Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi ( 5 ) (extras din cartea “Complot împotriva Vaticanului”)

Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi ( 5 )

(extras din cartea “Complot împotriva Vaticanului”)

Nici Himmler si nici Wolff nu-si pierdusera simpatia pentru cativa oameni din SS care descoperisera, spre oroarea lor, ca aveau sange evreiesc.

Himmler ii scria unuia dintre acestia :

“Imi imaginez care sunt acum pozitia si sentimentele dumneavoastra.

In ceea ce priveste sangele nostru, am stipulat cã finalul Razboiului de Treizeci de Ani ( 1648 ) este ziua din care fiecare dintre noi este obligat sa-si stabileasca ascendenta.

Daca dupa aceasta data va mai fi sange evreiesc, acel om va trebui sa paraseasca SS...

Va spun asta pentru ca sper ca astfel veti intelege marele sacrificiu pe care trebuie sa vi-l impun...

Daca in adancul inimii inca ne mai apartineti, puteti considera ca sunteti un om al SS.”

Cu alte cuvinte, un om care sa-i masacreze pe confratii lui evrei.

Altul a fost mai norocos si a primit aceasta sansa.

Intr-adevar, Himmler si Wolff au fost mai mult decat bucurosi sa isi arate mila fata de acest om.

Iar el era Reinhard Heydrich, comandantul adjunct al SS care a fost asasinat in Cehoslovacia.

Bunica lui era evreica.

( Se spunea ca Heydrich i-a inscriptionat o noua piatra funerara, omitand numele ei, Sarah ).

Intr-o conversatie inregistrata in secret cu colegii sai dintr-o inchisoare britanica, unde a fost plasat dupa razboi, Wolff a spus ca “prietenia dintre Wolff si Heydrich a fost unul dintre stalpii organizatiei SS initiale”.

In efortul de a-si dovedi loialitatea fata de Hitler, in ciuda “sangelui sau stricat”, Heydrich a supervizat taberele mortii cu un zel si o eficienta mai mare decat seful lui.

Era un evreu care merita sa fie pastrat, iar dupa asasinarea sa, merita sa fie onorat – cu oribilele masacre din satul Lidice care au urmat arestarii a sute de oameni care au fost supravegheati strict de Wolff.

Daca Wolff incerca sa imagineze momente de clementa, trucate sau nu, in care putea fi manifestata mila, momente care sa arate fata umanã a sefului sãu – si a sa -, asemenea stratageme ii dezvaluiau uneori adevaratul caracter.

Odata, de exemplu, cei doi inspectau o serie de prizoniere din lagarul de concentrare de la Dachau cand Himmler s-a oprit in fata unei femei si a facut o remarca spre adjunctul lui :

“Uite, Wolff, are parul blond – de tip arian”.

Apoi i s-a adresat fetei : “Voi ordona eliberarea ta, daca semnezi un document care spune ca iti recunosti mostenirea ariana”.

Nu parea sa conteze daca era cu adevarat ariana.

Parea ariana, nu-i asa ?

Femeia continua sa taca, iar Himmler a strigat : “Luati-o de aici !”

Evreii nu apreciau niciodata generozitatea !

Pe cand Himmler si Wolff isi continuau inspectia, fata a fost luata pentru executie, desi se pare ca Wolff nu a intrebat niciodata ce se intamplase cu ea.

Nu voia sa stie.

In orice caz, fiind cel mai apropiat confident al lui Himmler, Wolff cunostea cu siguranta dilema morala a sefului sau si se identifica cu aceasta.

Da, omul putea fi rau, chiar salbatic, dar nu dezvaluise propunerea sefului sãu de a-i trimite pe evrei in alta parte, dimensiunea sa generoasa ?

Cat despre alternativa “fortata”, de ce sa se gandeasca la ceea ce se intampla cand vagoanele ticsite cu oameni ajungeau la destinatie ?

Spre deosebire de seful lui, Wolff nu era un antisemit fanatic.

De fapt, asumandu-si un mare risc, contribuise la salvarea multor evrei care trebuiau trimisi in lagarele de concentrare.

Astfel de incidente in care isi manifesta mila pareau sa-si aiba originea in sentimentul ca faptele bune ocazionale, cã ii implicau sau nu pe evrei, vor contribui la compensarea, din punct de vedere moral, a angajamentului sau pragmatic in faptele rele mult mai importante, si astfel vor elibera de stres constiinta sa atat de calculat controlata.

Odata, cand Adolf Eichmann, care conducea Unitatea Evreilor Nazisti, a refuzat sa execute un ordin al lui Wolff de salvare a doi doctori evrei, generalul a invocat rangul si i-a ordonat sa il asculte, intrebandu-l brutal : “Iti dai seama cu cine vorbesti ?”

Atunci Eichmann a indraznit sa il provoace pe Wolff la duel, dar Himmler, care decisese ca doar el avea dreptul de a-si arata mila, a interzis duelul si a refuzat cererea lui Wolff pentru iertare in acest caz, expunandu-l pe acesta ca “iubitor de evrei”.

Cu alta ocazie, seful Gestapoului, Heinrich Müller, l-a acuzat pe Wolff ca “are o relatie cu o evreica”, acuzatie care l-ar fi putut arunca in inchisoare.

De fapt, “evreica” era o veche prietena a familiei Wolff, pe care Wolff o abandonase doar cand viitorul parea sa-i fie in pericol.

Wolff a contribuit, de asemenea, la salvarea unui evreu important.

Cand el si Himmler au urmat trupele in Viena in timpul ocupatiei naziste din Austria, vedeau din masina lor cum oamenii SS-ului ii adunau pe evrei si ii puneau la munca, sa frece strazile si sa spele masinile si camioanele cu acid, care le ardea grav mainile, un preludiu la deportare.

Dar, intr-un hotel, au gasit un evreu pe care l-au tratat n mod diferit – baronul Louis von Rothschild, pe care Hitler il considera unul dintre evreii elitisti foarte bogati, care cautau cu orice pret sa obtina controlul asupra intregii lumi.

SS-ul il umilise deja, refuzand sa il lase sa se barbiereasca, si apoi publicandu-i poza pentru a-i arata “infatisarea criminala”.

Dar la sosire, Himmler, se pare ca indemnat de Wolff, l-a tratat bine, intrebandu-l chiar daca avea vreo nemultumire.

Rothschild nu avea niciuna ; Himmler nici atat.

In loc sa fie deportat, acest prizonier a fost eliberat – dupa ce a acceptat sa transfere suficienti bani pentru a finanta, conform lui Wolff, transferul a mii de evrei catre alte tari.

Asemeni multor germani, generalul considera ca evreii detinusera un rol prea important in economia Germaniei si a lumii – punct de vedere conventional si plin de resentimente care ii influentase in mod evident atitudinea fata de acestia.

El insusi provenind dintr-o familiei din clasa mijlocie superioara, aspirase sa ajunga in varful societatii, captivat fiind de viata elitei din orasul sau natal, Darmstadt, cu vinurile, femeile si compania eleganta.

Se considera superior atat din punct de vedere rasial, cat si social fata de cei care putrezeau in ghetouri sau vagabondau prin adaposturile sociale.

Dar pentru ca reusise sa urce pe culmi, datorita Partidului Nazist, nu se simtea, spre deosebire de cei mai multi dintre asociatii lui, amenintat de evrei.

Problema era ca, pentru a ajunge in varf, trebuia sa urmeze regulile rasiale naziste.

Nu era rasist cand se alaturase partidului, dar fusese atras pe parcursul timpului de stralucirea si de fervoarea nationalista a acestuia, ca si de ocazia unica de a obtine putere si prestigiu.

Treptat, totusi, doctrina elitista a SS-ului despre superioritatea rasiala s-a combinat cu parerea sa despre diferentierea claselor, inlocuindu-i pe acum neputinciosii comunisti ca amenintare la adresa valorilor pe care le atribuia categoriei sale sociale.

In orice caz, rasismul era o cerinta absoluta pentru liderii nazisti.

Totusi, daca rasa era importanta, nu insemna ca evreii trebuiau ucisi.

Bine, daca trebuia, avea sa ajute la expulzarea lor.

Dar sa ii ucida ?

Instinctul si simtul militaresc al onoarei din el s-au razvratit.

Dar avea oare de ales ?

La fel ca Himmler, se intreba daca isi putea sacrifica viitorul pentru evrei, desi, spre deosebire de seful lui, nu ii ura ; chiar se apropiase de unii.

Avea sa incerce sa evite sa ii vada murind sau chiar sa creada ca stia ce se intampla.

Daca Wolff ar fi fost un antisemit inversunat, insetat de sange, ar fi considerat aceasta sarcina cu mult mai usoara.

Puteau fi ucisi toti fara nicio mustrare de constiinta.

Dar Wolff reusise sa-si programeze creierul sa reactioneze la “problema evreiasca” in doua moduri contradictorii, aparent ca un mod intelectual si psihologic de a-si diminua sentimentul de vinovatie.

Da, Hitler mergea prea departe, daca intr-adevar daduse vreodata ordinul de distrugere a evreilor.

Din cate stia el – si nu voia sa stie mai multe – evreii erau concentrati in lagare similare rezervatiilor indienilor din America, dupa cum avea sa spuna la un proces de dupa razboi.

Evident, stia ca asta nu era adevarat, pentru ca asistase la cel putin un masacru, dar aparent eliminase orice episod de acest fel din minte.

Pe de o parte, avea sa ii salveze pe unii evrei de deportare, daca putea, si chiar s-ar fi imprietenit cu ei, in ciuda riscurilor.

Fiecare dintre ei avea un chip, cu ochii reflectand chinurile unui suflet torturat ; erau fiinte care ieseau brusc, aproape surprinzator, la suprafata din randurile documentelor sale de transport, atent pastrate, si se dovedeau fiinte umane la fel ca el, chiar daca, in esenta, de calitate inferioara.

Dar cand erau inghesuiti in vagoanele pentru vite isi pierdeau umanitatea si erau redusi imediat la suboameni fara chipuri, simple statistici de completat in dosare, la fel ca vitele care, mai devreme, fusesera trimise in aceste vagoane catre abatoare.

Nu ii ura mai mult decat ura vitele.

Cum putea sa justifice crimele in masa, fara a-si considera victimele vite ?

Aceasta capacitate de autoamãgire ii dadea un imens sentiment al puterii, in special puterea de a decide cine traieste si cine moare.

Seful lui Wolff, Himmler, juca si el acest joc salbatic, psihodinamic, desi fiecare dintre ei il insela pe Hitler in legatura cu evreii morti, avand prioritati diferite in minte.

Wolff alegea, mai degraba, ca sa-i salveze pe evreii pe care ii cunostea sau prietenii unor prieteni, pe cand Himmler, mai superficial, ii favoriza pe cei cu ochii albastri si parul blond, care puteau trece de criteriile ideologice.

Mai mult, seful SS dusese la indeplinire moartea tuturor, mai putin a celor cativa norocosi, cu un zel incredibil, nascut dintr-o ambitie care era chiar mai puternica decat ideologia, un zel care pur si simplu coplesea constiinta.

Dar, oricare ar fi fost conflictele dintre cei doi lideri SS, ei aveau sa fie legati unul de altul, pentru totdeauna, de otravitul sentiment de vinovatie pentru acele crime in masa impotriva umanitatii, fiecare adaptandu-se la filosofia nazista extremista a lui Hitler.

De fapt, Wolff a fost foarte deprimat cand s-a vazut ca cei doi fii ai lui, nu aveau trasaturi ariene, ceea ce le-ar fi interzis accesul in SS.

In 1939, inainte de aplicarea “solutiei finale”, aflat in Sicilia, i-a scris astfel sotiei lui :

“Soarta m-a facut unul dintre cei mai apropiati colegi ai unui om unic, Reichsführerul SS (Himmler), pe care nu numai ca il admir nespus pentru calitatile sale extraordinare, dar in a carui misiune istorica ma incred profund.

Munca noastra comuna si satisfactiile mele nesfarsite... [sunt] inradacinate in ideologia rasiala.

Intreaga mea fiinta si eforturile mele sunt indreptate catre SS si obiectivele sale viitoare.

Astfel, nu este surprinzator cat de mult ma indurereaza gandul ca fiii mei nu vor indeplini conditiile de selectie ale SS, care, conform asteptarilor, vor fi valabile pentru urmatorii cincisprezece sau douazeci de ani, mai ales pentru ca, teoretic, as putea oferi poporului meu copii care sunt mai bine dotati rasial.

Nu e nevoie sa discut cu tine lipsa copiilor cu calitati SS absolut depline”.

( extras din Complot impotriva Vaticanului, Planul lui Hitler de a-l rapi pe Papa Pius al XII-lea, Dan Kurzman**, Ed. Litera International, Bucuresti, 2009, colectia International Bestseller, aparuta in 2007 sub titlul sau original “A Special Mission Hitler’s Secret Plot to Seize the Vatican and Kidnap Pope Pius XII”  )

( **Dan Kurzman este primul jurnalist care l-a intervievat pe generalul Wolff la eliberarea lui din inchisoare, dupa razboi. [...]  El a fost corespondent de politica externa pentru Washington Post )