Glucocorticoizii si corticotrofina, mineralcorticoizii, anticorticoizii
Glucocorticoizii ( medicatia cortizonicã )
Aceasta grupa cuprinde steroizi naturali si de sinteza, cu actiuni importante asupra metabolismului glucidic si proteic si cu proprietati antiinflamatorii marcate.
Principalul glucocorticoid hormonal este :
- hidrocortizonul sau cortizolul ;
- corticosteronul este mai putin important.
Cortizonul este un metabolit al acestora, care se produce in cantitati mici in organism ( nu este secretat de corticosuprarenalã ).
Existã si o serie de analogi ai glucocorticoizilor naturali, obtinuti prin semisinteza.
Hidrocortizonul se formeaza extemporaneu in zona fasciculata si reticulara a corticosuprarenalei, pornind de la colesterol.
Cantitatea secretata in 24 de ore, este de circa 25 mg, cu un maxim al secretiei dimineata la orele 7-8, si un minim seara.
In conditii de criza pentru organism secretia creste mult – pana la dublu.
Secretia de hidrocortizon este sub controlul sistemului hipotalamohipofizar, respectiv al corticotrofinei si al hormonului de eliberare a corticotrofinei.
Glucocorticoizii in exces inhibã secretia celor 2 hormoni, ceea ce are drept rezultat micsorarea secretiei de hidrocortizon.
Minusul de glucocorticoizi are consecinte stimulatoare, asupra secretiei de hormon eliberator al corticotrofinei si de corticotrofinã.
Ajuns in sange, hidrocortizonul se fixeaza de proteine in proportie de peste 90 %.
Legarea se face, in primul rand, de o globulinã specifica ( CBG – corticosteroid binding globulin ), fata de care are o afinitate mare.
Cand concentratia hormonului creste, depasind capacitatea sediilor de legare de pe globulinã, fixarea se face, in continuare, de o albuminã, fata de care afinitatea este mica, dar care are o capacitate de legare mare.
Forma libera este singura activa.
Concentratia hidrocortizonului ( legat si liber ) in plasma, in conditii fiziologice, este in jurul a 16 µg / 100 ml dimineata, si 4 µg / 100 ml seara.
In timpul sarcinii, sub influenta estrogenilor se produce o crestere a cantitatii de globulina care leaga corticosteroizii.
Concentratia acesteia scade in bolile de ficat ( prin micsorarea sintezei ) si in nefrozã ( pierdere prin urina ).
Concentratia hormonului liber nu se modifica insa in aceste conditii, echilibrul fiind pastrat prin interventia mecanismelor de reglare, indeosebi secretia de corticotrofina.
Metabolizarea hidrocortizonului se produce predominant in ficat si constã in reducerea dublei legaturi 4,5 si a gruparilor ceto din pozitia 3 si 20.
Derivatii hidroxilati rezultati se elimina prin urina, in parte sub forma conjugata.
Hidrocortizonul – ca si ceilalti glucocorticoizi – are actiuni metabolice importante, fiind esential indeosebi pentru mentinerea homeostaziei in conditii de criza, care impun organismului eforturi pentru conservarea constantelor biologice.
Hormonul este indispensabil pentru conservarea homeostaziei glucidice, asigurand mentinerea glicemiei fiziologice, si aprovizionarea normala a creierului cu glucoza.
El determinã formarea unei cantitati sporite de glucoza, prin neoglucogeneza.
Se produce o crestere a catabolismului proteic, cu eliberarea de aminoacizi, din care este sintetizata glucoza.
Utilizarea glucozei in unele tesuturi este micsorata.
Formarea glicogenului este stimulata in ficat si, in masura mai mica, in muschi.
Procesul de lipolizã este usurat, prin favorizarea desfacerii trigliceridelor din tesutul adipos, sub influenta catecolaminelor, glucagonului, hormonului de crestere si hormonilor tiroidieni.
Cantitatile mari de glucocorticoizi provoaca o redistribuire caracteristica a tesutului adipos, cu depunere troncularã, la nivelul gâtului si la nivelul fetei.
In afara acestor actiuni metabolice, de tip glucocorticoid, hidrocortizonul are si efecte de tip mineralcorticoid ( slabe, in comparatie cu aldosteronul ), determinand retinerea de sare si apa in organism, si eliminarea urinara de ioni de potasiu si ioni de hidrogen.
Aceasta se explicã, prin actiunea de stimulare a reabsorbtiei tubulare a Na+ si a secretiei ( prin schimb ) a K+ si H+.
Glucocorticoizii, indeosebi in cantitate mare, au proprietati limfolitice.
Ei produc tulburari metabolice la nivelul celulelor limfatice, cu diminuarea sintezei proteice si, in cele din urma, cu dezintegrarea nucleului si revarsarea citoplasmei.
Sunt mai vulnerabile, limfocitele din zona corticala a timusului, foliculii germinativi ai ganglionilor limfatici si ai splinei, si limfocitele circulante.
Limfocitele sensibilizate sunt putin influentate.
Omul ( ca si maimuta si cobaiul ) este relativ rezistent la actiunea limfolitica.
Hidrocortizonul ( si ceilalti glucocorticoizi ) provoaca o limpofenie evidenta – numarul limfocitelor circulante se reduce, cu circa 70 % la 6 ore dupa administrarea unei singure doze.
Limfopenia este insa trecatoare si se datoreste, in mare parte, redistribuirii acestor elemente figurate.
In afara limfopeniei, glucocorticoizii provoaca, la nivelul sangelui, o scadere marcata a numarului monocitelor si diminuarea capacitatii acestora, de a omorî microbii.
De asemenea, scade numarul eozinofilelor si cel al bazofilelor circulante.
Numarul leucocitelor polimorfonucleare este marit, ca urmare a favorizarii trecerii din maduva hematopoietica in sange, si a prelungirii vietii acestor celule.
Leucocitoza, care poate ajunge pana la 20 000 / mm3, pune uneori probleme dificile de diagnostic.
Existã, de asemenea, o tendinta de crestere a numarului hematiilor si a concentratiei hemoglobinei ; durata vietii hematiilor este prelungita.
Hidrocortizonul si glucocorticoizii, in general, au efecte antiinflamatorii intense.
Inhibarea inflamatiei apare la doze farmacologice ( mai mult de 25 mg hidrocortizon, sau 7,5 mg prednison / zi ), si este cu atat mai marcata, cu cat doza este mai mare.
Glucocorticoizii reduc inflamatia, indiferent de stimulul provocator – agenti fizici, chimici sau biologici ( infectii, reactii alergice ).
Ei sunt activi in toate fazele, si in toate tipurile de inflamatii : exsudativa, necrotica, proliferativa.
Se acumuleaza in tesutul inflamat, inhiba migrarea leucocitelor si procesul de fagocitoza, stabilizeaza capilarele si le impiedica permeabilizarea, diminueaza formarea edemului local, si mentin reactivitatea vaselor la catecolamine.
In fazele tarzii ale inflamatiei, fenomenele de regenerare sunt intarziate – numarul fibroblastilor este mic, proliferarea lor este redusa, depunerea de colagen este saraca, proliferarea capilarelor este limitata.
Glucocorticoizii sunt eficace in combaterea unor manifestari alergice.
Efectul se datoreste impiedicarii producerii, de catre limfocitele T, a interleukinei 2 si a altor limfokine ( factor chemotactic, factor de activare a macrofagelor, factor de permeabilizare a capilarelor ), ceea ce determinã micsorarea proliferarii limfocitelor T ( responsabile de imunitatea celulara ), si inhibarea inflamatiei generate de reactia antigen-anticorp.
Intervine si actiunea antiinflamatorie nespecifica.
Mecanismul de actiune a glucocorticoizilor este numai partial cunoscut.
Ei se fixeaza initial de receptori din citoplasma.
Complexul activ format trece in nucleu, unde steroizii se fixeaza de un alt receptor ( o proteina cu masa moleculara relativa, de circa 1 milion ), care consecutiv este activat – probabil prin defosforilare, sau desfacerea unei componente inhibitorii.
Complexul glucocorticoid-receptor nuclear se leaga de ADN si de cromatinã, determinand formarea unor ARN mesageri specifici.
Acestia comanda sinteza anumitor proteine responsabile de efectele biologice.
Astfel sunt sintetizate proteine enzimatice, care intervin in diferite procese metabolice.
De asemenea, iau nastere proteine cu proprietati antiinflamatorii, ca macrocortina produsa de macrofage, si lipomodulina produsa de neutrofile ; aceste proteine, in forma fosforilata, activa, inhibã fosfolipaza A2 si, ca urmare, impiedica formarea de prostaglandine, leucotriene si a factorului activator al plachetelor ( PAF ), metaboliti importanti pentru generarea inflamatiei.
Instalarea lenta, a majoritatii efectelor glucocorticoizilor se explicã prin timpul necesar pentru sinteza proteinelor specifice.
Anumite efecte metabolice care survin repede – de exemplu, diminuarea captarii glucozei de catre adipocite – ca si componenta rapida, a actiunii de inhibare hipotalamo-hipofizara au probabil, un mecanism diferit, fiind atribuite actionarii unor receptori specifici, situati pe membrana celulara.
Glucocorticoizii sunt folositi ca medicamente de substitutie, in insuficienta corticosuprarenala si ca agenti farmacologici intr-o multitudine de afectiuni, unde sunt eficace mai ales datorita proprietatilor antiinflamatorii si antialergice.
Insuficienta corticosuprarenala cronica sau boala Addison, produsa prin distrugerea treptata a tesutului glandular ( datorata unor procese autoimune, infectiei, cancerului ) este caracterizata prin deficitul de glucocorticoizi si mineralcorticoizi.
Principalele simptome sunt : anorexie, greata, voma, diaree, confuzie, slabiciune musculara si pierdere in greutate, hipotensiune cu inima de dimensiuni mici, pierdere de sodiu, deshidratare, hiperkaliemie.
Pentru tratament se folosesc cortizonul sau hidrocortizonul, glucocorticoizi naturali care substituie secretia insuficienta.
Se recomanda administrarea orala de doze de intretinere, care trebuie crescute daca survin infectii, sau in conditii de stress.
La nevoie, cortizonii se injecteaza intramuscular.
In majoritatea cazurilor este necesara si asocierea unui mineralcorticoid.
Dieta trebuie sa cuprinda o cantitate suficienta de sare.
Insuficienta corticosuprarenala acuta poate aparea pe un fond de insuficienta cronica, fiind precipitata de situatiile de stress, poate fi provocata de oprirea brusca a unui tratament cortizonic prelungit, poate fi declansata de hemoragiile masive din glanda in cursul septicemiilor foarte grave ( Sindrom Waterhouse-Fridericksen ) sau urmeaza suprarenalectomiei.
Simptomele principale sunt : voma, dureri absominale, febra, hipotensiune, stare de soc.
Situatia, care are caracter de urgenta, impune folosirea unor doze mari de preparate de hidrocortizon injectabile intravenos, sau preparate de cortizon injectabile intramuscular, ca si introducerea intravenoasa de glucoza 5 % in solutie salina izotona.
La nevoie, se injecteaza adrenalina pentru sustinerea circulatiei.
Glucocorticoizii sunt larg folositi pentru efectele antiinflamator si antialergic.
Dozele necesare sunt in general, mai mari decat cele corespunzatoare secretiei fiziologice.
Beneficiul terapeutic are caracter simptomatic si paliativ.
Cortizonii nu vindeca, ci atenueaza reactiile la agentul cauzal, evitand sau intarziind leziunile biochimice, si prevenind complicatiile fibrotice.
In unele situatii, cand inflamatia acuta intereseaza organe vitale, sau are caracter general, aceasta medicatie poate salva viata. [...]
( Extras din Bazele Farmacologice ale Practicii Medicale, Volumul II, Prof. Dr.doc. Valentin Stroescu, Ed.Medicala, Bucuresti, 1988 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu