În cãutarea dreptãtii ("Intelectualii si agora") - actualizat la 4 martie 2013, ora 12h22 la Bucuresti.
Un interviu cu Horia Roman Patapievici, "Intelectualii si agora" publicat de digi24.ro, digicult la 16 februarie 2013 ( ora 14h56 ) :
Interviul l-am citit mai intai, pentru ca exista si textul scris, si apoi am privit secvente, in special acolo unde a vorbit Horia Roman Patapievici.
Nu am privit acolo unde sunt aratate imagini de arhiva din Istoria Romaniei pentru ca este o istorie prea asprã cu care nu reusesc sa ma obisnuiesc.
Asa cum, imi amintesc ca in ziua de 22 decembrie 1989, o zi care oricare alta, trebuie cã aceea era anume, ma aflam fie in drum spre serviciu, fie pe drumul de la serviciu spre casa, adica pe strada, eram cu cineva si impreuna cu acea persoana ne-am intalnit cu alti doi cunoscuti ai domnului cu care eram.
A fost momentul in care am auzit ca se discuta despre ceea ce s-a numit Revolutia romanilor din 22 decembrie 1989, impotriva regimului comunist si a dictaturii lui Nicolae Ceausescu.
Nici nu imi venea sa cred ca ceva se intampla, dupa toti anii de calm si liniste in care ordinea deplina era la ea acasa pe strazi in Bucuresti.
Stiu ca, in sinea mea, m-am intrebat ce se intampla de fapt, cum de au iesit in strada, de ce numai asa s-ar putea sa nu mai avem comunism, de ce nu exista o alta cale, si cu ce am meritat sa traiesc asa ceva ?
Oricum, nu vedeam nimic de acolo de unde ma aflam in acel moment, anume in zona Operei Romane, mai exact in apropiere de Biserica Sfantul Elefterie.
Apoi, m-am intrebat ce mai urmeaza, daca oamenii au avut curajul sa iasa in strada, pentru ca sigur va urma ceva nu prea placut, dimpotriva.
Ca si cum nu era suficient ca lipseau toate cele necesare existentei de zi cu zi, apa calda, lumina electrica, mancare, hrana, alimente, fructe care nu se cultiva in tara noastra, precum sunt citricele, bananele, mandarinele sau clementinele ( un soi de mandarine care nu are samburi ).
Urmatorul gand ce mi-a venit in minte, pe cand persoana cu care eram, si anume doctorul Caius Traian Dragomir si cei doi cunoscuti ai sai ( cred ca era insusi doctorul si profesorul de medicina L.M. Popescu si sotia lui ) discutau si isi aduceau la cunostinta ceea ce aflasera, auzisera, stiau si ei, a fost ca pur si simplu inseamna ca se scrie Istoria si ceea ce se petrece este un eveniment istoric si nu credeam ca mi se poate intampla mie, sa fiu contemporana cu un eveniment istoric.
Pana atunci, acceptam aceste evenimente istorice in cartile de istorie, la lectia de la clasa, din scoala generala de la batrana domnisoara Bernevic ( care avea reputatia de a fi extrem de severa, si careia elevii ii stiau de frica, intrucat nu te ierta daca, ridicandu-te la lectie in picioare nu stiai lectia sau raspunsul la intrebarile pe care ti le punea ) sau din liceu, unde lectiile profesoarei noastre, doamna Mariana Polgar erau foarte frumoase si mult mai blande ( ma refer la sistemul verificarii cunostintelor, doamna Polgar nu putea fi comparata cu domnisoara Bernevic, dar tinea, fireste sa inveti istorie ).
Pe atunci, lucram la Institutul Victor Babes de cercetari medicale de pe Splaiul Independentei, si in acea zi, in clipa in care ne-am oprit din mersul spre casa ma aflam in prezenta a trei doctori.
Stiu ca mi-am spus ca nimeni nu poate face nimic, sau nimeni nu a putut face nimic, prin urmare oamenii au iesit in strada, dar acest lucru anuntã cel putin evenimente dramatice.
Mi-a fost frica.
Ma gandeam ce se va intampla daca intr-adevar va cadea regimul comunist, ce se va schimba in viata noastra, asa cum era ea atunci, in relatiile noastre sociale, interumane, intre colegi, prieteni, cunostinte, persoane cu care, sau alaturi de care lucram ?
Cand am ajuns acasa, cred ca in aceeasi zi, o colega de liceu mi-a dat telefon si mi-a spus ca nu cumva sa iesim din casa si, se subintelegea, sa plecam, sa iesim acolo unde erau oamenii adunati la un loc.
Eu cred ca lucrurile nu sunt asa simple.
Protestele de strada, miscarile, revolutiile sau oricum se mai numesc aceste momente care raman inscrise in istorie prin amploarea lor, intotdeauna m-au ingrozit.
Singura data cand mi-a placut sa ma aflu in strada, mergand si marsaluind cu o pancarta, a fost ziua in care am absolvit liceul, in iunie 1986.
Si atunci, aceasta s-a intamplat cu colegii de clasa.
Dupa ce, intregul nostru liceu Nicolae Balcescu a inchiriat sala Operei Romane, unde am avut loc toate clasele a XII-a, de la A la Z ( exista si clasa 12 Z, noi eram la clasa 12 V ), noi, colegii de clasa, imbracati in costumele croite special pentru acea zi memorabila, imbracati toti in materiale de vara subtiri, din panza fina, de culoare roz pal ( combinat cu putin alb ), purtand o pancarta pe care era desenat mare un Indian din Pieile Rosii care sufla intr-un foc ( cam asa era pancarta ), colorat si purtand pene in jurul capului, avusesem si un imn al clasei pe care nu il mai stiu, am pornit cu totii de la Opera Romana, numai si numai pe jos, catre si prin parcul Herastrau.
In acea zi incaltasem pentru prima oara pe atunci, pantofi cu toc si toc cui, care nu era inalt deloc, dimpotriva, si trebuise sa incerc prin casa, vreo doua zile, sa ma obisnuiesc cu ei si sa stau pe un toc cui.
Numai ca in ziua cu pricina mi-a parut extrem de rau ca am tinut mortis sa ii incalt, pentru ca pur si simplu nu imi mai simteam picioarele de durere !
Iar prin parcul Herastrau sa mergi cu toc cui si prin tot Bucurestiul pana acolo, si apoi de acolo, inapoi in centrul capitalei... dar, de oboseala nu mai stiu exact cum, din ce loc anume, am luat un autobuz sa ajungem acasa.
Insa eram foarte fericita.
In ziua aceea, a lunii iunie 1986 nu banuiam macar ca, in fond, numai peste putini ani, in Bucuresti si in toata tara, dintr-o data parca, oamenii vor hotari ca trebuie sa iasa in strada.
Dupa aceea, in 1990 imediat dupa Revolutia Romana, intr-adevar, oameni care erau pregatiti in domenii ale cunoasterii diferite, doctori, scriitori, au ales sa se implice in viata sociala si sa faca politica.
Dar eu am fost dezamagita si nedumerita inca din ziua aceea de 22 decembrie 1989, in ziua aceea, asa cum am spus mai sus, ma aflam stand putin de vorba, nu departe de biserica Sfantul Elefterie, alaturi de trei doctori, sau cel putin de doi doctori si o studenta la Medicina.
Si ei erau intelectuali.
Totusi, in fata la CC ( Comitetul Central al PCR ) cum i se spunea cladirii aceleia, se adunasera oameni despre care auzeam ca nu ar fi intelectuali.
Si eu cred ca lucrurile nu sunt chiar asa de simple.
Pentru ca, daca aveam intelectuali dar in acelasi timp aveam si comunism, ce se putea schimba din anul 1990 prin faptul insusi ca, unii dintre intelectuali alegeau sa faca politica si aceasta, dupa caderea regimului comunist ?
Eu cred ca astfel de momente, macar unii dintre noi, le traim, intr-un fel, individual.
Totusi, socul a fost atat de mare, la gandul ca ceva se intampla la care sunt si nu sunt martora in acelasi timp, intrucat da, nu am iesit in multime, si sincer vorbind nici nu mi-ar fi trecut prin gand.
Pentru ca in fond, abia trecusera 2, 3 ani de cand terminasem liceul si eram tineri pe atunci, ma gandeam la noi toti acei tineri, exuberanti in iunie 1986 si imi spuneam ca nu e drept pentru noi, fata de noi, ceea ce se intampla.
Nu ma refer la faptul ca nu doream o Revolutie.
Ma refer la faptul ca trebuia sa trecem prin Revolutie, cã in Romania a trebuit la fel de bine sa trecem prin comunism - ceva ce eu, dupa primii ani de viata petrecuti intr-o scoala franceza catolica nu am inteles niciodata, a fost si a ramas pentru mine comunismul ceva ce nu se poate intelege si deci, nu trebuie sa caut sa inteleg, sa explic, era ceva total diferit de viata noastra din Algeria ( in fond o tara despre care se spunea ca ar fi si ea comunista, dar diferenta era deosebit de mare, prea mare pentru a masura sau a compara ! ).
Imi amintesc clasele si orele acelea de Informare Politica in care lipeam articole decupate din presa zilei, din acei ani, de dinainte de 1989, despre vizitele in lume facute de Nicolae Ceausescu, despre ce mai spunea el, dar dupa mai multi, foarte multi ani dupa ce am terminat scoala si liceul - aici in Romania - mi-am pus problema ca nu mi-a trecut prin cap niciodata prea bine ce articole de presa lipeam, ce scria in ele, pentru ca eu lipeam articolele in care aparea Nicolae Ceausescu, sau se vorbea despre el.
Stiam ca tot ce face el, nu-i asa, face bine, si deci era ok, caietul de Informare politica nu imi lua mult timp.
De cand, in septembrie 1976 ne-am intors, parintii si cu mine din Algeria, in Romania definitiv, stiu ca am simtit intotdeauna entuziasmul de a fi alaturi de colegii mei, de cei de varsta mea.
Mi-am dorit chiar si cravata rosie de pionier, pe care eu, venind in Romania in clasa a III-a, nu o aveam, aveam numai uniforma, si o colega imi explica ca nu sunt pioniera si nu puteam avea si eu acea cravata.
Mie imi placea mult si o socoteam eleganta ca o esarfa prinsa intr-un inel, mi se parea chic si o vroiam si eu, intrucat o purtau toti copiii.
(Remarcasem ca, nu toate cravatele rosii de pionier aveau chiar aceeasi dimensiune, unele erau ceva mai mari, altele pareau mai mici, ca si cum materialul ar fi lipsit).
O data, o colega de banca, Mariana Tudorache din cate imi amintesc, cred ca pentru o ora sau o pauza, mi-a imprumutat cravata ei, insa nu mi-o putea lasa, pentru ca nu putea sa aiba uniforma descompletata.
Am fost foarte fericita si acasa am intrebat-o pe mama de ce nu am cravata si eu, ba m-am si bosumflat si cred ca mama dupa aceea s-a dus la scoala sa vorbeasca si sa discute chestiunea cu Tovarasa Invatatoare ( de fapt, aveam un invatator, pe domnul Orjehovschi, care a decedat la cativa ani dupa ce am terminat scoala generala in 1982, bolnav de un cancer pulmonar, caci ii placea sa fumeze cam mult ; era inca foarte tanar cand a decedat si a lasat in urma lui, o sotie iubitoare si un fiu, un copil ).
Si costumul de pionier mi-a placut foarte mult, camasa alba si fusta bleu-marine, culorile acestea se regaseau in peisajul din scoala catolica, unde existau la ferestre draperii sau perdele din panza groasa de culoare albastra, pentru ca soarele arzator al Algeriei sa nu patrunda in incaperi si astfel, sa se pastreze racoarea ( erau temperaturi foarte crescute in Algeria ).
Apoi, a urmat liceul : cand am inceput clasa a noua sau prima clasa de liceu ( in septembrie 1982 ), eu nu aveam inca 14 ani din cate imi amintesc ( si pot si calcula ) si nici nu eram, aveam sa aflu mai tarziu, inscrisa si eu in ceea ce se numea U.T.C. ( Uniunea Tinerilor Comunisti ).
Intr-o zi, la liceu, cred ca ni s-a spus despre costumele de P.T.A.P. trebuie sa fi fost cam asa, dar nu retin exact.
Insa stiu ca intr-o zi am aflat ca nu sunt si eu, ca si colegii mei de liceu, "utecistã".
Sincer eu nu stiam ce inseamna, dar daca toti colegii mei erau in acel UTC, eu nu puteam ramane pe dinafara, nu vedeam cu ochi buni aceasta si deci, in cele din urma s-a facut o sedinta in clasa noastra, si diriginta noastra, profesoara de limba romana, doamna Elena Stefanescu mi-a spus ca acum sunt si eu membra U.T.C.
Cred ca am dat mana cu cineva, dar procedura in sine a durat foarte putin si nu mai stiu in ce a constat.
De acum insa, puteam si eu avea costumul albastru de P.T.A.P. cum aveau colegii mei.
Numai ca nu se gasea in comert si mama in cele din urma a expus chestiunea la ea la Institutul de Proiectari al uzinei Vulcan, in birou si o colega a ei, o foarte buna colega, inginera Rita Mirescu i-a adus de acasa, costumul fiicei sale, care era ca si mine, slabuta.
Desi Cristina ( sau cum o chema, cred ca da, Cristina, ulterior a ales sa traiasca in Belgia, oricum nu in Romania, Cristina este inginera, chimista cred, eu nu am cunoscut-o, si, dupa incercarea ei de a se marita cu un român, in cele din urma auzisem ca s-ar maritat cu un arab ) era slabuta, totusi pantalonul albastru a trebuit stramtat si pus un elastic ca sa nu cada de pe mine.
Cu haina albastra era ok pentru ca fiind o haina putea sa fie mai lunga si manecile le suflecam.
Aveam si bereta albastra care ma incanta.
Si cred ca, desi imi dau seama ca este mai greu de explicat, desi venind in Romania la o varsta la care ma obisnuisem cu libertatea - in Algeria 'comunista" sau socialista era libertate, algerienii discutau cu toti strainii si calatoreau in Franta si de acolo in toata lumea, in orice tara, da, pentru ca aveau cetatenia franceza ( de cand fusesera colonie a Frantei ), cand plecasem cu mama in Algeria, la Constantine unde tata se afla de mai multe luni de zile, eram inca prea mica, pana la varsta plecarii desi aveam si am si azi, amintiri din Romania, era prea putin, amintirile mele erau numai din casa, din familie, cu mama, tata, si bunicii mei...
Insa urmatorii ani, pe cand cresteam si incepeam sa fiu si inconjurata de copii de varsta mea, i-am petrecut in Algeria, si mai mult intr-o scoala catolica franceza.
Poate ca nu e usor sa reusesc sa explic, dar daca traiesti in libertate, niciodata dupa aceea nu mai poti accepta altceva, care restrange libertatea si nu mai poti intelege alta conditie, decat pe a omului liber.
Liber, da, insa alaturi de oameni si ei liberi.
Asa incat, in anii din Romania, incepand cu septembrie 1976, ceea ce pentru mine a fost important, a fost sa fiu alaturi de colegii mei.
Momente ca acelea, cand nu aveam la inceput cravata de pionier si apoi nu aveam costumul albastru de Pregatirea Tineretului pentru Apararea Patriei sau PTAP, au fost momente de reala tristete si suparare pentru mine.
Cum se putea ?
Unde eram ?
Intr-adevar, ma intrebam ce se intampla, si sincer ma intrebam cum e Romania, o spun sincer mi se parea ciudata, dar nu ma opream sa dezbat, macar in sinea mea, acest gand.
Dar Romania era ciudata.
Stiu ca, desi Romania mai parea si era inhibata, oamenii erau foarte inhibati si nu erau asa prietenosi cum erau in Algeria, la fel de deschisi si directi si simpli, vorbind despre viata lor, desi romanii chiar erau diferiti de toti romanii cu care petrecusem 4 ani in Algeria, ca sa nu mai spun ca romanii din Romania erau diferiti de toti francezii, si toti strainii din toate colturile lumii care se gaseau temporar in Algeria anilor '70, era foarte dureros sa nu fii cu ceilalti si alaturi de ei.
Abia dupa ce comunismul a cazut ca regim, dupa ce dictatura nu a mai fost, candva, mai tarziu mi-am dat seama ca am avut si am trait alaturi de toti colegii mei si cunoscutii, adica profesorii sau toti cei din jurul meu, o incredere oarba.
Intr-adevar au existat si dezamagiri, dar stiu despre mine ca in toti anii comunismului din 1976 si pana in 1989 am avut o incredere oarba in oameni.
Cu multi ani mai tarziu, cu foarte multi ani mai tarziu, m-am intrebat daca tocmai dragostea de oameni si bucuria de a fi alaturi de ei, nu a fost aceea care m-a facut sa nu vad in jurul meu ce insemna comunismul.
Am simtit insa frigul, am plans de frig, cand in casa, pe strada, in liceu, in Institutul Victor Babes, era frig, asa de frig, incat in camera mea acasa aveam igrasie formata pe doi pereti.
Si totusi le-am dus pe toate, cel putin, acum imi spun, peste acesti ani scursi de atunci, parca cu usurinta si firesc.
Si ceea ce trãiam nu era firesc.
Cand ma gandesc la mine, in acei ani trecuti si imi amintesc despre mine insami, stiu ca, momentele cand ma suparam sau imbufnam, pana la terminarea liceului, dar si dupa aceea, au fost toate legate de - daca era cazul - respingerea oamenilor.
Cand simteam distanta, respingere, atunci ma suparam si bosumflam cu siguranta, si intr-adevar prin aceste suparari nu am trecut usor.
M-am bosumflat, am plans, cu lacrimi de crocodil, plangeam cu amar din tot sufletul meu, plangeam cu sughituri, si atunci mi-am spus ca, pesemne comunismul este de vina.
Si atunci, cand cade comunismul ?
Ei, fir-ar sa fie, trebuie sa cada.
Dar la Revolutie mi-a fost frica.
Cu toata frica, chiar si in acele zile am trecut totusi, pe undeva, in inima mea, cu incredere.
Stiu ca, a urmat o perioada imediat dupa Revolutie in care eram ca si la Revolutie.
Lucram la Institutul Victor Babes si primisem misiunea sa ma duc la Spitalul Grivita, dimineata, era iarna si rece si frig, sa iau de acolo, de la o asistenta medicala si sa duc la Institutul Victor Babes unde lucram, niste eprubete cu sange, pentru analize si laborator si cercetari medicale.
Spitalul Grivita era singurul loc dupa stiinta mea din acei ani, in care era foarte cald si bine, intr-adevar cand ajungeam acolo, ma asezam pe o canapea in fata salonului cu pacienti unde stiam ca o gasesc pe tanara asistenta medicala, o fata fina si slabuta, delicata cu niste ochi foarte albastri, o fata foarte frumoasa si vioaie si ferma si rapida, o priveam cum tinea foarfeca sau alt instrument intr-un vas mare ( ceva mai mare ca un pahar ) plin cu alcool medicinal, cu spirt adica.
Lucra cu doctorul Gutiu, un doctor cu parul negru si ochii sa fi fost caprui-negri ? Cred ca da, era asistenta care lucra cu el, prin contrast doctorul de inaltime medie pentru un barbat, era mai degraba robust si solid, bine "inchegat".
Stia ca trebuie sa vin si niciodata nu a trebuit sa astept, in schimb, dupa ce ma asezam pe canapeaua aceea, mi se facea mila de mine cand venea momentul sa ma ridic si sa plec, pentru ca era atat de cald si bine acolo in spital !
Si eu, cat ma privea, urma sa iau calea intoarsa spre Institutul Victor Babes, unde nu era chiar asa cald deloc in Laboratorul acela, condus de doctorul Caius Traian Dragomir.
Afara era zapada, si eu eram infasurata in cojocul meu lung ( parintii mi-l cumparasera cand au vazut ca in clasa a noua de liceu, toata iarna am stat cu antibiotice si medicamente, pentru ca nu suportam frigul, tremuram in fiecare zi, si ma imbolnavisem, asa incat parintii mei au decis sa imi faca o surpriza si mi-au cumparat un cojoc din piele naturala ca sa pot supravietui, ei care, altminteri sunt foarte retinuti cand e / era vorba sa imi cumpere ceva ).
Institutiile erau pazite cu soldati in uniforma Armatei, mi-amintesc cum era zapada si mergeam si cu tramvaiul, schimbam niste mijloace de transport.
In fata, in poarta Institutului Cantacuzino, fiind o mica panta inclinata plina de gheata lucioasa, am alunecat brusc si am cazut cat eram de lunga, pe partea dreapta ( ca si cum te-ai intinde pe pat, pe partea dreapta, numai ca eu cazut brusc, am aterizat ! ) si numai cojocul lung si captusit cu blana a estompat impactul cu solul si durerea, dar cazand am tinut in mana, ridicate, mana intinsa in sus, dreaptã, eprubetele cu sangele cel pretios dupa care umblasem dis-de-dimineata.
Cand m-am ridicat nu se varsase cred, nicio picatura de sange.
Soldatul din poarta Institutului Cantacuzino a iesit sa ma ajute sa ma ridic.
La un moment dat, tatal meu a mers cu mine, de la un moment incolo, insa mult timp am mers singura.
Imi amintesc de intrarea si intratul la Metrou, destul de vag, dar suficient cat sa pot spune ca acolo s-au facut mi se pare, ni se faceau controale, un fel de perchezitie, nu tocmai corporala, dar, in fine...
Nu mai stiu bine cum a fost.
Incepusem sa iau metroul de la statia "Lujerul" din cartierul Militari, in acele zile tensionate, cand la Bucuresti situatia nu era limpede si nici clarificata.
Cred ca din acei ani, am blestemat comunismul si doctrinele politice.
Stiu ca exista si am citit carti interesante, am citit cate ceva, in limba franceza, dar nu despre comunism caci nu inteleg, nici macar nu exagerez, nu inteleg si nu are sens sa imi bat capul cu asa ceva, e oricum un sistem care nu are viabilitate si in plus m-a facut sa sufar.
Doctrinele politice, gandirea politica, pot fi interesante daca citesti carti bune, scrise de profesori francezi, si de altii, insa eu citesc usor in franceza, de aceea.
In afara de asta, am citit cursuri de Relatii Internationale si Relatii politico-militare.
Insa sa traiesti o doctrina politica, o ideologie care se separa de oameni, este ceva cumplit.
De aceea detest doctrinele, ideologiile caci ele ridica bariere intre oameni, ii invata sa nu comunice cu totii, laolalta, sa fie egoisti, sa nu isi vorbeasca, sa nu fie impreuna.
Cred ca orice se interpune intre oameni, intre o buna comunicare a oamenilor cu oamenii, este un blestem.
Mai tin minte si acum, cand, la un moment dat, am aflat ca se trage, in acele zile din 22 decembrie si urmatoarele, la Ministerul Apararii Nationale, care pe atunci isi avea cladirea si sediul la "Orizont", o statie RATB ( 90, 91, 268, 368, 168 ) din sectorul 6, Bucuresti.
La "Orizont" erau impuscaturi.
Nu stiam ce va urma.
Ce avea sa urmeze ?
Carmen mi-a dat telefon si mi-a spus sa nu iesim din casa.
Dar ea ?
Dar ea si parintii si fratii ei ?
Cred ca suntem cum suntem, ne nastem cu o fire, nu o pot numi caracter, intrucat caracterul se formeaza mai tarziu, nu te nasti cu el, nu este nici temperamentul, ci pur si simplu "firea" sau sufletul.
Atunci mi-am spus, ca, da, ok, dupa prima zi in care langa Biserica Sfantul Elefterie am auzit si discutam ca oamenii s-au adunat in fata cladirii CC-ului ( Comitetului Central ), normal, lucrurile nu se puteau decat inrautati.
Cum altfel ?
Ce poate aduce o Revolutie ?
De ce nu se putea in alt chip sa scapam de comunism ?
Pur si simplu, cand am auzit ca se trage la ministerul apararii, la cateva statii mai sus de noi, se vorbea ca si in Ghencea s-ar trage...
Eram la mijloc.
Si la statia de la magazinul "Favorit" s-a tras, din cate stiu, au ramas urmele gloantelor in imobile, in blocuri.
O statie distanta de "Orizont".
Tot ce mi-a venit in minte a fost sa ii spun lui Carmen : "Daca e ceva, Carmen, cu totii, familia, veniti la noi !"
Dupa aceea m-am gandit cum urmeaza sa procedez mai departe.
Aveam cum ?
Cum ?
Carmen locuia in cartierul Bãneasa.
Dar ce vina avea ea in fond ?
Pe Carmen am fost suparata, da, am fost, imi spuneam adesea ca asa o cresc parintii ei, ca o pun sa fie distanta si egoista si sa nu iubeasca pe nimeni, sa nu isi iubeasca prietenele, colegii, iubirea ca sentiment care este propriu fiintei umane.
De cate ori dezbateam in sinea mea propria mea suparare, imi spuneam la final ca nu e vina ei, ci e vina parintilor ei care cred ca asa trebuie sa procedeze.
Am fost la Carmen in vizita, acasa, invitata de ea, in casa parintilor ei, oameni foarte gospodari si familisti, dar intotdeauna exista dupa invitatie ( apropiere ) o distanta pe care nu aveam cum sa nu o simt, din partea lor.
Insa Revolutia romana din 22 decembrie 1989 m-a pus in fata realitatii : suparata sau nu, Carmen avea un loc in inima mea.
Asta nu inseamna ca dupa ce a cazut comunismul nu am continut sa ma supar pe ea, prin prisma trecutului ma refer, cand imi aduceam aminte de acei ani.
Dar imi dadeam seama ca ocupa un loc in inima mea si asta era cel mai important.
Suntem cum suntem.
Sunt convinsa ca ne nastem cu o fire anume, proprie, unica si niciodata, dar niciodata, nu o putem schimba.
Am fost suparata si pentru ca, asa mi se parea mie in anii de liceu, Carmen era tratata mai parcimonios decat fratii ei mai mari.
Ma supãra ceea ce constatam in acest caz, modul in care i se facea educatia unei adolescente, unei tinere.
Cu ea parintii pareau mai avari, mai zgarciti.
Mi se parea ca erau rai cu ea.
In cele din urma, pe parintii ei am fost cel mai suparata.
In fond, copilul, pe masura ce creste, ia drept "sfinte" obiceiurile si invatamintele pe care parintele i le inoculeaza.
De fapt, si azi mi se pare la fel.
Au vrut poate sa o creasca, pentru ca ea sa reuseasca sa se descurce singura, insa au exagerat, nu a fost normal pentru o domnisoara si o tanara fata, sa aiba parte de asa educatie.
Carmen mi se pare si buna si rea.
Nici azi macar nu o cred cu adevarat buna.
Cred ca asta ma doare cel mai tare, cand ma gandesc la ea.
Intotdeauna mi-am spus ca daca nu era comunismul, putea sa fie diferita, sa isi puna in valoare calitatile si sa nu mai fie ironica, distanta, uneori suparacioasa.
Mi s-a parut o fata care era sacrificata, avea doi frati, si ea trebuia sa isi ajute mama, sa faca curatenie, sa spele rufe, cum mi-a spus odata "Am spalat ( nu mai stiu cate acum ) perechi de blugi ! Pentru fratii mei !"
Si cand putea ea sa invete ?
Totusi, a invatat.
Spre norocul ei a avut destula energie in ea, dar la fel de bine, se putea sa nu aiba, s-ar fi putut sa se imbolnaveasca, imi spuneam eu.
Oricum am ajuns la concluzia ca o fata nu trebuie crescuta asa, si daca nu ar fi fost comunismul, viata ar fi fost altfel.
Azi, Carmen-Mihaela Cîrstea traieste in SUA, si, dupa ce a terminat la Bucuresti, Facultatea de Medicina, si-a continuat studiile, obtinand burse de studiu si a fost plecata din Romania, in Franta, in Canada, pentru ca, in cele din urma, sa se stabileasca in SUA, unde este profesor universitar de Neurologie la facultatea de medicina din orasul Kansas-City.
Si fratele ei mai mic, Madalin traieste in SUA, cat despre Cornel, fratele cel mare ( peste toti cei trei frati, Carmen era mezina ), cred ca el a ramas in Romania.
Insa Carmen si Madalin traiesc in orase complet diferite.
IN iulie 2006, ne-am revazut colegii de liceu, de clasa, pentru prima data, la 20 de ani de la absolvirea liceului Nicolae Balcescu, sau Colegiul National Sfantul Sava.
