Stresul, imunitatea, ADN-ul
Laura Hillenbrand, autoarea bestsellerului Seabiscuit, sufera de multa vreme de sindromul oboselii cronice, o stare debilitanta, care epuizeaza si se poate manifesta prin febra, necesitand o ingrijire de durata.
In timp ce scria Seabiscuit, de ea se ingrijea sotul sau devotat, Borden, care – chiar si atunci cand avea mult de lucru ca student postuniversitar – gasea cumva energia de a o ingriji, de a o ajuta sa manance si sa bea, de a o asista atunci cand avea nevoie sa mearga, si de a-i citi.
Dar, intr-o seara, isi aminteste Hillenbrand, aflata in dormitor, “ a auzit un zgomot incet, usor “.
S-a uitat in jos pe scari, si l-a vazut pe Borden “ masurand cu pasi mari holul si suspinand “.
A vrut sa-l strige, dar s-a oprit, dandu-si seama ca voia sa fie singur.
A doua zi dimineata, Borden era din nou langa ea ca de obicei, “ vesel si devotat ca intotdeauna “.
El a facut tot ce i-a stat in putinta ca s-o fereasca pe sotia, deja vulnerabila, de propria sa suferinta.
Dar, asemenea lui Borden, oricine are de ingrijit, zi si noapte, o persoana iubita, indura un stres extraordinar, necontenit.
Iar tensiunea aceasta isi ia in mod inevitabil revansa, asupra sanatatii si psihicului celui mai devotat ingrijitor.
Cele mai semnificative date in acest sens, vin de la un grup remarcabil de cercetare interdisciplinara, de la Universitatea de Stat din Ohio, condus de psihologul Janice Kiecolt-Glaser si de sotul ei, imunologul Ronald Glaser.
Intr-o serie de studii, ei au aratat ca efectele stresului continuu strabat pana la nivelul exprimarii genelor in celulele imunitare, esentiale pentru lupta impotriva infectiilor, si pentru inchiderea ranilor.
Grupul de la Universitatea de Stat din Ohio a studiat zece femei, aflate in jurul varstei de saizeci de ani, toate avand in grija un sot, suferind de sindromul Alzheimer.
Toate se aflau intr-o stare de incordare permanenta, fiind nevoie de ele douazeci si patru de ore, din douazeci si patru – si se simteau, in plus, teribil de izolate, fara ca nimeni sa se intereseze de ele.
Un studiu anterior asupra femeilor aflate intr-o situatie similara de stres, descoperise ca aceastea erau aproape incapabile sa beneficieze de vaccinuri antigripale ; sistemul lor imunitar nu putea fabrica anticorpii pe care ii stimuleaza in mod normal, vaccinul.
In cazul de fata, cercetatorii au intreprins analize mai elaborate ale functiei imunitare, care au aratat ca, femeile din grupul celor care ingrijeau bolnavii de Alzheimer, prezentau valori ingrijoratoare la o gama larga de indicatori.
In special datele genetice erau cele care tineau capul de afis.
O gena care regleaza o multitudine de mecanisme imunitare virale, era exprimata cu 50 % mai putin in cazul acestor femei, decat la altele de varsta lor.
GHmRNA, gena afectata, creste productia de limfocite si stimuleaza, de asemenea, activitatea celulelor “ ucigase “ si a macrofagelor, care distrug bacteriile invadatoare.
Acest lucru mai poate explica si o alta descoperire precedenta : femeilor le-a luat cu 9 ( nouã ) zile mai mult, inchiderea unei rani, decat femeilor lipsite de stres, din grupul de referinta.
Un factor-cheie al acestei imunitati precare, poate fi ACTH, un precursor al cortizolului, si unul dintre hormonii secretati, atunci cand axul AHP functioneaza dezordonat.
ACTH blocheaza producerea interferonului, un agent imunitar vital, si diminueaza receptivitatea limfocitelor, globulele albe care conduc atacul organismului, impotriva bacteriilor invadatoare.
Ce este important aici : stresul continuu si izolarea sociala a celor care ingrijesc permanent un bolnav, afecteaza controlul cerebral al axului AHP, care, la randul lui, slabeste capacitatea genelor din sistemul imunitar, precum GHmRNA, de a-si indeplini misiunea de lupta impotriva bolii.
Pretul stresului necontenit, pare sa fie si afectarea, a insusi ADN-ului, accelerand viteza cu care imbatranesc globulele albe, si adaugand ani in plus, varstei lor biologice.
Alti cercetatori care fac studii genetice de ADN, in cazul mamelor care ingrijesc un copil suferind de o boala cronica, au descoperit ca imbatranirea la nivel celular, crestea proportional cu timpul petrecut in situatia aceea apasatoare.
Viteza de imbatranire a fost determinata, masurand lungimea telomerilor de pe globulele albe ale mamelor.
Telomerii sunt un fragment de ADN, aflat la capatul cromozomului unei celule, care se micsoreaza cate putin, de fiecare data cand celula se divide.
Celulele se reproduc in mod repetat, de-a lungul duratei lor de viata, pentru a repara tesuturi, sau, in cazul globulelor albe, pentru a lupta impotriva bolilor.
Cam intre zece si cincizeci de diviziuni – in functie de tipul de globule albe -, telomerul devine prea scurt pentru a se mai replica, iar celulele “ se pensioneaza “ – o masuratoare genetica, a pierderii vitalitatii.
Dupa aceasta masuratoare, mamele care ingrijeau copii bolnavi cronic, erau in medie – cu zece ani mai batrane, din punct de vedere biologic, - decat altele, care avea aceeasi varsta cronologica.
Printre exceptii se aflau femeile care, desi se simteau coplesite de viata, aveau parte de sprijinul celor din jur.
Celulele lor erau mai tinere, desi ele ingrijeau o persoana draga aflata in suferinta.
Inteligenta sociala colectiva, poate oferi o alternativa la pretul platit, pentru a-i ingriji pe altii.
Iata o scena din Sandwich, New Hampshire, in care Philip Simmons statea in scaunul sau cu rotile, intr-o frumoasa zi de toamna, inconjurat de prieteni si vecini.
La treizeci si cinci de ani, Simmons, profesor de engleza si tata a doi copii mici, fusese diagnosticat cu boala Lou Gehrig, si i se mai dadusera, - intre doi si cinci ani, - de trait.
Depasise deja previziunile, dar paralizia se intindea acum, de la partea inferioara a corpului, spre brate – punandu-l in imposibilitatea de a mai indeplini marunte sarcini zilnice.
In acel moment, el i-a dat unui prieten, o carte numita Share the Care – Imparte grija -, care descrie modul de a crea un grup de sprijin permanent, pentru cineva care sufera de o boala grava.
Treizeci si cinci de vecini i s-au alaturat lui Simmon si familiei lui.
Coordonandu-si Orarul, in principal prin telefon si e-mail, acestia au fost pe rand : bucatari, soferi, bone, menajere – si, ca in acea zi de toamna, lucratori in curte – in ultimii ani ai vietii lui Simmons, care a murit la patruzeci si cinci de ani.
Aceasta familie extinsa virtuala, a insemnat enorm pentru Simmons si sotia lui, Kathryn Field.
Nu in ultimul rand, ajutorul primit i-a ingaduit lui Kathryn sa-si continue munca de artist profesionist, usurandu-i situatia financiara, si dand intregii familii, in cuvintele ei, “ sentimentul ca este iubita de comunitatea noastra “.
In ceea ce-i priveste pe aceia care au alcatuit FOPAK – Friends of Phil and Kathryn / Prietenii lui Phil si Kathryn, - asa cum s-au numit singuri, cei mai multi au recunoscut ca ei au fost aceia care au primit un dar.
( extras din Inteligenta socialã Noua stiintã a relatiilor umane, Daniel Goleman, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2007 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu