Sfantul Anton de Padova la Sfantul Vincentiu de Flora ( 15-18 ani )

Sfantul Anton de Padova la Sfantul Vincentiu de Flora ( 15-18 ani  )

La canonicii regulari

Suntem in ianuarie 1210. Fernando a trecut de 15 ani.

Ar voi sa studieze mai departe, dar si mai puternica este dorinta unei vieti contemplative.

Chiar la varsta asta !

La fel cu mica Tereza de Lisieux.

Cea mai buna solutie – imbratisata cu bucurie si de preotii catedralei : va intra in Ordinul canonicilor regulari, care predau la Sfantul Vincentiu-de-F(l)ora.

Sfantul Vincentiu-de-F(l)ora se aflã in afara Lisabonei : “ Extra urbis Ulysbonae muros “, dupa cum precizeaza un cronicar.

Manastirea inchinata Sfantului Vincentiu de Saragosa, martir la Valencia, in timpul persecutiilor Imparatului Diocletian, si patron al Portugaliei, a fost intemeiata de Alfons I, in timpul lungului asediu care a dus la eliberarea Lisabonei de sub stapanirea maura.

Filialã a celebrei manastiri inchinate Sfintei Cruci, de la Coimbra.

Pe vremea aceea, erau numiti canonici – canonicus -, clericii afectati slujirii unei anumite biserici, si care urmau o regula monahala.

La al doilea Conciliu din Lateran ( in anul 1135 ), Papa Inocentiu al II-lea oranduise ca acesti clerici sa urmeze regula Sfantului Augustin : de aici, denumirea de canonici regulari, adica adevarati calugari.

Traiau in comunitate, pastrau momente de tacere, vegheau, posteau.

Liturgia orelor ii aduna pe toti in biserica, de sapte ori pe zi.

Dar acesti calugari nu erau doar contemplativi : Constitutia lor stipula de asemenea ca, pentru a-si trai mai bine viata contemplativa, trebuiau sa se indeletniceasca cu studiul si cu munca manuala.

In sfarsit, li se amintea mereu ca, inainte de toate, vocatia lor era mantuirea sufletelor din parohiile de care erau raspunzatori.

Fericit, insotit de parinti, Fernando bate la poarta masiva a manastirii.

Va imbraca haina alba a novicilor augustinieni.

Se dedicã de indata, studiului stiintelor sacre ; mai cu seama teologiei, “ reginã “ a stiintelor, stiintã a tainelor celor mai adanci.

“ Teologia, va scrie mai tarziu, cantare vesnic nouã, ale carei dulci melodii bucura cerul si mangaie pamantul ! “

Sub indrumarea augustinienilor, intreprinde imense peripluri in cele doua Testamente.

Memoria sa excelenta uimeste.

Retine totul.

Fara incetare, face apropieri intre texte, luminandu-le reciproc.

Sens literal, sens alegoric, sens mistic, dupa modelul sfantului Augustin, marele sfant al vietii launtrice.

Intr-o buna zi, vorbele sale vor fi atat de danci si de bogate, atat de rodnice, incat cei mai invatati dintre eretici, cunoscatori ai tuturor subtilitatilor intelectuale, nu vor avea de ales decat fuga, vazand puterea cuvantului sau.

Dar nu lasa deoparte nici stiintele naturii, asa cum se predau in vremea sa, lectii practice la camp sau in gradina.

Predicile sale cuprind o bogatie de observatii pitoresti, oferite din belsug de flori, pasari, animale de tot felul.

Taranii il vor lua uneori drept unul de-al lor.

Manastirea Sfantul Vincentiu de Flora pune cea dintai pecete pe personalitatea sa, in multe privinte diferita de aceea a viitorului sau maestru, Francisc de Assisi.

Dar “ prietenii trupesti “ ai tanarului student se tin scai de el.

Santul Vincentiu nu-i decat la o aruncatura de bat, de Lisabona.

In cele din urma, vor intelege sensul hotararii sale.

Un cronicar scria : “ Se lasã patruns de ravna care-i inflacareaza inima. Atunci nu mai doreste decat sa duca un trai si mai aspru, in adanca reculegere “.

Inima lui arzatoare isi insuseste cuvantul profetului Isaia, pe care veacul de mijloc il traduce atat de emotionant :

“ Singuratatea naste o tresaltare noua. Pustiul e plin de flori de crini si de narcise .... » udate de roua lui Dumnezeu.

Prietenii incep sa se ingrijoreze, isi intetesc vizitele.

Cat despre parinti ?

Atunci, se pare, moare mama lui.

In biserica Sfantul Vincentiu se poate vedea pana azi – in capela dedicata fiului -, o piatra funerara purtand inscriptia latina : Aici odihneste mama sfantului Anton.

Fernando sufera.

Multe veacuri mai tarziu, la Lisieux, foarte tanara Tereza – de-abia implinise 16 ani – va intra ca novice la Carmelite.

Mama ei murise deja.

Batranul ei tata nu s-a impotrivit nicio clipa la plecarea fiicei care-i era cea mai draga.

Cu fata scaldata in lacrimi, a instotit-o el insusi pana la poarta.

La putin timp dupa aceea, atins de o cumplita paralizie, nu-si va putea avea fiica la capatai macar pentru o clipa.

Cu toate acestea, va merge spre moarte binecuvantand Cerul.

Astazi stim ca agonia parintelui a crucificat-o pe Tereza zi de zi, ea care-si iubea “ bunul tatic “, asa cum il numea, mai presus de orice alta faptura pamanteasca !

A trecut un an. Incepe altul.

Fernando a pronuntat primele voturi.

Cat se simte inca de slab !

Inima isi are propriile cerinte, si prietenii nu se dau batuti.

“ Dusmanul “ cunoaste punctele slabe ale firii omenesti si-si joaca rolul : fara s-o stie, implineste vointa lui Dumnezeu.

Vita Prima sau Anonyma relateaza :

“ Fernando s-a hotarat sa-si paraseasca pamantul natal, pentru a indeparta toate prilejurile care incercau sa-l abata de la slujirea lui Dumnezeu, si pe care nu le putea indeparta decat cu greu “.

Isi implorã superiorul : sa i se ingaduie sa se retraga in taina, departe de Lisabona. Nu cere decat sa fie cel din urma.

“ Numai Dumnezeu e stanca mea si mantuirea mea,

cetate intarita si nu ma mai clatin “ ( Psalmul 62, 3 ).

“ Du-ma pe stanca pe care n-o pot ajunge

Caci este prea inalta pentru mine “ ( Psalmul 61, 2 ).

Nu a implinit 18 ani.

( extras din Anton de Padova ( 1195 – 1231 ) Viata si secretul sãu, Fernand Lequenne, Arhiepiscopia Romano-Catolica de Bucuresti, 1992 )