Despre ascensoare

Despre ascensoare

Citesc o carte scrisa de un psihiatru american - pe internet astazi, am descoperit ca este si tanar, foarte frumos si are un zambet,  rade cu multa sensibilitate si umor, cred ca este si un om foarte inteligent, adica, dincolo de faptul ca stim ca este psihiatru, profesor si ca a scris doua carti - date pe care le aflam consultand wikipedia.

Este o adevarata surpriza sa vezi un om cu un chip atat de sensibil si placut, destins as putea spune, si in acelasi timp preocupat, adica serios, si sa constati ca nici mai mult, nici mai putin este chiar profesor de psihiatrie.

Cartea pe care o citesc, o am mai demult si din ea mai citisem, insa nu am terminat cartea, imi spuneam insa cat de firesc se poate studia, sigur, daca te tii de studiu si de invatat, in alte tari, mai exact in SUA si cat de firesc poate decurge viata.

Nu stiu daca se poate face o comparatie cu viata noastra de aici.
Privind asa lucrurile, viata de aici e o viata pierduta, irosita, despre care oricine care deschide ziarele poate afla si spune mai departe, ca aici in Romania viata e o sursa de necazuri, de durere, de scandal, de nereusita intr-un cuvant.
Ai spune, o fantana cu apa otravita.
Sau cu venin, dar nu din acela care vindeca vreo boala sau omoara vreun microb.
De fapt, daca fac un efort, am impresia ca in anii de scoala din Romania, nu cumva, la lectia de istorie invatam ca, atunci cand cotropitorii soseau pe plaiurile romanesti, adica aici la noi, locuitorii, romanii, cu mana lor dadeau foc caselor, satelor, holdelor, si otraveau apa fantanilor ?
In loc sa caute sa negocieze la varf, cum s-ar spune azi, sa fie diplomati, cu "dusmanul", romanii nu gaseau altceva de facut decat sa isi arda cu mana lor, satele, casele, holdele cu grau si chiar sa otraveasca apa din care ei insisi beau apa !
Exista o zicala romaneasca, neplacuta, care spune cam asa " Sa nu scuipi in fantana din care bei apa ! "
Cred ca orice alta tara ar fi incercat mai intai sa isi puna pe roate o buna diplomatie, apoi ar fi incercat sa isi faca niste aliati si sa tina piept, eventual, dusmanului, insa aici la noi cel mai simplu era sa se distruga toata munca oamenilor.
Ciudata logica, ciudata gandire.
Dar, remarc ca ideea distrugerii a dainuit pana astazi.
In general, oamenii au tendinta sa distruga, sa blocheze, sa faca rau, sa nu respecte munca altora, poate pentru ca nu o respecta nici pe a lor, si asa mai departe, o serie intreaga de acte si fapte de cosmar.
Cat priveste ascensoarele sau lifturile, de ce m-am gandit la ele ?
Pentru ca nu imi explic ceva in legatura cu acestea.
Am citit in ziare un articol in care scria ca judecatoarea Antonela Costache ( - Mares ) sau / si colegele ei, sau o colega a ei, ar fi blocat liftul din cladirea Tribunalului Bucuresti, intre etaje, pentru a purta o discutie cu o alta persoana.
Ideea in sine, mi se pare socanta, surprinzatoare.
De ce sa fi gandit asa Antonela Mares-Costache sau altfel spus, chiar a gandit asa ?
Adica, mi se pare neverosimil.
Daca ziarele scriu insa ca asa s-au petrecut lucrurile, asa o fi fost, mai aflam si in viitorul apropiat din presa ce a fost si cum in acest caz.
Insa nedumerirea mea ramane.
Un fapt se poate si produce cu adevarat, si totusi sa iti vina greu sa crezi, sa accepti ca asa s-a intamplat.
Dar, de ce ?
Pentru ca aceasta constructie, moderna si noua, a Tribunalului Bucuresti are instalate ascensoare moderne, si care in interior au microfoane, e un fapt sigur acesta si pot avea si camera video, pentru cei care nu cred, totusi, tehnic este posibil si realizabil acest lucru.
Daca asa stau lucrurile cu alte lifturi precum cele din Tribunalul Bucuresti, de ce nu ar sta la fel in cazul acestora din tribunal ?
In primavara anului 2005, am fost la Scoala Nationala a Grefierilor, trebuie sa spun ca eram si curioasa cum arata aceasta institutie infiintata exact in anul 1999 in Romania, an in care eu am plecat prin demisie din judecatoria sectorului 1 Bucuresti.
Dupa ce, prin luna ianuarie, inceput de februarie 2005, trebuia sa particip la un concurs pentru ocuparea unui post sau unor posturi de grefier temporar, adica un grefier care tine locul unor grefieri definitivi, si al carui contract de munca pe o perioada determinata nu se poate transforma cum mi s-a spus, in contract pe durata nedeterminata.
Mai mult insa am alergat dupa acte, mai exact sa imi fac dosarul cu actele necesare, care mi se cereau pentru acel concurs, si era inca iarna si frig, zapada, sau zapada topita si zloata prin gropile bucurestene.
In cele din urma, si am mai scris despre aceasta, nu m-am prezentat la acel concurs, sa fiu sincera nici nu imi pare rau, din pacate aceasta e realitatea.
Dupa aceea, au trecut lunile si in primavara anului 2005, am fost curioasa sa vad cum arata si se prezinta Scoala Nationala a Grefierilor din Romania.
Intr-adevar, a contat si faptul ca, la serviciul Personal al Curtii de Apel Bucuresti mi s-a spus ca, daca voi reusi concursul si chiar daca as obtine postul de grefier temporar, nu exista posibilitatea, nicio clipa, ca el sa devina postul unui grefier definitiv.
Si ca, pentru a fi grefier definitiv trebuie facuta Scoala de grefieri.
De fapt, asta nu mai stiu daca mi s-a spus, insa mi s-a spus ca nu conteaza cei sase ani vechime pe care ii am in Cartea mea de Munca, in cele doua judecatorii, ale sectoarelor 1 si 2 din Bucuresti.
Mi s-a parut un lucru exagerat acesta.
Asa incat, iata, ca intr-o zi frumoasa de primavara, insorita si senina, calda, m-am hotarat sa merg si sa vad daca pot vorbi la Scoala de Grefieri despre cazul meu si cum se poate cineva inscrie la concursul de admitere la acea scoala.
Poate voi reveni cu privire la acest episod, insa acuma vreau sa scot in relief altceva.
Dupa ce am urcat cu liftul cel modern la etajul 5 al Scolii, aflate exact peste drum de parcul Cismigiu si la cativa metri mai sus de liceul Gheorghe Lazar si peste drum si de acest liceu, pentru ca de la poarta mi s-a spus ca la etajul 5 se afla Secretariatul scolii de grefieri, am intrat si vorbit cu o secretara, apoi cred, a mai venit o alta, usile erau deschise, cel putin usa incaperii Secretariatului.
Pe coridor era pustiu si nu se zarea nimeni.
Era liniste si bine, pot spune.
Cand conversatia s-a incheiat, intre mine si doamna de la secretariat, mi-am luat ramas bun si am plecat.
Am pornit in directia liftului, care era aproape de camera Secretariatului.
In fapt, existau 2 lifturi, unul langa altul.
Ambele moderne, pentru ca, desi cladirea Scolii - SNG - este veche, si multi ani la rand a adapostit Ministerul Justitiei, care apoi s-a mutat pe strada Apolodor, langa ministerul Finantelor, in interior cladirea parea si fusese macar in buna parte, renovata.
Si astfel, lifturile erau moderne si noi.
Insa, cand am parasit Secretariatul, am remarcat ca liftul cu care urcasem la sosirea mea, era ocupat, cred ca l-am chemat ( apelat ) insa tot nu urca.
Atunci, m-am gandit sa urc in celalalt lift care parea liber.
Si am apasat pe buton, usile s-au deschis larg si am intrat in lift.
Odata ce s-au inchis insa, inauntru era intuneric, bezna, caci lumina in lift nu functiona.
Cred totusi ca apucasem sa apas butonul pentru parter, sau poate asta incercam sa caut, butonul, cand o voce, in bezna din lift a spus, vocea unui barbat : "Domnisoara, liftul acesta nu functioneaza !"
Am vrut sa ii raspund, ca asta am remarcat si eu, numai ca ce pot face ?
Nu mai stiu daca vocea la microfonul din lift mi-a mai spus ceva, dar usile s-au deschis in clipa urmatoare, si eu am pasit afara din lift, inapoi, exact in locul de unde urcasem in lift, adica la etajul 5, in apropierea Secretariatului.
Cu totul, asteptarea mea in liftul care statea si nu functiona si pana ce am auzit mesajul acela, transmis de o voce barbateasca, care particulariza si mi se adresa anume cu "Domnisoara", adica nu a spus, domnule, doamna, sau domnilor la plural, si asa mai departe, deci era evident ca ma vedea, sau nu era evident ? - cu totul, toata aceasta secventa de viata a durat cateva secunde, poate un minut.
Dupa ce am pasit afara din liftul care nu functiona, am coborat pe scari, pe jos adica, caci parea a fi cel mai sigur asa.
Si faceam si putina miscare in fond.
Din nou, la etaje, la care nu m-am oprit, am remarcat insa ca era liniste si parea pustiu.
Sa fiu sincera eu m-am bucurat ca in lift acuma exista microfoane si chiar o camera video, pentru ca, daca ramai blocat in lift, sa se stie acest lucru, imediat, sa fie cineva care supravegheaza functionarea liftului si daca cineva, din intamplare nu a ramas blocat inauntru.
Nu a existat indoiala ca persoana care in lift mi s-a adresat, ma vedea, din moment ce eram o persoana de sex feminin, si in plus, da, chiar o domnisoara si asa si aveam infatisarea
Dupa aceasta plimbare a mea la Scoala Nationala a Grefierilor, au trecut lunile, am revenit cu un telefon, prin vara, asa cum am fost sfatuita la Secretariat, dupa ce avea sa termine anul de scoala, promotia in curs, urmand ca dupa finalizarea studiilor acelor elevi la scoala de grefieri, secretariatul sa primeasca indicatii de mai sus, de la CSM, de la INM, si poate si de la instante, in fond nu stiu exact, concret, despre modul in care se organizeaza admiterea din acel an.
In luna septembrie 2005 insa, m-am inscris la facultatea de Drept din strada Ion Ghica 13, sector 3, a Universitatii Spiru Haret.
Intr-o dimineata, ma aflam la parterul cladirii universitatii noastre, pentru a urca la etajul 5, unde era sediul facultatii noastre de Drept, cu liftul, fireste.
Si existau 2 lifturi, unul langa celalalt, la intrarea studentilor, prin strada Doamnei, adica din str.Ion Ghica cativa pasi mai sus si ocolesti cladirea impozanta a universitatii pentru a ajunge la Intrarea studentilor.
Impreuna cu mai multi colegi, am urcat in ascensor numai ca acesta nu pornea, nu ar fi fost prima data.
Eram multi si ne grabeam la cursuri sau seminarii.
Insa, intrucat noi stateam inghesuiti si incercam sa apasam pe butoanele etajelor 3, 4, 5, in lift, o voce la microfon si tot de barbat ne-a spus ca "Sunteti prea multi, cineva dintre voi trebuie sa coboare, altfel liftul nu porneste !"
Abia in acel moment, intr-adevar ne-am hotarat, dupa o secunda, doua de tacere, caci noi nu vroiam, sa deschidem usile liftului si cineva dintre noi a coborat.
Apoi liftul a urcat, pe rand, la facultatile de la etajele 3, 4, 5.
Citind presa ma intreb cum se explica ca judecatoarea Antonela Costache nu stia ca lifturile acestea noi si moderne sunt echipate, fata de cele clasice, cu microfon si aparent, eu as spune sigur, si cu o camera video.
In vara 2007 am fost la practica la Curtea de Apel Bucuresti si, acolo fiind, m-am intalnit cu o fosta colega de birou, de pe vremea cand eram grefiere si ea si eu, si intrucat de acum ( de mai multi ani ) ea era avocata, m-am bucurat sa o revad si cum avea drum spre Tribunalul Bucuresti, am plecat cu ea, ocazie pentru mine sa vad noua cladire in care se mutase Tribunalul.
In 1999 Tribunalul se afla inca in cladirea de pe strada Danielopol.
Adica peste drum de cladirea Palatului de Justitie.
Cand am ajuns la Tribunalul Bucuresti cu Gaby, am urcat cu liftul cel nou si modern, cum altfel ?
Era firesc ca o cladire asa impozanta si noua sa aiba si lifturi noi.
Dar, dupa aceea si cred, da, dupa ce am terminat facultatea, intrucat vroiam sa asist, sa stau in sala si sa privesc desfasurarea unei sedinte de judecata, am sunat-o pe Gaby, fosta mea colega si intr-o zi cand ea avea procese la Tribunal m-am intalnit cu ea.
Sedintele de judecata sunt publice si oricine poate sa intre si sa asiste la ele, legea asa spune in tot cazul.
Insa eu ma bucuram sa o revad pe fosta mea colega si mi se parea si mai dinamic asa, mai antrenant, ea imi putea si povesti ce noutati sunt, de pilda, in 1999 sedinta de judecata nu se inregistra pe banda clasica de casetofon cum am descoperit cu uimire in salile de sedinta, niste casetofoane care mi se pareau vechi si clasice, in contrast puternic cu acea cladire noua, si pe dinafara si in interior.
Da, asta m-a amuzat pe mine cand Gaby, avocata, si colega mea, m-a lasat intr-o sala de judecata, ea mergand in alta sala, unde de asemenea avea un dosar.
Intreaga cladire nou-nouta, in schimb in sala de sedinta niste casetofoane vechi si cam uzate si demodate in mod sigur, mie asa mi se pareau.
Si contrastul acesta m-a amuzat teribil.
Era ca atunci cand cineva, are un lucru si spun un lucru, care se demodeaza in timp si nu il poarta pentru ca tine mult la acel lucru, sa nu se uzeze, si, dupa o vreme, cand moda a trecut, constata ca nu mai are ce face cu lucrul acela la care tinea, pentru ca s-a demodat.
Si atunci, ce face ?
Fie incepe sa il poarte, daca inca mai merge, fie il ofera cuiva cadou.
Nu stiu acuma, in principiu se pare ca da, daca in mod obligatoriu intreaga sedinta de judecata este inregistrata, dar un alt lucru care m-a amuzat este si ca, judecatorul dispune de un microfon, pe vremuri trebuia sa vorbesti tare, sa acoperi salile vaste si vechi si inalte din cladirea Palatului de Justitie, sali de sedinta spatioase, nu ca acelea din noua cladire a Tribunalului Bucuresti, si acuma cand exista microfon pe masa judecatorului, in schimb, nu functiona, nu era folosit.
Si atunci ma intrebam ce se aude si ce se poate inregistra pe banda casetofonului din sala de judecata ?
Iar judecatoarea care conducea sedinta, parea epuizata intre dosarele de pe masa ei si in lipsa oxigenului, caci sala nu avea ferestre si nici aerisire.
Cum sa mai ai puterea sa si vorbesti tare ?
Abia sufla, abia i se auzea vocea judecatoarei.
Numai ca, atunci cand am plecat din sala si in cele din urma si cu Gaby, fosta mea colega, am luat liftul, si dupa noi a venit un jandarm inalt si cam in varsta, ii lipsea un dinte.
Cel putin un dinte.
Atunci nu mi-a placut comportamentul lui, daca l-as revedea, cu acelasi comportament nici azi nu mi-ar placea.
Insa acum ma intreb daca nu cumva exista o explicatie pentru care s-a purtat asa ?
Adica cum asa ?
Ei bine, jandarmul ne-a interpelat, a intrebat-o pe Gaby cand eram la usa liftului, " Unde mergeti ? "
De fapt, intrucat Gaby a fost grefiera chiar mai multi ani de zile ca mine, si angajata cu niste ani inaintea mea, si chiar si eu insami, pot spune ca, intr-un fel, si asa este cand ai lucrat mult timp intr-un loc ti se pare ca esti intr-un mediu oarecum "al tau".
Gaby era obisnuita deci sa fie "ca acasa" intr-un fel.
Sau sa fie "de-a casei".
Si ea vroia sa luam liftul cu care urca sau coboara angajatii Tribunalului, eu nici nu stiam ca un lift e pentru angajati si altul pentru public.
Dupa toata istoria relatata de presa, cum ca judecatoarea Antonela Costache si o colega a ei s-ar fi blocat in lift, intre etaje, pentru a purta o discutie, imi spun, azi, ca poate jandarmul acela o fi stiut el ceva.
Imi pare rau ca oamenii aici nu sunt deschisi si nu apreciaza sinceritatea, e un lucru extrem, dar extrem de trist.
La sinceritate oamenii reactioneaza urat - unii dintre ei - altii nu au nimic impotriva, insa exista si oameni care nu iubesc sinceritatea.
Cred ca asa este si in alte parti, in Europa, de pilda uneori in Franta sau in alte parti.
Totusi, nu pot spune ca am aprofundat acest aspect, si cel mai bine cunosc situatia din Romania.
Eu am spus ca europenii si nu numai romanii sunt cam inhibati si uneori chiar, imi pare rau ca asa este, foarte inhibati.
Ce mai scrie presa, este ca Antonela Costache nu avea prieteni, prietene, era singura - spune un articol din Cotidianul de acum cateva zile care ne arata o fotografie mica cu vila pe care si-o construise Antonela Costache, undeva in comuna Voluntari.
Si nu mi se pare normal ca, daca lucrezi in Justitie sa trebuiasca sa fii un om singur.
Mi se pare chiar ca viata ei, imi provoaca fiori.
Am simtit in anii in care am fost grefiera ca exista tendinta ca angajatii sa fie izolati unii de altii, in tot cazul ca nu aiba o viata normala.
Pe atunci insa, Antonela Costache care se numea Mares parea sa aiba insa, o viata normala, radea si era o fire vesela, desi intotdeauna mi s-a parut ca privirea ei albastra si limpede, gura mereu inchisa, are / au un mister al sau / lor.
Insa, in prezenta colegelor ei judecatoare, Antonela Costache, Mares atunci era joviala, radea, era bine dispusa, era un birou vesel acela, prin contrast cu birourile celorlalti judecatori si cu birourile grefierilor.
Si cum sa nu iti provaoce fiori cand de ani de zile, sta inchisa in Tribunalul acela, conduce o sectie penala, a II-a si nu mai iese la lumina zilei, la aer, nu are prieteni, pentru ca in ziar, un om care vorbeste despre firea ei, este un paznic care ii pazeste casa, vila.
Si acela spune ca era complet singura.
Cu alte cuvinte o viata complet anormala, pentru ca in Romania nu se poate trai normal, inconjurata numai de dosare penale, in sala de judecata in prezenta infractorilor si a avocatilor partilor si vorbind numai despre dosarele acelea.
Si aceasta este viata unui om, cum se poate asa ceva ?
De altfel, Antonela Costache este si in fotografie remarc ca asa a ramas si azi, o fata frumoasa, insa slaba, mai nou, daca in trecut avea fata odihnita, nu imi amintesc sa o fi vazut cu cearcane, acum, in fotografiile din presa, are ochii inconjurati de cearcane adanci si negre, negre, te sperii.
Ma intreb cat mai rezista in acest ritm si cu acest mod de viata ?
In seara aceasta, deschizand Evenimentul Zilei, de acolo am deschis Revista22.ro, si am lecturat un alt articol pe marginea acestui caz din Justitie, al arestarii Antonelei Costache.
Si sunt redate, ca si in alte articole, de cateva zile, fragmente din interceptarile telefonice ale judecatoarelor care tin capul de afis in aceste zile, in presa, la rubrica Justitie, si daca in general le stiam, sunt aceleasi fragmente, aceleasi interceptari si dialoguri, daca pot fi numite asa, in schimb, m-a frapat un dialog nou, nu il citisem in care - asa spune presa, cu rezerva ca vestile acestea le stiu din ziare ! - un personaj afirma cu privire la Antonela Costache ca este "Fomistã" si el mai spune ceva din care, cred, eu asa zic, el ar vrea sa spuna ca ea nu avea, nu are bani ?!
Cireasa de pe tort.
Ce inseamna "fomista" ?
Personajul se informase cu privire la Antonela Costache si a tras concluzia ca este o "fomista" si ca nu ar avea bani.
Deci nu am cuvinte !
Frisonezi cand citesti asa ceva, mi s-a facut si rau.
Asta in seara in care am citit ca a fost retinuta, si a doua zi, ca a fost arestata.
Ore intregi nu stiu cum a trecut timpul si nu ma pot impiedica totusi sa nu mi-o amintesc pe Antonela Mares Costache din anii aceia 1995-1997.
Parca timpul s-a oprit acolo, in acei ani.
In seara in care am citit ca a fost retinuta, am reusit sa adorm foarte tarziu, dar foarte tarziu, poate spre ora 3h00 dimineata, adica nu puteam adormi, si nici dupa ce am stins lumina.
Pe mine vulgaritatea vietii din Romania chiar ma sperie.
Cum sa spuna acel personaj despre ea ca este "fomista" ?
In alta ordine de idei, era judecatoare si avea un salariu bun, cei care au salarii mici sau medii, dar cei care nu au loc de munca ce sa mai spuna ?
Eu inteleg ca munca intr-un tribunal consta in dosare civile, penale, si asa mai departe, si ca cele penale in special nu sunt de natura sa imbogateasca intelectul si inteligenta umana, totusi daca asa se vorbeste astazi in mediul acesta al juristilor si avocatilor, chiar mi se face frica !
Unde suntem, unde ne aflam, ce a ajuns societatea, dar tara aceasta ?
Am impresia ca oamenii nu isi dau seama ca decaderea aceasta va costa intreaga societate.
Imi este greu sa explic cat de uimita sunt, pentru ca nu imi gasesc cuvintele si daca cativa ma inteleg, sau mai multi chiar, cei din lumea juristilor, chiar ei sunt aceia care, aparent nu pot intelege.
Sa traiesti numai cu sedinte de judecata, in prezenta boxelor cu infractori, solutionand dosare penale, in fine, nu vreau sa fiu ipocrita, e o viata oribila !
Si pe urma sa mergi acasa, undeva la iesirea din Bucuresti, unde pe o strada pustie, intr-o comuna de langa Bucuresti, unde ai o casa pazita de o firma de paznici.
Mie mi-ar fi fost frica si de paznicii aceia.
O femeie singura intr-o casa mare, in jur pustiu, teren pustiu, o strada pustie, "putin locuita" zice presa, si avand cel mai aproape ghereta unui paznic, barbat.
Daca un jurist spune despre Antonela Costache ca este o "fomista" adica se exprima asa, nu vreau sa ma gandesc la reflectiile unui paznic din Romania.
Eu cred ca nici nu putea dormi noptile si asa se explica cearcanele mari, negre, negre, care se intind in jurul ochilor ei albastri.
Nicio prietena, niciun anturaj frumos, nimeni si nimic.
Este cutremurator !
Eu nu stiu ce s-a intamplat in cazul Antonelei Costache, si nu vreau sa... de fapt, e mai greu decat as fi putut crede, impactul, este vorba de o tanara judecatoare pe care am cunoscut-o si impactul a fost foarte puternic.
Dar, daca un jurist poate spune despre oricine, si a spus despre ea cu acest cuvant, ca e "fomista", Doamne, dar ce om, mie deja nu mi-ar fi placut, m-as fi ingrijorat, ce fel de educatie are o persoana care se exprima asa, ce vizeaza, ce vrea, ce cauta ?
Si, in mod sigur o persoana care nu e credincioasa.
Iata un om care s-a informat si a ajuns la concluzia ca salariul de judecator te face sa mori de foame, sau ca nu castiga nimic, castigandu-si salariul si care, ce viza el ?
De ce spunea asta ?
S-a golit maidanul si s-a umplut tribunalul, doamne ce ni se intampla in Romania, si in general in societatea din ziua de azi ?
Parca se inmultesc proasta educatie, rautatea, vulgaritatea, decadenta, sau se adancesc.
Presupunand ca la locul de munca exista persoane corupte, ce poti sa faci ca sa ai totusi locul tau de munca si sa muncesti si sa fii lasat in pace de toata lumea ?
Insist sa spun ca, acele fragmente de interceptari le cunosc numai din presa, dar sunt nedumerita despre felul in care se vorbeste, la maniera : "maine vreau sa bag cererea", cand ziarul a scris asta, au fost versiuni diferite, ca persoana era jurista, ca era avocata, cea care "baga cererea", ori este o deosebire.
Si astfel in Justitie ca la bursa, sau si mai potrivit, ca la cazinou unde "jocurile sunt facute, nimic nu mai merge", Justitia e un cerc inchis.
O piata inchisa.
Despre Antonela Costache nu vreau sa spun nimic, in fapt eu nu am ce sa spun despre ea.
Dar, cazul ei este incadrat intr-un tablou mai vast in care apar alte personaje, care daca n-ar fi vorba de o drama in cele din urma, mi s-ar parea comice.
Da, comice, adica cum sa te porti asa ?
De aceea mi se pare cea mai buna transparenta.
Si un Stat care sa asigure siguranta, protectia cetateanului si a omului si a drepturilor sale.
Ce faci daca lucrezi in Justitie si izbucnesc cazuri de coruptie sau incidente si toata ziua buna ziua, trebuie sa fii chemat si anchetat ?
Pentru ca, modul de gandire al celor care fac cercetari este ca, atunci cand un incident se petrece, toata lumea din jur trebuie anchetata, cu totii, cu mic cu mare.
I se pare insa normal cuiva sa traiesti anchetat toata viata ?
Sigur, anchetatorii in felul lor pot spune ca ei trebuie sa isi faca munca, treaba, totusi nu ar fi cazul ca si aceasta sfera profesionala sa isi regandeasca si repozitioneze modul de lucru si sa ia in considerare si faptul ca omul are o viata si cã multi altii, toti care nu sunt in locul unui angajat in Justitie, - in mare parte, daca nu toti -, nu vor intelege acest mod de viata.
La randul lor, politistii care sunt si anchetatori, ca si angajatii instantelor, duc o viata ca vai de lume, ca vai de noi.
Ei nu vorbesc decat cu oameni care sunt tot in zona sau sfera profesionala a Justitiei sau Politiei, nu suporta decat cel mult, un alt coleg, adica ii suporta numai pe cei care au aceeasi profesie, si nu mi se pare o viata sanatoasa, ci o viata amputata aceasta.
De fapt, cei din Politie vorbesc, mai exact socializeaza, daca socializeaza cu cei din Parchete, iar cei din Parchete cu cei din Serviciul Roman de Informatii.
Cei din Justitie, sunt oarecum mai izolati in raport cu toti acestia de mai sus.
Imi amintesc ca la judecatoria sectorului 2 bucuresti s-au tinut sedinte de colectiv cu grefierii, arhivarii, adica cu personalul auxiliar si ni se spunea, dar si la judecatoria sectorului 1 de fapt, cu mici variatiuni pe aceeasi tema, sa fim atenti cu cine vorbim, ce spunem, ce anturaj avem, si m-a mirat la inceput, ca si cum se asteptau sefii nostri sau era de la sine inteles ca avem un anturaj selectat din penitenciare, asta m-a uimit nespus.
Ca si neincrederea in oameni excesiva.
Mi se pare ca nu e vorba numai de neincrederea in oameni.
Se stie ca, in instante vin oameni necajiti care au litigii pe rol, necazuri, dureri care sunt grave incat au ajuns in fata judecatorilor.
Si oamenii suparati pot spune, cand sunt suparati multe lucruri dezagreabile sau pot fi foarte suspiciosi.
Dar mie mi s-a parut ca sefii nostri nu au incredere in ei insisi, in ratiunea si rationamentul lor de sefi, si nu numai ei, ci poate si unii sefi mai mici, sau cine stie, cateodata chiar colegi.
Pentru ca omul poate veni sa spuna cam "orice", dar nu esti obligat sa crezi orice.
Si atunci daca crezi orice, orice lucru putin probabil sau greu probabil, de ce procedezi asa ?
Astazi, in zilele acestea, oamenii par a se indoi de totul si de toti si de toate, interceptarile acestea care sunt la moda, ca mijloc de strangere a probelor, a dovezilor in cazul unei infractiuni, sunt contestate de multe ori, cat priveste adevarul pe care ele il dezvaluie, daca citim comentariile din Lumea Justitiei, multi isi exprima indoiala cu privire la adevarul din interceptari, in orice caz, in orice situatie, adica nu numai intr-un caz anume, individualizat, ci tot timpul, de fiecare data cand se fac interceptari.
Cum s-ar spune, daca privim asa realitatea, ar rezulta ca toata lumea minte si inseala sau ca exista mitomanie, "placerea" sau incapacitatea de a spune adevarul, de a relata, reproduce adevarul.
Mie mi se pare grav faptul ca oamenii spun adesea ca interceptarile nu sunt autentice, sau ca se fac colaje, se prelucreaza dialoguri, astfel ca o persoana sa poata fi acuzata de infractiuni.
Daca a fost vreodata asa, daca este asa, este o situatie foarte grava.
Eu raman la parerea ca o viata normala, asezata, este calea spre o societate linistita si sanatoasa.
O societate deschisa.
De ce unii oameni nu suporta adevarul sau sinceritatea, de ce cand le spui ceva, unii sar si interpreteaza urat, se arata de rea-credinta, sau prea suspiciosi ?
De ce unii pleaca de la premisa ca nu trebuie in viata sa vorbesti cu nimeni, niciodata, si sa traiesti izolat, mai ales daca lucrezi si inca in Justitie sau Politie ?
Ok, stim, da, ca politia are de-a face cu infractori.
Bine, bine, dar infractorii trebuie ca sunt o minoritate intr-o societate, ei nu sunt regula, nu sunt majoritatea, in fond omenirea nu se reduce la infractori.
Este ora 22h20 si deja s-a facut prea tarziu, avem vreo 2 grade celsius la Bucuresti si cred ca trebuie sa eliberez camera parintilor.
Aici unde eu am computerul este camera parintilor mei, o camera birou, parte dormitor, parte birou.
Si va trebui sa imi continui lecturile in camera cealalta.
Nu v-am spus ce carte citesc ?
Se numeste "Satisfactia" si e scrisa de un profesor psihiatru si doctor ( este si economist ) - gasiti date pe wikipedia despre autorul cartii, el se numeste Gregory Berns si este si foarte frumos si zambeste incantator !
Este cartea unui profesor si cercetator, o carte foarte frumos scrisa si inteligenta.