( primavara 2007, numai cativa de data aceasta, dintre cei care am fost prezenti la strigarea catalogului in iulie 2006, ne-am revazut si cu colegul nostru de clasa, Andrei Dobrescu, care s-a stabilit in Franta, in insula Réunion, unde impreuna cu sotia lui, o colega de facultate ( Andrei a facut Medicina la Bucuresti ), amandoi sunt doctori psihiatri ).
( La reuniunea din iulie 2006 nu au venit toti colegii, unii dintre ei traiesc in tari straine, si un coleg cred ca a fost singurul acela, nu a putut si gasit deloc, contactat, el se numea Stefanescu Adrian, un baiat brunet si foarte linistit, practic mi-l amintesc numai tacand, si cand vorbea, rar, vorbea pe un ton foarta scazut ).
Doamna Polgar, profesoara de istorie ne-a spus pe tonul ei bland : "Pacat ca, putini dintre voi stiti, multi dintre voi (colegi) , nu mai sunt astazi !"
Dar nu a continuat sa ne explice.
Nu-i asa ca, pesemne poate ar fi necesara o ancheta ?
Nu stiu. Stiu prea putin.
O ancheta ne-ar arata daca ar fi mai multe de stiut.
O ancheta ne-ar arata daca colegii nostri, absolventii de liceu din iunie 1986, ai liceului Nicolae Balcescu sau Colegiul National Sfantul Sava din Bucuresti, mai traiesc cu totii si astazi.
Si atunci, nu este durere si nu sunt lacrimi care curg siroaie pentru ca unii vor sa ridice intre noi doctrine, miscari si ideologii si sa ne desparta ?
Ce este mai important : dragostea sau intelectualitatea ?
Credinta nici nu mentioneaza insusirea, sau calitatea de intelectual, dar ne trimite intotdeauna si negresit la dragoste.
In ce ma priveste, cu siguranta am avut langa mine intelectuali, insa am suferit din lipsa de dragoste, fireste, o stim, sunt mai multe forme de a iubi, forme de dragoste : exista dragostea parintilor pentru copii, afectiunea pentru prieteni, colegi, dar toate aceste forme la un loc, alcatuiesc ceea ce simplu numim : dragostea.
Din cate stiu si Natalia Izquierdo de Lopez a suferit ca nu este iubita, poate, nu stiu, poate si azi mai sufera.
Natalia avea multa bucurie de viata in ea, simtea nevoia sa se apropie de oameni, dar cand nu era primita, sau era tinuta la distanta, sau se lovea de raceala, de indiferenta, plangea si suferea mult.
Si venea la noi acasa in vizita, apoi ma invita la ea si vorbeam, si apoi plangeam cand ramaneam singura.
Cum era posibil ca cineva sa nu vada ca Natalia isi dorea numai sa fie iubita ?
Natalia a sosit cu mult entuziasm in Romania, a primit in iunie 2005 o bursa a Institutului Cultural Roman din Bucuresti, era spaniola si iubea Spania.
Dar imi explica ca oamenii, cand e vorba sa fie oameni rai, apoi ei exista pretutindeni, sunt universali.
In Spania, cand s-a apropiat data plecarii ei la Bucuresti, in comuna sau satul ei, Casarejos din provincia Soria, primarul i-a vorbit urat, i-a spus ca, daca tot invata limba romana si are diploma de studii superioare, va ramane in Romania.
El asta ii si dorea Nataliei.
La randul lor, parintii Nataliei priveau cam ciudata preocuparea fiicei lor de a invata limba romana.
Adica nimeni din apropiatii ei, nu o intelegea.
Natalia plangea mult pentru ca, intotdeauna s-a lovit de firea rece a mamei ei, pe care cred ca o diviniza, insa mama ei niciodata nu a fost dispusa sa dialogheze cu fiica ei, si cand ii vorbea, ii facea numai reprosuri.
Desigur, putem spune ca, in general, oricand o mama vede la copilul sau si pentru copilul sau, anumite lucruri pe care copilul fiind inca in perioada cresterii, neavand o experienta de viata, nu le vede.
Insa, felul in care ii vorbea mama Nataliei fiicei ei, numai si numai intr-un mod critic, pe Natalia o adusese la disperare.
Rautatea sau intoleranta exista astfel peste tot, si in alte tari, in Spania, Natalia a invatat limba romana la Madrid, intr-o Universitate pentru studiul limbilor straine, unde o profesoara a ei, de origine romana si care traia in Spania de foarte multi ani, a fost amabila pana cand Natalia, intr-o zi, a intrebat-o despre Romania.
Profesoara i-a raspuns sec ca nici nu vrea sa isi aminteasca de Romania si de atunci a evitat-o sistematic pe Natalia.
Acestea se intamplau inainte ca Natalia sa obtina prima ei bursa a ICR Bucuresti si sa vina in iunie 2005 la Bucuresti.
Nici spaniolii nu se purtau prea bine, devenisera agresivi, se luau unii de altii, faceau remarci urate unii la adresa altora, imi povestea Natalia ca, odata in metrou sau unde se afla ea, un barbat se uita urat la ea, pentru ca purta ochelari de vedere, iar Natalia l-a intrebat : "Ce te uiti asa ?"
La locul ei de munca, colegii se purtau urat si agresiv, caci Natalia avea si facultatea ( de Jurnalism ) si doctoratul ( in semiotica ) ( a studiat la Universitatile din orasele spaniole Salamanca si Valladolid ) , dar dorea sa ramana in casa parinteasca si acolo putea gasi de lucru numai in fabrica, in zona aceea de provincie, unde nu erau universitati.
Nataliei ii placea mult studiul individual, sa se inconjoare de carti, si dupa ziua ei de munca, sa urce in camera sa, avea o casa frumoasa din cate mi-a povestit, si sa citeasca in voie.
Ii placea mult Lucian Blaga.
Dar parintii ei nu apreciau ca invata limba romana, si niciodata nu intrau in camera ei sa o intrebe ce mai face.
Cand a venit la noi acasa, la Bucuresti, cu a doua ei bursa de la ICR, sa fi fost in toamna 2006, Natalia la capatul rabdarii si al disperarii a inceput sa planga.
A intrerupt bursa brusc si a plecat inapoi in Spania.
De ce sunt oamenii rai ?
Fiind nascuta si crescuta in Spania, vorbind castiliana, asa cum nu stiam ca se poate vorbi ( suna cu totul diferit de limba spaniola auzita in telenovele la TVR ), era normal sa isi iubeasca tara, locul in care traia si unde se obisnuise.
De ce spaniolii "ei" sa o indemne cu dispret si agresivitate sa ramana in Romania ?
Ea pleca temporar numai din Spania.
Iar in Romania, unde iubea mult Muzeul Satului, Muzeul Taranului Roman, nu a gasit deloc deschiderea la care se astepta, adica oamenii, romanii contrasteaza cu frumusetea peisajelor romanesti, asta vreau sa spun.
Vreau sa explic ca un strain, venit din alta parte, vazand frumusetea Romaniei, oraselor vechi, satelor, a naturii insasi, nu se asteapta ca locuitorii tarii noastre sa fie total diferiti : inchisi, nevoind sa se deschida spre semenii lor cu adevarat, reticenti si chiar ostili.
De ce au oamenii mentalitati asa de incuiate si rele ?
Asa cum si in Romania erai prost privit de unii romani, daca plecai in strainatate si cred ca inca si azi este la fel, in acelasi mod, iata, in Spania, Natalia era privita cu rautate pentru ca pleaca o luna sau doua de zile, in Romania.
De ce existã oameni rãi ?
De ce ne intoxicã zilele si ne distrug viata oamenii rãi ?
Si noi, ceilalti de ce socotim cã asa trebuie, sa ii lasam pe cei rai sa ne calce viata in picioare ?
Si, pentru ca vorbeam despre doctrine politice, partide in general, caci prin intermediul acestora, o doctrina politica ia viata si este transpusa in realitate, Natalia era inscrisa intr-un partid in Spania, partidul Popular cred ca se numea si fusese chiar consilier local, la primaria din satul ei Casarejos.
Si, desi era inscrisa intr-un partid, spaniolii ei se purtau urat cu ea.
Pentru a nu pleca din casa parinteasca, Natalia lucra intr-o fabrica de prelucrare a lemnului, unde avea si munca de birou, dar si munca fizica, cand purta, cara, nu stiu exact cum se numeau, scandurile acelea din lemn fabricate.
Fabrica nu se afla in satul ei, ci intr-un sat apropiat si intrucat era singura pe o raza de multi kilometri si era si unul din putinele locuri de munca, acolo lucrau cei mai multi tineri si oameni din satul ei Casarejos, chiar si un var al Nataliei.
Si la fel, cam toti in acea regiune erau inscrisi in Partidul (spaniol) Popular.
Cand in fabrica s-a intamplat o nedreptate, Natalia a luat pozitie si a aparat un domn in varsta care era onest si lucra de foarte multi ani in acea fabrica.
Dar, faptul ca a fost de partea dreptatii i-a atras dusmani, un inginer era nou-venit si tanar, ambitios si dorea sa ii dea la o parte pe cei care lucrasera o viata acolo, sa schimbe lucrurile in fabrica, iar directorul fabricii era de partea lui.
Prin urmare, plangerea Nataliei catre director, s-a intors impotriva ei.
Si colegii de munca, ( adesea cupluri casatorite ) devenisera agresivi cu ea.
Nimeni nu i-a luat apararea in aceasta circumstanta, Nataliei, si chiar tatal ei s-a intors impotriva fiicei lui.
De ce ?
Pentru cã si tatal ei, care a condus camionul pe lungi distante, lucra pentru aceeasi fabrica, sau pentru o firma care avea legatura cu acea fabrica, sau ii apartinea fabricii, o firma de transport.
Si i-a fost frica, cred, sa nu isi piarda locul de munca. Asa incat, el nu i-a luat apararea fiicei sale.
Natalia a fost deci privita urât la modul cel mai serios cu putinta, si disperase de ura cu care era tratata.
Dupa mai multi ani, a reusit sa se rupa de acel mediu familial in care nu era cu adevarat iubita, si s-a mutat in alta regiune a Spaniei, in Murcia, unde a inceput sa aiba viata ei, alaturi de un barbat, alaturi de Alfonso.
I-am dorit si ii doresc mult sa se casatoreasca si cei care nu o iubesc, sau nu pot sa ii arate dragostea lor, sa inteleaga ca au o fiica deosebita.
Pe care nu o apreciaza.
Cand, in trecut, candva, Natalia a fost intr-o vacanta plecata in Majorca, mama ei i-a dat o suma de bani de buzunar.
Insa mama ei, asa cum era in Spania, cand era tanara nu a lucrat, era casnica, s-a maritat, a adus trei copii pe lume ( Natalia avea si ea doi frati, cel mare fiind insurat si azi are doi fii, pe Victor si pe Mateo ) si nu a lucrat.
Sotul ei, tatal Nataliei a lucrat ca sofer pe camion, si mult timp era plecat de acasa.
Prin urmare, mama Nataliei avea micile ei economii, nu avea insa un salariu sau venit al ei.
Cand a ajuns in Majorca, Natalia i-a cumparat un siraj cu perle si i l-a adus la intoarcerea din vacanta.
Iar mama ei, in loc sa se bucure, a certat-o ca isi cheltuie banii pe care i-a dat ea !
Fratele cel mic al Nataliei a ramas in casa parinteasca, fiind de o natura timida si, dupa cum spunea Natalia, nu ii placea sa comunice, se simtea bine numai si numai acasa cu parintii si in camera lui.
Cred ca si el, ca si ceilalti din sat, lucra la aceeasi fabrica de prelucrare a lemnului.
Atunci cand, in vara 2005, Natalia a sosit la Bucuresti, prin bursa ICR-Bucuresti, intrucat bursa in sine care comporta si o suma de bani era insuficienta, ea si-a cheltuit economiile ei, muncise in fabrica unde spunea ca se castiga bine, intr-adevar, dar se muncea greu, si in plus, vara lucra intr-o cofetarie, unde servea, aducea inghetata, prajituri, celor care veneau la Cofetarie pentru a manca un desert.
Pentru ca, banii din bursa obtinuta nu acopereau nivelul chiriei apartamentului din blocul nostru, unde ea a locuit si asa ne-am si cunoscut noi doua.
Natalia si-a cheltuit atunci toate economiile, a fost incantata de Artizanat si a cumparat obiecte care la noi sunt scumpe, de artizanat pentru familia ei, pentru fiecare membru, si pentru cumnata ei chiar.
Numai lucruri frumoase si fine, cum stim ca se gasesc la noi la artizanat, dar care costa scump.
S-a intors cu bucurie in Spania, atunci au astepta-o la aeroport, e drept, tatalui ei i-a dus o sticla de tuicã romaneasca, dar scumpa, pentru ca era intr-o sticla lunga, subtire si care in jurul dopului avea legat tricolorul romanesc, era o sticla - un fel de opera de arta, nu o sticla simpla de tuica.
Insa ceilalti nu i-au apreciat cadourile, desi le-au luat repede, le-au primit.
Am intrebat-o pe Natalia, daca si cei din familia ei, prietenii ei - caci si pentru prieteni cumparase cadouri ! - ii fac ei cadouri vreodata ?
Mi-a raspuns ca nu, ei niciodata nu se gandesc la ea si nu ii fac vreun cadou.
( actualizat la 4 martie 2012, ora 12h22 la Bucuresti )
Si eu cred ca lucrurile nu sunt chiar asa de simple.
Pentru ca, daca aveam intelectuali dar in acelasi timp aveam si comunism, ce se putea schimba din anul 1990 prin faptul insusi ca, unii dintre intelectuali alegeau sa faca politica si aceasta, dupa caderea regimului comunist ?
Eu cred ca astfel de momente, macar unii dintre noi, le traim, intr-un fel, individual.
Totusi, socul a fost atat de mare, la gandul ca ceva se intampla la care sunt si nu sunt martora in acelasi timp, intrucat da, nu am iesit in multime, si sincer vorbind nici nu mi-ar fi trecut prin gand.
Pentru ca in fond, abia trecusera 2, 3 ani de cand terminasem liceul si eram tineri pe atunci, ma gandeam la noi toti acei tineri, exuberanti in iunie 1986 si imi spuneam ca nu e drept pentru noi, fata de noi, ceea ce se intampla.
Nu ma refer la faptul ca nu doream o Revolutie.
Ma refer la faptul ca trebuia sa trecem prin Revolutie, cã in Romania a trebuit la fel de bine sa trecem prin comunism - ceva ce eu, dupa primii ani de viata petrecuti intr-o scoala franceza catolica nu am inteles niciodata, a fost si a ramas pentru mine comunismul ceva ce nu se poate intelege si deci, nu trebuie sa caut sa inteleg, sa explic, era ceva total diferit de viata noastra din Algeria ( in fond o tara despre care se spunea ca ar fi si ea comunista, dar diferenta era deosebit de mare, prea mare pentru a masura sau a compara ! ).
Imi amintesc clasele si orele acelea de Informare Politica in care lipeam articole decupate din presa zilei, din acei ani, de dinainte de 1989, despre vizitele in lume facute de Nicolae Ceausescu, despre ce mai spunea el, dar dupa mai multi, foarte multi ani dupa ce am terminat scoala si liceul - aici in Romania - mi-am pus problema ca nu mi-a trecut prin cap niciodata prea bine ce articole de presa lipeam, ce scria in ele, pentru ca eu lipeam articolele in care aparea Nicolae Ceausescu, sau se vorbea despre el.
Stiam ca tot ce face el, nu-i asa, face bine, si deci era ok, caietul de Informare politica nu imi lua mult timp.
De cand, in septembrie 1976 ne-am intors, parintii si cu mine din Algeria, in Romania definitiv, stiu ca am simtit intotdeauna entuziasmul de a fi alaturi de colegii mei, de cei de varsta mea.
Mi-am dorit chiar si cravata rosie de pionier, pe care eu, venind in Romania in clasa a III-a, nu o aveam, aveam numai uniforma, si o colega imi explica ca nu sunt pioniera si nu puteam avea si eu acea cravata.
Mie imi placea mult si o socoteam eleganta ca o esarfa prinsa intr-un inel, mi se parea chic si o vroiam si eu, intrucat o purtau toti copiii.
(Remarcasem ca, nu toate cravatele rosii de pionier aveau chiar aceeasi dimensiune, unele erau ceva mai mari, altele pareau mai mici, ca si cum materialul ar fi lipsit).
O data, o colega de banca, Mariana Tudorache din cate imi amintesc, cred ca pentru o ora sau o pauza, mi-a imprumutat cravata ei, insa nu mi-o putea lasa, pentru ca nu putea sa aiba uniforma descompletata.
Am fost foarte fericita si acasa am intrebat-o pe mama de ce nu am cravata si eu, ba m-am si bosumflat si cred ca mama dupa aceea s-a dus la scoala sa vorbeasca si sa discute chestiunea cu Tovarasa Invatatoare ( de fapt, aveam un invatator, pe domnul Orjehovschi, care a decedat la cativa ani dupa ce am terminat scoala generala in 1982, bolnav de un cancer pulmonar, caci ii placea sa fumeze cam mult ; era inca foarte tanar cand a decedat si a lasat in urma lui, o sotie iubitoare si un fiu, un copil ).
Si costumul de pionier mi-a placut foarte mult, camasa alba si fusta bleu-marine, culorile acestea se regaseau in peisajul din scoala catolica, unde existau la ferestre draperii sau perdele din panza groasa de culoare albastra, pentru ca soarele arzator al Algeriei sa nu patrunda in incaperi si astfel, sa se pastreze racoarea ( erau temperaturi foarte crescute in Algeria ).
Apoi, a urmat liceul : cand am inceput clasa a noua sau prima clasa de liceu ( in septembrie 1982 ), eu nu aveam inca 14 ani din cate imi amintesc ( si pot si calcula ) si nici nu eram, aveam sa aflu mai tarziu, inscrisa si eu in ceea ce se numea U.T.C. ( Uniunea Tinerilor Comunisti ).
Intr-o zi, la liceu, cred ca ni s-a spus despre costumele de P.T.A.P. trebuie sa fi fost cam asa, dar nu retin exact.
Insa stiu ca intr-o zi am aflat ca nu sunt si eu, ca si colegii mei de liceu, "utecistã".
Sincer eu nu stiam ce inseamna, dar daca toti colegii mei erau in acel UTC, eu nu puteam ramane pe dinafara, nu vedeam cu ochi buni aceasta si deci, in cele din urma s-a facut o sedinta in clasa noastra, si diriginta noastra, profesoara de limba romana, doamna Elena Stefanescu mi-a spus ca acum sunt si eu membra U.T.C.
Cred ca am dat mana cu cineva, dar procedura in sine a durat foarte putin si nu mai stiu in ce a constat.
De acum insa, puteam si eu avea costumul albastru de P.T.A.P. cum aveau colegii mei.
Numai ca nu se gasea in comert si mama in cele din urma a expus chestiunea la ea la Institutul de Proiectari al uzinei Vulcan, in birou si o colega a ei, o foarte buna colega, inginera Rita Mirescu i-a adus de acasa, costumul fiicei sale, care era ca si mine, slabuta.
Desi Cristina ( sau cum o chema, cred ca da, Cristina, ulterior a ales sa traiasca in Belgia, oricum nu in Romania, Cristina este inginera, chimista cred, eu nu am cunoscut-o, si, dupa incercarea ei de a se marita cu un român, in cele din urma auzisem ca s-ar maritat cu un arab ) era slabuta, totusi pantalonul albastru a trebuit stramtat si pus un elastic ca sa nu cada de pe mine.
Cu haina albastra era ok pentru ca fiind o haina putea sa fie mai lunga si manecile le suflecam.
Aveam si bereta albastra care ma incanta.
Si cred ca, desi imi dau seama ca este mai greu de explicat, desi venind in Romania la o varsta la care ma obisnuisem cu libertatea - in Algeria 'comunista" sau socialista era libertate, algerienii discutau cu toti strainii si calatoreau in Franta si de acolo in toata lumea, in orice tara, da, pentru ca aveau cetatenia franceza ( de cand fusesera colonie a Frantei ), cand plecasem cu mama in Algeria, la Constantine unde tata se afla de mai multe luni de zile, eram inca prea mica, pana la varsta plecarii desi aveam si am si azi, amintiri din Romania, era prea putin, amintirile mele erau numai din casa, din familie, cu mama, tata, si bunicii mei...
Insa urmatorii ani, pe cand cresteam si incepeam sa fiu si inconjurata de copii de varsta mea, i-am petrecut in Algeria, si mai mult intr-o scoala catolica franceza.
Poate ca nu e usor sa reusesc sa explic, dar daca traiesti in libertate, niciodata dupa aceea nu mai poti accepta altceva, care restrange libertatea si nu mai poti intelege alta conditie, decat pe a omului liber.
Liber, da, insa alaturi de oameni si ei liberi.
Asa incat, in anii din Romania, incepand cu septembrie 1976, ceea ce pentru mine a fost important, a fost sa fiu alaturi de colegii mei.
Momente ca acelea, cand nu aveam la inceput cravata de pionier si apoi nu aveam costumul albastru de Pregatirea Tineretului pentru Apararea Patriei sau PTAP, au fost momente de reala tristete si suparare pentru mine.
Cum se putea ?
Unde eram ?
Intr-adevar, ma intrebam ce se intampla, si sincer ma intrebam cum e Romania, o spun sincer mi se parea ciudata, dar nu ma opream sa dezbat, macar in sinea mea, acest gand.
Dar Romania era ciudata.
Stiu ca, desi Romania mai parea si era inhibata, oamenii erau foarte inhibati si nu erau asa prietenosi cum erau in Algeria, la fel de deschisi si directi si simpli, vorbind despre viata lor, desi romanii chiar erau diferiti de toti romanii cu care petrecusem 4 ani in Algeria, ca sa nu mai spun ca romanii din Romania erau diferiti de toti francezii, si toti strainii din toate colturile lumii care se gaseau temporar in Algeria anilor '70, era foarte dureros sa nu fii cu ceilalti si alaturi de ei.
Abia dupa ce comunismul a cazut ca regim, dupa ce dictatura nu a mai fost, candva, mai tarziu mi-am dat seama ca am avut si am trait alaturi de toti colegii mei si cunoscutii, adica profesorii sau toti cei din jurul meu, o incredere oarba.
Intr-adevar au existat si dezamagiri, dar stiu despre mine ca in toti anii comunismului din 1976 si pana in 1989 am avut o incredere oarba in oameni.
Cu multi ani mai tarziu, cu foarte multi ani mai tarziu, m-am intrebat daca tocmai dragostea de oameni si bucuria de a fi alaturi de ei, nu a fost aceea care m-a facut sa nu vad in jurul meu ce insemna comunismul.
Am simtit insa frigul, am plans de frig, cand in casa, pe strada, in liceu, in Institutul Victor Babes, era frig, asa de frig, incat in camera mea acasa aveam igrasie formata pe doi pereti.
Si totusi le-am dus pe toate, cel putin, acum imi spun, peste acesti ani scursi de atunci, parca cu usurinta si firesc.
Si ceea ce trãiam nu era firesc.
Cand ma gandesc la mine, in acei ani trecuti si imi amintesc despre mine insami, stiu ca, momentele cand ma suparam sau imbufnam, pana la terminarea liceului, dar si dupa aceea, au fost toate legate de - daca era cazul - respingerea oamenilor.
Cand simteam distanta, respingere, atunci ma suparam si bosumflam cu siguranta, si intr-adevar prin aceste suparari nu am trecut usor.
M-am bosumflat, am plans, cu lacrimi de crocodil, plangeam cu amar din tot sufletul meu, plangeam cu sughituri, si atunci mi-am spus ca, pesemne comunismul este de vina.
Si atunci, cand cade comunismul ?
Ei, fir-ar sa fie, trebuie sa cada.
Dar la Revolutie mi-a fost frica.
Cu toata frica, chiar si in acele zile am trecut totusi, pe undeva, in inima mea, cu incredere.
Stiu ca, a urmat o perioada imediat dupa Revolutie in care eram ca si la Revolutie.
Lucram la Institutul Victor Babes si primisem misiunea sa ma duc la Spitalul Grivita, dimineata, era iarna si rece si frig, sa iau de acolo, de la o asistenta medicala si sa duc la Institutul Victor Babes unde lucram, niste eprubete cu sange, pentru analize si laborator si cercetari medicale.
Spitalul Grivita era singurul loc dupa stiinta mea din acei ani, in care era foarte cald si bine, intr-adevar cand ajungeam acolo, ma asezam pe o canapea in fata salonului cu pacienti unde stiam ca o gasesc pe tanara asistenta medicala, o fata fina si slabuta, delicata cu niste ochi foarte albastri, o fata foarte frumoasa si vioaie si ferma si rapida, o priveam cum tinea foarfeca sau alt instrument intr-un vas mare ( ceva mai mare ca un pahar ) plin cu alcool medicinal, cu spirt adica.
Lucra cu doctorul Gutiu, un doctor cu parul negru si ochii sa fi fost caprui-negri ? Cred ca da, era asistenta care lucra cu el, prin contrast doctorul de inaltime medie pentru un barbat, era mai degraba robust si solid, bine "inchegat".
Stia ca trebuie sa vin si niciodata nu a trebuit sa astept, in schimb, dupa ce ma asezam pe canapeaua aceea, mi se facea mila de mine cand venea momentul sa ma ridic si sa plec, pentru ca era atat de cald si bine acolo in spital !
Si eu, cat ma privea, urma sa iau calea intoarsa spre Institutul Victor Babes, unde nu era chiar asa cald deloc in Laboratorul acela, condus de doctorul Caius Traian Dragomir.
Afara era zapada, si eu eram infasurata in cojocul meu lung ( parintii mi-l cumparasera cand au vazut ca in clasa a noua de liceu, toata iarna am stat cu antibiotice si medicamente, pentru ca nu suportam frigul, tremuram in fiecare zi, si ma imbolnavisem, asa incat parintii mei au decis sa imi faca o surpriza si mi-au cumparat un cojoc din piele naturala ca sa pot supravietui, ei care, altminteri sunt foarte retinuti cand e / era vorba sa imi cumpere ceva ).
Institutiile erau pazite cu soldati in uniforma Armatei, mi-amintesc cum era zapada si mergeam si cu tramvaiul, schimbam niste mijloace de transport.
In fata, in poarta Institutului Cantacuzino, fiind o mica panta inclinata plina de gheata lucioasa, am alunecat brusc si am cazut cat eram de lunga, pe partea dreapta ( ca si cum te-ai intinde pe pat, pe partea dreapta, numai ca eu cazut brusc, am aterizat ! ) si numai cojocul lung si captusit cu blana a estompat impactul cu solul si durerea, dar cazand am tinut in mana, ridicate, mana intinsa in sus, dreaptã, eprubetele cu sangele cel pretios dupa care umblasem dis-de-dimineata.
Cand m-am ridicat nu se varsase cred, nicio picatura de sange.
Soldatul din poarta Institutului Cantacuzino a iesit sa ma ajute sa ma ridic.
La un moment dat, tatal meu a mers cu mine, de la un moment incolo, insa mult timp am mers singura.
Imi amintesc de intrarea si intratul la Metrou, destul de vag, dar suficient cat sa pot spune ca acolo s-au facut mi se pare, ni se faceau controale, un fel de perchezitie, nu tocmai corporala, dar, in fine...
Nu mai stiu bine cum a fost.
Incepusem sa iau metroul de la statia "Lujerul" din cartierul Militari, in acele zile tensionate, cand la Bucuresti situatia nu era limpede si nici clarificata.
Cred ca din acei ani, am blestemat comunismul si doctrinele politice.
Stiu ca exista si am citit carti interesante, am citit cate ceva, in limba franceza, dar nu despre comunism caci nu inteleg, nici macar nu exagerez, nu inteleg si nu are sens sa imi bat capul cu asa ceva, e oricum un sistem care nu are viabilitate si in plus m-a facut sa sufar.
Doctrinele politice, gandirea politica, pot fi interesante daca citesti carti bune, scrise de profesori francezi, si de altii, insa eu citesc usor in franceza, de aceea.
In afara de asta, am citit cursuri de Relatii Internationale si Relatii politico-militare.
Insa sa traiesti o doctrina politica, o ideologie care se separa de oameni, este ceva cumplit.
De aceea detest doctrinele, ideologiile caci ele ridica bariere intre oameni, ii invata sa nu comunice cu totii, laolalta, sa fie egoisti, sa nu isi vorbeasca, sa nu fie impreuna.
Cred ca orice se interpune intre oameni, intre o buna comunicare a oamenilor cu oamenii, este un blestem.
Mai tin minte si acum, cand, la un moment dat, am aflat ca se trage, in acele zile din 22 decembrie si urmatoarele, la Ministerul Apararii Nationale, care pe atunci isi avea cladirea si sediul la "Orizont", o statie RATB ( 90, 91, 268, 368, 168 ) din sectorul 6, Bucuresti.
La "Orizont" erau impuscaturi.
Nu stiam ce va urma.
Ce avea sa urmeze ?
Carmen mi-a dat telefon si mi-a spus sa nu iesim din casa.
Dar ea ?
Dar ea si parintii si fratii ei ?
Cred ca suntem cum suntem, ne nastem cu o fire, nu o pot numi caracter, intrucat caracterul se formeaza mai tarziu, nu te nasti cu el, nu este nici temperamentul, ci pur si simplu "firea" sau sufletul.
Atunci mi-am spus, ca, da, ok, dupa prima zi in care langa Biserica Sfantul Elefterie am auzit si discutam ca oamenii s-au adunat in fata cladirii CC-ului ( Comitetului Central ), normal, lucrurile nu se puteau decat inrautati.
Cum altfel ?
Ce poate aduce o Revolutie ?
De ce nu se putea in alt chip sa scapam de comunism ?
Pur si simplu, cand am auzit ca se trage la ministerul apararii, la cateva statii mai sus de noi, se vorbea ca si in Ghencea s-ar trage...
Eram la mijloc.
Si la statia de la magazinul "Favorit" s-a tras, din cate stiu, au ramas urmele gloantelor in imobile, in blocuri.
O statie distanta de "Orizont".
Tot ce mi-a venit in minte a fost sa ii spun lui Carmen : "Daca e ceva, Carmen, cu totii, familia, veniti la noi !"
Dupa aceea m-am gandit cum urmeaza sa procedez mai departe.
Aveam cum ?
Cum ?
Carmen locuia in cartierul Bãneasa.
Dar ce vina avea ea in fond ?
Pe Carmen am fost suparata, da, am fost, imi spuneam adesea ca asa o cresc parintii ei, ca o pun sa fie distanta si egoista si sa nu iubeasca pe nimeni, sa nu isi iubeasca prietenele, colegii, iubirea ca sentiment care este propriu fiintei umane.
De cate ori dezbateam in sinea mea propria mea suparare, imi spuneam la final ca nu e vina ei, ci e vina parintilor ei care cred ca asa trebuie sa procedeze.
Am fost la Carmen in vizita, acasa, invitata de ea, in casa parintilor ei, oameni foarte gospodari si familisti, dar intotdeauna exista dupa invitatie ( apropiere ) o distanta pe care nu aveam cum sa nu o simt, din partea lor.
Insa Revolutia romana din 22 decembrie 1989 m-a pus in fata realitatii : suparata sau nu, Carmen avea un loc in inima mea.
Asta nu inseamna ca dupa ce a cazut comunismul nu am continut sa ma supar pe ea, prin prisma trecutului ma refer, cand imi aduceam aminte de acei ani.
Dar imi dadeam seama ca ocupa un loc in inima mea si asta era cel mai important.
Suntem cum suntem.
Sunt convinsa ca ne nastem cu o fire anume, proprie, unica si niciodata, dar niciodata, nu o putem schimba.
Am fost suparata si pentru ca, asa mi se parea mie in anii de liceu, Carmen era tratata mai parcimonios decat fratii ei mai mari.
Ma supãra ceea ce constatam in acest caz, modul in care i se facea educatia unei adolescente, unei tinere.
Cu ea parintii pareau mai avari, mai zgarciti.
Mi se parea ca erau rai cu ea.
In cele din urma, pe parintii ei am fost cel mai suparata.
In fond, copilul, pe masura ce creste, ia drept "sfinte" obiceiurile si invatamintele pe care parintele i le inoculeaza.
De fapt, si azi mi se pare la fel.
Au vrut poate sa o creasca, pentru ca ea sa reuseasca sa se descurce singura, insa au exagerat, nu a fost normal pentru o domnisoara si o tanara fata, sa aiba parte de asa educatie.
Carmen mi se pare si buna si rea.
Nici azi macar nu o cred cu adevarat buna.
Cred ca asta ma doare cel mai tare, cand ma gandesc la ea.
Intotdeauna mi-am spus ca daca nu era comunismul, putea sa fie diferita, sa isi puna in valoare calitatile si sa nu mai fie ironica, distanta, uneori suparacioasa.
Mi s-a parut o fata care era sacrificata, avea doi frati, si ea trebuia sa isi ajute mama, sa faca curatenie, sa spele rufe, cum mi-a spus odata "Am spalat ( nu mai stiu cate acum ) perechi de blugi ! Pentru fratii mei !"
Si cand putea ea sa invete ?
Totusi, a invatat.
Spre norocul ei a avut destula energie in ea, dar la fel de bine, se putea sa nu aiba, s-ar fi putut sa se imbolnaveasca, imi spuneam eu.
Oricum am ajuns la concluzia ca o fata nu trebuie crescuta asa, si daca nu ar fi fost comunismul, viata ar fi fost altfel.
Azi, Carmen-Mihaela Cîrstea traieste in SUA, si, dupa ce a terminat la Bucuresti, Facultatea de Medicina, si-a continuat studiile, obtinand burse de studiu si a fost plecata din Romania, in Franta, in Canada, pentru ca, in cele din urma, sa se stabileasca in SUA, unde este profesor universitar de Neurologie la facultatea de medicina din orasul Kansas-City.
Si fratele ei mai mic, Madalin traieste in SUA, cat despre Cornel, fratele cel mare ( peste toti cei trei frati, Carmen era mezina ), cred ca el a ramas in Romania.
Insa Carmen si Madalin traiesc in orase complet diferite.
IN iulie 2006, ne-am revazut colegii de liceu, de clasa, pentru prima data, la 20 de ani de la absolvirea liceului Nicolae Balcescu, sau Colegiul National Sfantul Sava.
( primavara 2007, numai cativa de data aceasta, dintre cei care am fost prezenti la strigarea catalogului in iulie 2006, ne-am revazut si cu colegul nostru de clasa, Andrei Dobrescu, care s-a stabilit in Franta, in insula Réunion, unde impreuna cu sotia lui, o colega de facultate ( Andrei a facut Medicina la Bucuresti ), amandoi sunt doctori psihiatri ).
( La reuniunea din iulie 2006 nu au venit toti colegii, unii dintre ei traiesc in tari straine, si un coleg cred ca a fost singurul acela, nu a putut si gasit deloc, contactat, el se numea Stefanescu Adrian, un baiat brunet si foarte linistit, practic mi-l amintesc numai tacand, si cand vorbea, rar, vorbea pe un ton foarta scazut ).
Doamna Polgar, profesoara de istorie ne-a spus pe tonul ei bland : "Pacat ca, putini dintre voi stiti, multi dintre voi (colegi) , nu mai sunt astazi !"
Dar nu a continuat sa ne explice.
Nu-i asa ca, pesemne poate ar fi necesara o ancheta ?
Nu stiu. Stiu prea putin.
O ancheta ne-ar arata daca ar fi mai multe de stiut.
O ancheta ne-ar arata daca colegii nostri, absolventii de liceu din iunie 1986, ai liceului Nicolae Balcescu sau Colegiul National Sfantul Sava din Bucuresti, mai traiesc cu totii si astazi.
Si atunci, nu este durere si nu sunt lacrimi care curg siroaie pentru ca unii vor sa ridice intre noi doctrine, miscari si ideologii si sa ne desparta ?
Ce este mai important : dragostea sau intelectualitatea ?
Credinta nici nu mentioneaza insusirea, sau calitatea de intelectual, dar ne trimite intotdeauna si negresit la dragoste.
In ce ma priveste, cu siguranta am avut langa mine intelectuali, insa am suferit din lipsa de dragoste, fireste, o stim, sunt mai multe forme de a iubi, forme de dragoste : exista dragostea parintilor pentru copii, afectiunea pentru prieteni, colegi, dar toate aceste forme la un loc, alcatuiesc ceea ce simplu numim : dragostea.
Din cate stiu si Natalia Izquierdo de Lopez a suferit ca nu este iubita, poate, nu stiu, poate si azi mai sufera.
Natalia avea multa bucurie de viata in ea, simtea nevoia sa se apropie de oameni, dar cand nu era primita, sau era tinuta la distanta, sau se lovea de raceala, de indiferenta, plangea si suferea mult.
Si venea la noi acasa in vizita, apoi ma invita la ea si vorbeam, si apoi plangeam cand ramaneam singura.
Cum era posibil ca cineva sa nu vada ca Natalia isi dorea numai sa fie iubita ?
Natalia a sosit cu mult entuziasm in Romania, a primit in iunie 2005 o bursa a Institutului Cultural Roman din Bucuresti, era spaniola si iubea Spania.
Dar imi explica ca oamenii, cand e vorba sa fie oameni rai, apoi ei exista pretutindeni, sunt universali.
In Spania, cand s-a apropiat data plecarii ei la Bucuresti, in comuna sau satul ei, Casarejos din provincia Soria, primarul i-a vorbit urat, i-a spus ca, daca tot invata limba romana si are diploma de studii superioare, va ramane in Romania.
El asta ii si dorea Nataliei.
La randul lor, parintii Nataliei priveau cam ciudata preocuparea fiicei lor de a invata limba romana.
Adica nimeni din apropiatii ei, nu o intelegea.
Natalia plangea mult pentru ca, intotdeauna s-a lovit de firea rece a mamei ei, pe care cred ca o diviniza, insa mama ei niciodata nu a fost dispusa sa dialogheze cu fiica ei, si cand ii vorbea, ii facea numai reprosuri.
Desigur, putem spune ca, in general, oricand o mama vede la copilul sau si pentru copilul sau, anumite lucruri pe care copilul fiind inca in perioada cresterii, neavand o experienta de viata, nu le vede.
Insa, felul in care ii vorbea mama Nataliei fiicei ei, numai si numai intr-un mod critic, pe Natalia o adusese la disperare.
Rautatea sau intoleranta exista astfel peste tot, si in alte tari, in Spania, Natalia a invatat limba romana la Madrid, intr-o Universitate pentru studiul limbilor straine, unde o profesoara a ei, de origine romana si care traia in Spania de foarte multi ani, a fost amabila pana cand Natalia, intr-o zi, a intrebat-o despre Romania.
Profesoara i-a raspuns sec ca nici nu vrea sa isi aminteasca de Romania si de atunci a evitat-o sistematic pe Natalia.
Acestea se intamplau inainte ca Natalia sa obtina prima ei bursa a ICR Bucuresti si sa vina in iunie 2005 la Bucuresti.
Nici spaniolii nu se purtau prea bine, devenisera agresivi, se luau unii de altii, faceau remarci urate unii la adresa altora, imi povestea Natalia ca, odata in metrou sau unde se afla ea, un barbat se uita urat la ea, pentru ca purta ochelari de vedere, iar Natalia l-a intrebat : "Ce te uiti asa ?"
La locul ei de munca, colegii se purtau urat si agresiv, caci Natalia avea si facultatea ( de Jurnalism ) si doctoratul ( in semiotica ) ( a studiat la Universitatile din orasele spaniole Salamanca si Valladolid ) , dar dorea sa ramana in casa parinteasca si acolo putea gasi de lucru numai in fabrica, in zona aceea de provincie, unde nu erau universitati.
Nataliei ii placea mult studiul individual, sa se inconjoare de carti, si dupa ziua ei de munca, sa urce in camera sa, avea o casa frumoasa din cate mi-a povestit, si sa citeasca in voie.
Ii placea mult Lucian Blaga.
Dar parintii ei nu apreciau ca invata limba romana, si niciodata nu intrau in camera ei sa o intrebe ce mai face.
Cand a venit la noi acasa, la Bucuresti, cu a doua ei bursa de la ICR, sa fi fost in toamna 2006, Natalia la capatul rabdarii si al disperarii a inceput sa planga.
A intrerupt bursa brusc si a plecat inapoi in Spania.
De ce sunt oamenii rai ?
Fiind nascuta si crescuta in Spania, vorbind castiliana, asa cum nu stiam ca se poate vorbi ( suna cu totul diferit de limba spaniola auzita in telenovele la TVR ), era normal sa isi iubeasca tara, locul in care traia si unde se obisnuise.
De ce spaniolii "ei" sa o indemne cu dispret si agresivitate sa ramana in Romania ?
Ea pleca temporar numai din Spania.
Iar in Romania, unde iubea mult Muzeul Satului, Muzeul Taranului Roman, nu a gasit deloc deschiderea la care se astepta, adica oamenii, romanii contrasteaza cu frumusetea peisajelor romanesti, asta vreau sa spun.
Vreau sa explic ca un strain, venit din alta parte, vazand frumusetea Romaniei, oraselor vechi, satelor, a naturii insasi, nu se asteapta ca locuitorii tarii noastre sa fie total diferiti : inchisi, nevoind sa se deschida spre semenii lor cu adevarat, reticenti si chiar ostili.
De ce au oamenii mentalitati asa de incuiate si rele ?
Asa cum si in Romania erai prost privit de unii romani, daca plecai in strainatate si cred ca inca si azi este la fel, in acelasi mod, iata, in Spania, Natalia era privita cu rautate pentru ca pleaca o luna sau doua de zile, in Romania.
De ce existã oameni rãi ?
De ce ne intoxicã zilele si ne distrug viata oamenii rãi ?
Si noi, ceilalti de ce socotim cã asa trebuie, sa ii lasam pe cei rai sa ne calce viata in picioare ?
Si, pentru ca vorbeam despre doctrine politice, partide in general, caci prin intermediul acestora, o doctrina politica ia viata si este transpusa in realitate, Natalia era inscrisa intr-un partid in Spania, partidul Popular cred ca se numea si fusese chiar consilier local, la primaria din satul ei Casarejos.
Si, desi era inscrisa intr-un partid, spaniolii ei se purtau urat cu ea.
Pentru a nu pleca din casa parinteasca, Natalia lucra intr-o fabrica de prelucrare a lemnului, unde avea si munca de birou, dar si munca fizica, cand purta, cara, nu stiu exact cum se numeau, scandurile acelea din lemn fabricate.
Fabrica nu se afla in satul ei, ci intr-un sat apropiat si intrucat era singura pe o raza de multi kilometri si era si unul din putinele locuri de munca, acolo lucrau cei mai multi tineri si oameni din satul ei Casarejos, chiar si un var al Nataliei.
Si la fel, cam toti in acea regiune erau inscrisi in Partidul (spaniol) Popular.
Cand in fabrica s-a intamplat o nedreptate, Natalia a luat pozitie si a aparat un domn in varsta care era onest si lucra de foarte multi ani in acea fabrica.
Dar, faptul ca a fost de partea dreptatii i-a atras dusmani, un inginer era nou-venit si tanar, ambitios si dorea sa ii dea la o parte pe cei care lucrasera o viata acolo, sa schimbe lucrurile in fabrica, iar directorul fabricii era de partea lui.
Prin urmare, plangerea Nataliei catre director, s-a intors impotriva ei.
Si colegii de munca, ( adesea cupluri casatorite ) devenisera agresivi cu ea.
Nimeni nu i-a luat apararea in aceasta circumstanta, Nataliei, si chiar tatal ei s-a intors impotriva fiicei lui.
De ce ?
Pentru cã si tatal ei, care a condus camionul pe lungi distante, lucra pentru aceeasi fabrica, sau pentru o firma care avea legatura cu acea fabrica, sau ii apartinea fabricii, o firma de transport.
Si i-a fost frica, cred, sa nu isi piarda locul de munca. Asa incat, el nu i-a luat apararea fiicei sale.
Natalia a fost deci privita urât la modul cel mai serios cu putinta, si disperase de ura cu care era tratata.
Dupa mai multi ani, a reusit sa se rupa de acel mediu familial in care nu era cu adevarat iubita, si s-a mutat in alta regiune a Spaniei, in Murcia, unde a inceput sa aiba viata ei, alaturi de un barbat, alaturi de Alfonso.
I-am dorit si ii doresc mult sa se casatoreasca si cei care nu o iubesc, sau nu pot sa ii arate dragostea lor, sa inteleaga ca au o fiica deosebita.
Pe care nu o apreciaza.
Cand, in trecut, candva, Natalia a fost intr-o vacanta plecata in Majorca, mama ei i-a dat o suma de bani de buzunar.
Insa mama ei, asa cum era in Spania, cand era tanara nu a lucrat, era casnica, s-a maritat, a adus trei copii pe lume ( Natalia avea si ea doi frati, cel mare fiind insurat si azi are doi fii, pe Victor si pe Mateo ) si nu a lucrat.
Sotul ei, tatal Nataliei a lucrat ca sofer pe camion, si mult timp era plecat de acasa.
Prin urmare, mama Nataliei avea micile ei economii, nu avea insa un salariu sau venit al ei.
Cand a ajuns in Majorca, Natalia i-a cumparat un siraj cu perle si i l-a adus la intoarcerea din vacanta.
Iar mama ei, in loc sa se bucure, a certat-o ca isi cheltuie banii pe care i-a dat ea !
Fratele cel mic al Nataliei a ramas in casa parinteasca, fiind de o natura timida si, dupa cum spunea Natalia, nu ii placea sa comunice, se simtea bine numai si numai acasa cu parintii si in camera lui.
Cred ca si el, ca si ceilalti din sat, lucra la aceeasi fabrica de prelucrare a lemnului.
Atunci cand, in vara 2005, Natalia a sosit la Bucuresti, prin bursa ICR-Bucuresti, intrucat bursa in sine care comporta si o suma de bani era insuficienta, ea si-a cheltuit economiile ei, muncise in fabrica unde spunea ca se castiga bine, intr-adevar, dar se muncea greu, si in plus, vara lucra intr-o cofetarie, unde servea, aducea inghetata, prajituri, celor care veneau la Cofetarie pentru a manca un desert.
Pentru ca, banii din bursa obtinuta nu acopereau nivelul chiriei apartamentului din blocul nostru, unde ea a locuit si asa ne-am si cunoscut noi doua.
Natalia si-a cheltuit atunci toate economiile, a fost incantata de Artizanat si a cumparat obiecte care la noi sunt scumpe, de artizanat pentru familia ei, pentru fiecare membru, si pentru cumnata ei chiar.
Numai lucruri frumoase si fine, cum stim ca se gasesc la noi la artizanat, dar care costa scump.
S-a intors cu bucurie in Spania, atunci au astepta-o la aeroport, e drept, tatalui ei i-a dus o sticla de tuicã romaneasca, dar scumpa, pentru ca era intr-o sticla lunga, subtire si care in jurul dopului avea legat tricolorul romanesc, era o sticla - un fel de opera de arta, nu o sticla simpla de tuica.
Insa ceilalti nu i-au apreciat cadourile, desi le-au luat repede, le-au primit.
Am intrebat-o pe Natalia, daca si cei din familia ei, prietenii ei - caci si pentru prieteni cumparase cadouri ! - ii fac ei cadouri vreodata ?
Mi-a raspuns ca nu, ei niciodata nu se gandesc la ea si nu ii fac vreun cadou.
( actualizat la 4 martie 2012, ora 12h22 la Bucuresti )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu