingerea.

Daca cercetarea lui Meaney se aplica si oamenilor, asa cum banuieste el, atunci felul in care ne-au tratat parintii nostri, si-a lasat amprenta genetica – asupra si deasupra – ADN-ului pe care ni l-au transmis.

Iar modul in care ne tratam copiii, va stabili nivelurile de activitate ale genelor lor.

Descoperirea sugereaza ca actele marunte, iubitoare, ale unui parinte pot avea o importanta durabila, si ca relatiile dau si ele o mana de ajutor, la redefinirea continua a creierului.

( extras din Inteligenta socialã Noua stiintã a relatiilor umane, Daniel Goleman, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2007 )