Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi ( 4 ) (extras din cartea “Complot împotriva Vaticanului”)

Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi ( 4 )

(extras din cartea “Complot împotriva Vaticanului”)

Dupa cate se pare, Karl Wolff nu a suferit niciodata astfel, cata vreme isi dadea singur asigurari cã responsabilitatea lui nu era sa dea ordinele, ci sa le urmeze si, uneori, sa faca recomandari asupra desfasurarii sau asupra altor chestiuni cotidiene.

De ce sa se gandeasca la ce avea sa se intample cand vagoanele programate sa transporte trei sute de mii de fiinte umane aveau sa ajunga la destinatie ?

Sau ce s-ar fi putut intampla cu sutele de civile cehi a caror arestare o organizase dupa ce Reinhard Heydrich, adjunctul lui Himmler, fusese asasinat in apropiere de Praga in iunie 1942, o operatiune care a inclus uciderea tuturor barbatilor din Lidice si deportarea tuturor femeilor si copiilor din acel sat ?

Nu stia nimic despre uciderea tuturor acestor oameni, avea sa spuna Wolff, desi nu o data il insotise pe Himmler, fiind martor al masacrelor.

In iulie 1941, a privit cum peste o suta de evrei au fost impuscati dupa ce germanii au capturat Minskul, in invazia lor in Uniunea Sovietica.

Intrucat un ofiter german, Erich von dem Back-Zelewsky, prezent la masacru, a marturisit dupa razboi ca Wolff fusese si el acolo, generalul, aflat sub juramant, a fost fortat sa admita ca aceasta era adevarat, minimalizandu-si, insa, rolul.

Ca martor in procesul din 1958 al comandantului operatiunilor, avea sa depuna urmatoarea marturie :

“Chiar daca eram doar spectator, aceasta executie a fost o experienta socanta, pe care nu cred ca o voi uita vreodata.

Persoanele care urmau sa fie executate erau transportate cu un camion la locul executiei, la marginea unei paduri din apropiere.

Cand am ajuns noi, acolo fusesera saptate doua gropi...

Delincventii erau dusi in grupuri de opt sau zece la groapa.

Trebuiau sa coboare inauntru si sa se intinda pe burta.

Calaul tragea, apoi era adus al doilea grup...

Si acestia trebuiau sa coboare in groapa si sa se intinda pe burta.

Cadavrele din grupul anterior nu erau ingropate sau acoperite in niciun fel, iar persoanele care urmau sa fie executate trebuiau sa se intinda direct pe cadavrele celorlalti.

Acest lucru s-a repetat pana cand o groapa aproape s-a umplut, iar delincventii care au ramas au fost executati la fel in cealalta groapa.

Azi mai pot sa spun doar ca imi venea sa vars si ca a trebuit sa ma intorc cu spatele pentru a nu ma uita la aceasta macabra executie.”.

Wolff a omis sa spuna ca “delincventii” la care se referea erau evrei nevinovati, argumentand ca Himmler ii spusese ca erau partizani pe care-i executau legal.

Daca Wolff s-ar fi aflat in pozitia lui Himmler si daca ar fi incercat sa il multumeasca pe Führer asa cum incerca sa il multumeasca pe Himmler, ar fi dat oare aceleasi ordine ?

Era o intrebare pe care se pare ca Wolff nu si-o pusese niciodata.

Cine stia cum avea sa decurga razboiul si cum avea sa se schimbe climatul politic ?

De ce sa se chinuiasca cu o situatie ipotetica ?

Uneori presat de Wolff, Himmler parea sa arate o doza oarecare de mila, sfidand ideologia, fie la cererea prietenilor, fie, aparent, pentru a-si dovedi ca, in ciuda tuturor ororilor, era un om plin de compasiune, si nu un simbol al raului.

Si, intr-adevar, plasat in afara contextului genocidului, dezbracat de infricosatoarea sa uniforma SS, parea sa fie un om de familie, linistit, chiar sentimental, care, precum tatal sau, putea trece drept un profesor dintr-un orasel de provincie, neremarcat in multime.

Himmler era cel mai fericit atunci cand, ca agricultor dedicat, facea experimente cu plante si flori si ticluia moduri de obtinere a celor mai bune exemplare de vite.

Putea, uneori, sa-l faca pe Wolff sa uite ca era ucenicul diavolului, atat de amabil si politicos era cu oamenii, inclusiv cu unii evrei importanti, si asta chiar daca monstrul din el a trimis alte cateva milioane la o moarte ingrozitoare.

Si, cu toate ca multi dintre ei erau copii, si-a concentrat atentia asupra unui copil preferat, fiul cel mai mic al lui Wolff, Bubi.

O scrisoare primita in 1937 de la prima sotie a generalului, Frieda, spunea :

“M-ai facut tare fericita cand l-ai felicitat pe fiul meu Bubi de ziua lui.

Ursuletul de plus e o adevarata frumusete, iar pe fata lui Bubi a inflorit un mare zambet cand i-am dat frumoasa jucarie.

Accepta, te rog, sincerele mele multumiri.

Cu cele mai calde urari dragei tale sotii. “Heil Hitler”.

Cu recunostinta, Frieda Wolff”.

Uneori, Wolff il descoperea pe Himmler preocupat de altii.

Odata, seful SS a refuzat oferta de a ocupa postul de ministru de razboi, ceea ce l-ar fi facut superiorul feldmaresalului Keitel.

De ce refuzat un post atat de important ? a intrebat Wolff.

«A fost intotdeauna atat de decent », se spune ca a raspuns Himmler. « I-as fi luat pozitia ! »

Nu indica asta, a intrebat Wolff, ca Himmler era un om decent ?

Un alt beneficiar al aparentei compasiuni a lui Himmler era doctorul mamei sale, caruia, desi era partial evreu, i se permisese sa-i ramana aproape.

Ca botanist, primise chiar si sume mari de bani de la SS pentru a organiza experimente agricole.

In mod ironic gandindu-ne la rasa lui, doctorul avea sa dezvolte o formula pentru exterminarea tuturor parazitilor culturilor, un efort care, spre amuzamentul lui Himmler, parodia grosolan genocidul mult mai amplu organizat de liderul SS.

Cu o alta ocazie, Himmler, cu ajutorul lui Wolff, a aprobat cererea unui medic SS de a folosi “criminalii” din lagarele de concentrare in experimente de zbor la mare inaltime si de criogenie umana.

La 13 noiembrie 1942, Himmler ii scria unui inalt oficial care se ocupa de chestiunile medicale :

“Va amintiti ca am recomandat in mod special, prin intermediul generalului Wolff, sa evaluati munca unui anume Führer SS...

Aceste cercetari care se refera la comportamentul organismului uman la mari inaltimi, la manifestarile cauzate de racirea prelungita a corpului uman in apã rece si la alte probleme similare, de importanta vitala mai ales pentru fortele aeriene, pot fi puse in aplicare cu o eficienta deosebita pentru ca mi-am asumat personal responsabilitatea de a pune la dispozitie pentru aceste experimente indivizi asociali si criminali proveniti din lagarele de concentrare, indivizi care nu merita altceva decat sa moara.”

Pana la urma, aveau sa moara oricum, peste putin timp, in camerele de gazare.

Unul dintre experimente simula conditiile unei coborari cu parasuta “fara oxigen, de la inaltimea de saisprezece kilometri de catre un evreu de treizeci si sapte de ani, cu stare generala buna”, spunea raportul doctorului.

“Dupa patru minute, [barbatul] a inceput sa transpire si sa-si rasuceasca capul ; dupa cinci minute, au aparut contractiile musculare ; intre sase si zece minute, ritmul respiratiei s-a accelerat, iar [barbatul] a devenit inconstient ; intre unsprezece si treizeci de minute, respiratia s-a incetinit la trei respiratii pe minut, pana cand s-a oprit in cele din urma”.

Alti cercetatori au protestat, sustinand ca aceste experimente erau nestiintifice.

Un profesor a spus : “Daca un student din anul doi ar fi indraznit sa depuna o astfel de lucrare, l-as fi dat afara.”

Iar feldmaresalul Luftwaffe Erhard Milch i-a scris lui Wolff pe 20 mai 1942 :

“Draga Wolffy,

Inspectorul nostru medical mi-a raportat ca orice continuare a acestor experimente pare sa fie profund irationala.”

Himmler si Wolff puteau acum sa se simta cu constiinta impacata.

Liderul SS scria intr-o scrisoare catre medicul care organizase experimentul : “Considerand activitatea prelungita a inimii, aceste experimente ar trebui sa fie organizate intr-o maniera care sa stabileasca daca acesti oameni pot fi readusi la viata.

Daca ar reusi un astfel de experiment, atunci, desigur, persoana condamnata la moarte va fi iertata si va fi trimisa pe viata intr-un lagar de concentrare”.

Un adevarat act de clementa.

( extras din Complot impotriva Vaticanului, Planul lui Hitler de a-l rapi pe Papa Pius al XII-lea, Dan Kurzman**, Ed. Litera International, Bucuresti, 2009, colectia International Bestseller, aparuta in 2007 sub titlul sau original “A Special Mission Hitler’s Secret Plot to Seize the Vatican and Kidnap Pope Pius XII”  )

( **Dan Kurzman este primul jurnalist care l-a intervievat pe generalul Wolff la eliberarea lui din inchisoare, dupa razboi. [...]  El a fost corespondent de politica externa pentru Washington Post )