In saptamana patimilor

In saptamana patimilor

O noua zi de primavara si inca o Saptamana a Patimilor, sau inca un an care s-a scurs peste noi.

Unii dintre noi se bucuram ca inca mai traim si respiram in aceasta societate, fapt pe care altii insa nu il pot pricepe.

Scriam in ultima mea postare ca bunicii mei erau din orasul Chisinau.

Intr-adevar ei au parasit Chisinaul atunci cand s-a declansat cel de-al doilea razboi mondial, bunicul meu a plecat primul si a fost urmat de bunica mea, sotia lui si cei doi copii ai lor.

Pentru ca imi dau seama ca unii chiar nu au notiuni nici macar elementare de istorie voi spune si insista asupra faptului ca bunicii mei au plecat din Chisinau, bunicul meu a fost inspirat recunosc, cum ar spune tinerii azi care iubesc limba romana "a fost pe faza", ceea ce nu inseamna ca i-a fost usor, dar istoria nu a facut-o el.

Bunicul meu Alexei Marcov a lucrat la Imprimeriile Monitorului Oficial, a fost tipograf, aceste imprimerii se numeau Regale - si Nationale mi se pare, am vazut un act - si aceasta pentru ca orasul Chisinau facea parte din Regatul Romania Mare.

Insa Istoria nu se gandeste la oameni si nici la dreptul la viata.

De fapt daca tragem o concluzie din Istoria omenirii am putea spune exact aceasta : istoria a nesocotit in repetate randuri dreptul la viata, ba a avut ambitia sa il calce in picioare cu o tenacitate si inversunare furibunda de psihopat, de criminal.

Bunicul meu nu a fost deportat.

Bunicul meu a plecat el din Chisinau, nu a suferit nicio deportare.
A fost un om ca toti oamenii care nu vor decat liniste si asta e adevarat, bunicului meu ii placea linistea si sa se bucure de viata, era multumit ca munceste si ca are o familie.
Pentru ca atunci cand s-a aflat la varsta efectuarii serviciului militar obligatoriu, Moldova si Chisinaul se aflau in Regatul Romania Mare, bunicul Alexei a fost recrutat in Armata Romana, si a plecat in stagiul militar undeva la Braila intr-un unitate militara adica.
Insa, atunci cand Moldova si Chisinaul au incetat sa apartina Regatului Romania Mare, bunicul intrucat fusese recrutat in Armata Romana a plecat la Bucuresti, pentru ca URSS care dorea Chisinaul, in acelasi timp s-a dovedit absurd si a apreciat ca sunt tradatori tinerii care fusesera inrolati pentru stagiul lor militar in Armata Romana, era considerata o tradare, desi ei nu tradasera pe nimeni si au fost inrolati in Armata Romaniei legal, pentru ca Romania Mare includea si orasul Chisinau pe atunci.
Aparent istoria este o disciplina grea pe care nu toti o inteleg.
Bunicul meu care lucra la Imprimeria / Imprimeriile Nationale "Monitorului Oficial" al/e Romaniei Mari in Chisinau, a plecat la Bucuresti, adica a plecat la sediul central al Monitorului Oficial.
Asta a facut el, s-a mutat cu locul de munca de la Chisinau la Bucuresti.
Dupa o perioada de timp bunica Feodosia - sau Teodora cum avea sa ii fie scris apoi prenumele - l-a urmat impreuna cu cei doi copii ai lor.
Desigur insa ca nu au fost ei singurii moldoveni din Chisinau care s-au refugiat in Romania noastra de azi, de dincoace de Prut - trebuie privit pe harta unde se afla Prutul pentru a intelege -, nu, nicidecum, pentru ca au existat cateva trenuri cu refugiati moldoveni.
Problema a fost ca actiunea se petrecea in plin razboi mondial, iar nemtii-nazisti bombardau trenurile.
Unii refugiati au scapat insa ca prin miracol, sau poate pentru ca asa a vrut Dumnezeu.
Cineva mai trebuia sa si scape, doar nu erau sa piara oamenii numai pentru ca asa doreau nazistii atunci.
In general asa se intampla, voia celor rai se face - temporar - si numai intr-o anumita limita.
In opinia mea insa, sa o spun sincer, desi bunicul s-a straduit pentru familia lui si dreptul lor la viata, acuma fara rautate, unde a putut si bunicul sa fuga decat in Romania, mai bine pleca in SUA sau in Australia, intr-o tara libera adica cu adevarat.
Dar, e bine ca a putut si atata.
Este in instinctul de conservare al omului sa fuga de rau si sa isi apere viata, arata un instinct sanatos, normal, caci instinctul omului pentru viata si supravietuire este unul dintre cele mai puternice cu care omul se naste.
Din nefericire, tinerii uita Istoria sau o cunosc prea putin, si nu inteleg multi din ei sa aprecieze libertatea si sa traiasca cat mai frumos si sa cultive valorile care nu sunt vorbe goale, ci sunt necesare omului pentru a putea trai.
De bine de rau, exista azi in lume o oarecare libertate de care insa oamenii nu stiu sa profite in sensul pozitiv al cuvantului.
Sunt inca multi oameni care se tem de libertate si o resping, si ma intreb care sunt adevaratele lor motivatii, de ce nu iubesc si ei libertatea ?
Poate ca unii apreciaza ca intr-o viata libera, locurile lor de munca si-ar pierde in buna masura, sensul, utilitatea.
Asa incat, prefera sa reprime libertatea pentru a da un sens deplin muncii lor si pentru a castiga o paine.
Dar Dumnezeu nu doarme si rasplateste fiecaruia cum intelege El, si nu dupa mintea si judecata sau aprecierea oamenilor.
Este trist ca unii nu pot vedea in perspectiva pentru ca, cine stie, poate s-ar face oameni mai buni si mai seriosi, sau poate ar hrani in ei omul si nu animalul.
In materie de dreptate, omul intotdeauna a stat la bunavointa semenilor sai, si asta de cand Lumea !
Sunt unii care cateodata iti mai inteleg durerea, dar in conditiile in care si ei au avut o durere similara, daca si ei s-au confruntat cu o situatie grea, nedreapta, dureroasa, insa este mult mai rar si mai greu ca cineva sa inteleaga durerea altui om, atunci cand nu a experimentat o situatie similara.
Cu alte cuvinte, daca o nedreptate se intampla cuiva, altii ii vor sari poate in aparare si vor spune ca ei inteleg pentru ca si lor li s-a intamplat ceva asemanator.
Dar cine te apara, daca nu a trecut ca si tine, cel aflat in durere, printr-o situatie ca a ta ?
Pe de alta parte cum poti face dreptate, fara sa fii totusi absurd, si in acelasi timp ramanand atent si la dreptate ?
O alta intrebare care se ridica este daca oamenii care fac dreptate, au sau nu au prieteni, vor sa aiba sau nu prieteni, daca li se pare normal sa fie oameni singuratici sau daca cauta compania celorlalti semeni ai lor ?
Am citit cu interes un articol din Lumea Justitiei, care ne vorbea despre o judecatoare - ea se numeste Cecilia - si care pe un site ( si cred ca nu mai stiu pe care ) ar fi scris un comentariu in anii trecuti despre conditia judecatorului si dreptul sau la fericire.
Din continutul comentariului ei, mi-am spus ca aceasta judecatoare este un om care a cautat prietenia oamenilor, dar care a ajuns la concluzia ca oamenii nu te mai iubesc din clipa in care devii magistrat, judecator.
Acel comentariu al Ceciliei parea un strigat de ajutor al unui suflet care traieste greu lipsa de afectiune din partea semenilor sai, ea scria chiar ca viitorul iti este incert daca ajungi sa judeci oameni si ca nici parintii daca ai unii, nu te mai iubesc.
Cam in acest sens era micul ei comentariu, iar articolul Lumii Justitiei ni l-a infatisat relativ recent, presupun ca articolul in chestiune poate fi gasit in Arhiva ziarului online Luju.ro.
Este profund normal sa plangi, sa disperi cand vezi ca in jurul tau nu mai sunt oameni care sa te iubeasca, asta in cazul in care au fost.
Un om sanatos cauta prietenia si compania semenilor sai, prezenta, caldura, comunicarea, petrecerea timpului liber impreuna, sau chiar activitati pe care sa le poti avea cu alti oameni.
Este pentru prima oara cand am citit acest strigat de disperare si de ajutor din partea unui judecator, dar este un semn bun acesta, pentru ca ne arata un instinct si niste nevoi sanatoase, proprii omului, si pe care neputand sa le implineasca, persoana striga, sufera, isi spune durerea cu voce tare, sau ma rog, public.
Nu stiu de ce, dar multi oameni cred ca normal este sa reprimi in tine ceea ce este omenesc si toate instinctele sanatoase si ei cred ca numai asa, adica asa inhibati, pot avea succes in viata si mai ales in viata de la locul de munca.
Am vazut cum in Romania oamenii care isi striga durerea sunt luati, culmea, peste picior, iar cei inhibati si care sufera blocaje, sau inca cei "autisti" sunt considerati a fi oameni normali, sanatosi psihic.
Mai exista si oameni care nu prea pot simti nimic, care au instincte si afecte tocite, afectate de tulburari sau de boala.
Ori, tocmai pe acestia oamenii din Romania ii considera un etalon si o marturie a unui trup si a unui suflet sanatos.
Cei care se exprima cu greu, care nu vorbesc despre ei, cei care nici nu prea au ce spune despre ei - si asta e si mai grav - mutii, cei care au probleme cand e vorba sa iubeasca, pentru ca pesemne au un disconfort in trupul si mintea lor, toti acestia care sunt niste oameni " ciuntiti" si nu tocmai sanatosi, sunt apreciati ca niste modele de comportament si niste ADN-uri exemplare spre care ar trebui sa se chinuie sa tinteasca toti cei pe care mamele lor i-au nascut sanatosi din toate punctele de vedere.
Un impotent in ziua de azi te va face "prostituata", in loc sa consulte un doctor care sa il lumineze, un psihiatru, un sexolog care sa ii spuna de ce nu se comporta civilizat in societate, si e adevarat, unii oameni nu constientizeaza prea bine ca sufera, ca ceva nu functioneaza bine in trupul sau in mintea lor.
Un doctor bun va cauta sa iti explice ca nu este rusine sa apelezi la doctor, dar e rusinos sa te porti ca un scandalagiu, mahalagiu si ca un dusman al femeilor in societate, si va cauta sa iti puna un diagnostic si sa te ajute sa devii si tu un om normal, astfel incat sa nu te mai iei de femei sau de alti oameni.
In Romania mai mult decat oriunde poate, oamenii trec cu raceala, unii cu dispret si altii cu respingere vadita, sau cu indiferenta - cei mai "draguti" - pe langa durerea semenilor lor.
Se arata cu degetul spre un om bolnav, in loc sa se vina in sprijinul lui, daca vreunul insa "halucineaza" se vor gasi multi care sa ii tina isonul si sa "halucineze" si ei, cot la cot cu acela, o minciuna odata strecurata ajunge sa aiba forta de lege si inca putin si o putem vedea chiar in Monitorul Oficial, oamenii au reactii nepotrivite in raport cu situatii diferite, dar situatii care se ivesc in viata si tot in randul oamenilor.
Mai exista si categoria celor care rad de trasaturile fizice ale semenilor lor, de cum arata, daca au defecte fizice, cum le sta parul, daca sunt tineri sau batrani, incat ne putem intreba despre acesti nefericiti dispretuitori ai speciei umane, ei, din ce specie fac parte ?
Cum arata si cum sunt, cum se poarta si ce varsta au, ce fapte au la activ cei care, de pilda, consecvent, pe pagina Lumii Justitiei apreciaza ca judecatoarele in general, sunt persoane care trebuie criticate tot timpul, lipsite de orice calitate ?
Ma intreb cand citesc comentarii urate, rele, denigratoare, plina de ura, cum arata autorii acestor comentarii ?
Ce calitati si fapte bune are un barbat, un nenorocit care rade de femei singure si care atunci cand ele au un serviciu, le apreciaza rau, prost, si cand nu au, sau nu mai au un serviciu, iarasi le apreciaza prost ?
De ce merita un nenorocit sa faca parte dintr-o societate de oameni ?
De ce s-a nascut ?
De ce il inalta societatea ?
Si acuma voi spune ca ieri am remarcat ca nu mai poate fi accesat site-ul jurindex.ro, desi am incercat in mai multe randuri, am fost redirectionata spre juridice.ro.
IN aceasta dimineata, pe site-ul agerpres.ro am gasit si un articol despre Antonela Costache care ne explica ca Inalta Curte i-a respins cererea de liberare provizorie.
Totusi ea are acum solutia Curtii de Apel Bucuresti, acea incheiere de sedinta prin care cererea ei de liberare a fost admisa, si este un lucru important acesta ; si motivarea incheierii de sedinta din 25 aprilie 2013 este importanta.
Trebuie sa remarc ca atmosfera la noi, atunci cand o ancheta este in curs, intotdeauna este una de panica, plina de instincte impinse la extrem, oamenii se inspaimanta chiar daca nu au nicio implicare in faptele supuse anchetei, sunt dezorientati, se inchid in ei si de maniera generala apreciaza ca trebuie sa iti vari capul in nisip, precum strutul si sa te faci ca nu auzi si nu vezi si nu pricepi.
Desigur, mai ramane categoria celor care in Lumea Justitiei, indiferent aproape de subiectul articolului din ziar, comenteaza standard si acuza in toate directiile si pe toata lumea ; indiferent de datele problemei expuse in presa, ei vor incepe sa faca niste aprecieri standard, mereu aceleasi si vor face o trecere in revista o istoriei Romaniei - acestia sunt pesemne mai varstnici - si a Statului roman pe care il vor aprecia, invariabil - cautati si cititi comentariile de pe Luju.ro si veti gasi, veti vedea - ca fiind, citez "securisto-comunisto-mafiot", iar altii vor scrie invariabil ca judecatorii sunt niste "prostituati" si vor enumera si alte adjective epitete, de pilda precum "betivi".
In fine altii se vor certa in comentarii, "pe tabere", si vor incerca sa ghiceasca unii despre altii din ce tabara fac parte, din ce coloratura politica.
Cand te gandesti ca pe vremea lui Moise nu existau partidele politice, dar Dumnezeu l-a pus pe Moise sa faca dreptate, i-a dat sarcina de a fi judecator si de a-si alege la randul sau, judecatori, cauzele mai complexe urmand a fi judecate de Moise, iar cele mai simple de toti ceilalti judecatori.
Acestea sunt scrise in Biblie si deschizand biblia se poate citi.
In acelasi timp aceste notiuni sunt scrise si le-am intalnit intr-un curs de drept francez, scris de un profesor universitar de la o universitate franceza, un profesor de drept care le explica studentilor sai de la Adam si Eva care au fost primii judecatori si care a fost menirea lor, care a fost organizarea lor judiciara.
Mai exact cum s-a nascut organizarea judiciara.
Iar cursul trata chiar despre Organizarea judiciara in Franta, organizarea tribunalelor - si spun aceasta pentru ca in Franta nu exista cuvantul "judecatorie" si ceea ce in Romania este o judecatorie, in Franta se numeste "tribunal", - a curtilor, a tuturor instantelor judecatoresti.
Si exista mai multe instante in Franta decat in Romania.
Atunci cand o persoana este supusa unei anchete, exista credinta unora, gresita, rea, irationala ca trebuie fie sa te faci sa nu stii si nu pricepi, fie sa incepi sa improsti cuvinte urate la adresa persoanei supuse anchetei sau la adresa realitatilor acestui Stat.
Acuma trebuie sa recunosc ca lucrurile au mai evoluat putin, desi nu foarte mult, dar in trecut intr-o instanta cand se auzea de existenta vreunei anchete, nu stiu cati oameni incepeau sa spuna lucruri frumoase sau bune despre tine, adica despre cel supus anchetei.
Poate ca intrebati anume, intrebati expres, unii din colectiv mai dadeau si vreun raspuns bun sau frumos, dar in general atmosfera nu era una prea deschisa si buna.
Iar cu privire la anchetatori, ei fie ca "stiau totul", fie ca stiau "selectiv", "in parte".
Niciodata nu stii cata cunoastere este in tabara anchetatorului.
In acest sens este scris si capitolul din cursul de psihologie judiciara numit "Planurile Situationale" la care profesorul Tudorel Butoi a tinut foarte mult si ne-a spus sa il citim cu atentie.
In tot cazul cei care au facut facultatea de Drept, macar ei, stiu ca probele se strang atat pentru a demonstra - daca si cand e cazul - nevinovatia persoanei, cat si vinovatia ei, atunci cand asa rezulta din probele stranse.
Cu alte cuvinte daca faci o ancheta trebuie sa nu cauti in mod tintit, expres sa demonstrezi ca o persoana, cea anchetata, cercetata, este vinovata de ceva anume, ci trebuie sa ai o vedere mai larga si sa te intrebi daca cu adevarat se face vinovata de ceva, daca da, atunci in ce masura, si din ce cauza, sau cum s-a ajuns la situatia aceasta trista.
In teorie unii sau mai multi chiar, cunosc aceste lucruri insa teoria si practica au fost foarte diferite si mai ales in Romania, am intrebat la un seminar, odata, de procedura penala de ce, concret, nu se - mai - strang probe in nevinovatie si am primit raspunsul prompt ca "oricum este vinovat [ cel supus cercetarii ]", si atunci la ce bun sa te mai straduiesti ?
Sigur insa ca trebuie sa te straduiesti, sa faci efortul, sa ai bunavointa, normal ca este important si conteaza pe cine supui cercetarii, ce fel de persoana este, ce fel de fapte, bune sau rele, are la activ si asa mai departe.
Pe urma, sa nu uitam ca omul este supus greselii, el nu este infailibil, este imperfect si de aceea au existat dintotdeauna si erorile judiciare.
Au existat judecati care s-au terminat cu o solutie a judecatorului care a fost o eroare judiciara, dupa cum a demonstrat viitorul.
Nu in ultimul rand, pentru cei care nu au ales o facultate de drept, voi cita un articol din codul penal actual al Romaniei.
Iar despre cei care au terminat Dreptul nu ma indoiesc ca au studiat codul penal.
Astfel, cu titlu informativ, exista in Codul Penal al Romaniei sau Legea 15 / 1968 ( publicata in Buletinul Oficial nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968 ) a carei republicare a fost dispusa prin Legea 140 / 1996 si realizata in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 65 din 16 aprilie 1997 - continutul codului penal se afla in Repertoriul Legislativ sau Baza legislativa a Camerei Deputatilor de pe internet - articolul 265 intitulat "Omisiunea de a incunostinta organele judiciare", articol care are doua alineate si pe care il voi infatisa :
Alineatul ( 1 ) al articolului 265 ne spune ca :
 "Fapta de a nu aduce la cunostinta organelor judiciare, a unor imprejurari care, daca ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovatiei unei persoane trimise in judecata sau condamnate pe nedrept, ori la eliberarea unei persoane tinute in arest preventiv pe nedrept, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 1 an, sau cu amenda.".
Alineatul ( 2 ) al articolului 265 ne spune, in continuare, ca :
" Fapta prevazuta in alineatul precedent nu se pedepseste, daca prin aducerea la cunostinta, persoana care are aceasta obligatie ar produce un prejudiciu pentru ea, pentru sotul sau, sau pentru o ruda apropiata. "
Dupa citarea acestui articol din codul penal putem spune ca nu intotdeauna si nu toti au obligatia aducerii la cunostinta, dar daca consideri ca ai ceva bun sau frumos sau pozitiv de spus cu privire la o persoana supusa unei cercetari, anchete, urmariri penale, atunci poti spune.
Este aceasta o incurajare pentru ca oamenii sa inceapa sa spuna si lucruri frumoase despre semenii lor, tot ce stiu ei frumos si bun despre o persoana, dar si de a nu-si uita semenii - mai ales aceia care le-au fost apropiati, colegi, prieteni, amici - daca ei se afla intr-o situatie neplacuta.
Si acuma, cred ca voi lua o pauza de masa fiind ora 14h45.

Despre seriozitate (actualizat pe 28 aprilie 2013, ora 13h11)

Despre seriozitate (actualizat pe 28 aprilie 2013, ora 13h11)

In seara aceasta am citit cele cateva comentarii de pe pagina Lumii Justitiei, inca le citesc pe cate unele, astfel pe acelea scrise sub articolul care ne da vestea cea buna despre Antonela Costache.

Exista niste comentatori care ar trebui condamnati la conditia de eunuci, este reactia mea dupa citirea comentariilor si dupa ce am vazut ca scriu unii, exprimandu-se ei liber dar si lipsit de bun simt si discernamant, ma intreb uneori cand citesc cate un comentariu cam ce varsta o avea comentatorul ?

De unde atata "intelepciune" ?
Nu de alta, dar ma gandesc ca unii par a fi, spun numai ca par a fi totusi tineri, poate nu sunt, pentru ca ei nu cunosc vremurile trecute, judecand dupa continutul aprecierilor lor eronate.
Este un subiect sensibil si care ma deranjeaza intrucat in anii facultatii am constatat ca existau si adulti si persoane care - cate unul  sa zicem, chiar ajunsese cadru didactic - nu aveau o impresie buna despre tinerele studente, fete si femei.

In general, studentii care auzisera de acel profesor ii apreciau inteligenta si m-am numarat printre ei.
Aflati ca la toate aprecierile pozitive, profesorul respectiv a raspuns incredibil de neserios si ostil, odata ma aflam pe coridorul etajului 5 al facultatii de Drept din str. Ion Ghica 13, sector 3 si asteptasem intr-o sala de seminar sa vina profesorul - un altul -, era un seminar de dreptul muncii tinut de domnul Moroianu care ne povestise ca a fost procuror.
In acel an, profesorul Moroianu care avea o varsta si-a sustinut teza de doctorat si a obtinut titlul de doctor in Drept.
El era mai in varsta decat tanarul si elegantul nostru profesor de dreptul muncii, titularul de curs care ne preda aceasta disciplina si a carui frumusete o admirau - se spunea - multe studente ; intr-adevar era un barbat chipes si cu o tinuta semeata, dar nu parea un om rau.

Profesorul Moroianu a venit, a bagat capul pe usa si ne-a spus ca au o sedinta cadrele didactice la care participã si intarzie, in final nu a mai ajuns la seminar pentru ca sedinta s-a prelungit.
Era prin anul III si prin semestrul intai, prin iarna ( pana in Craciun ) si pentru ca totusi, sfarsitul anului si sarbatorile se apropiau eram cei cativa colegi rabdatori si  bine dispusi si am asteptat in sala de seminar sa se incheie sedinta cadrelor didactice.
La un moment dat ne-am ridicat, dupa vreun ceas - un seminar dureaza cam 1 ora si 20 de minute - sa plecam, am ajuns la ascensor si tocmai ieseau si cativa profesori din sedinta lor.
Unul dintre profesori, acela pe care un coleg al meu de an chiar l-a numit "Geniu", "foarte inteligent" sau "genial" da asa a fost cuvantul, un profesor, sa zic asa inca tanar, noi l-am avut la seminar si nu titularul vreunui curs, dar el a scris manuale si ele se aflau in librarie si colegii auzisera de autorul acelor manuale.
Nu stiu la cine se referea profesorul "Genial" cand facea unele remarci, dar m-a surprins in cateva randuri cu niste reactii bizare in anii facultatii, m-am intrebat daca chiar asa este el sau forteaza putin nota si joaca putin teatru...
Acel profesor, - "Genialul" -, tanar, frumusel, mereu frumos imbracat a exclamat privind spre grupul nostru de colegi : "Uite golanca !"
Incepea sa se lase seara, iar la etajul 5 al facultatii noastre din Ion Ghica 13, sector 3, se aprinsesera cateva lumini, insa coridorul nu era puternic iluminat.
Era si cam pustiu la ora aceea in facultate, numai grupul nostru de studenti care ar fi trebuit sa avem de la ora 15h00 mi se pare, seminarul de dreptul muncii.
Da, Dumnezeule, chiar asa a spus si privea inspre grupul nostru.
Un alt profesor mai in varsta ( profesorul Doinel Dinuica ) si cu experienta, totusi vizibil jenat si incurcat de reactia "Genialului", s-a repezit si l-a luat de brat si il tragea spre Cancelaria profesorilor sau biroul decanului ca sa nu se auda ce exclama profesorul nostru "Genialul".
Eu nici nu cred ca procesul maturizarii s-a incheiat in cazul acestui tanar cadru didactic, si sincer o spun "sa fie la el !"
Cu cat il respectai mai mult si cu cat il priveai cu mai multa admiratie, cum am spus el a contribuit la scrierea unor manuale de drept intr-un mod foarte frumos si instructiv, cu atat el - voi reproduce expresia fiului celui mic al colegei mele de banca din liceu - "se prostea" mai tare.
Cand sunt mici, copiii la joaca spun despre vreunul din ei cand este ironic sau nu e serios, sau li se pare lor ca nu este serios, ca se prosteste.
Exact asa proceda si profesorul nostru "Genialul".
Altadata in anii facultatii, avand o fereastra sau pauza intre doua cursuri am iesit sa ne plimbam putin un coleg si cu mine, mai exact eram cu colegul Cristi Petre ( el ii cumpara mamei sale covrigi de pe Lipscani, fierbinti si pufosi sau crocanti ) si cand am pasit pe Calea Victoriei, eram aproape de Ion Ghica 13, sector 3 - sediul facultatii noastre - in drum, in fata noastra cam in dreptul Bisericii Zlãtari, ne iese Genialul !
Eu m-am bucurat sa il vad, il simpatizam, dar reactia lui de ostilitate si rautate si neseriozitate era invers proportionala cu simpatia ce i-o aratam sau cu respectul pe care i-l aratam.
Cand m-a vazut alaturi de colegul meu de an si ma stia de la un seminar si de la cursurile colegilor mai mari unde el preda fiind titular de curs, a avut o reactie bizara de-a dreptul, i-am spus "Buna ziua" si instinctiv am zambit si m-am indreptat spre el, insa el s-a retras cu tot trupul, interesanta reactie, parca ar fi vazut o stafie si a mormait printre buze ca pentru sine : "Eu nu dau mana cu dvs. !"
A avut o reactie, el se indrepta pe Calea Victoriei dinspre magazinul Victoria, in jos, inspre Biserica Zlatari si podul de la Dambovita, in acea directie mergea el, era imbracat intr-un pardesiu bleu-marine cred si tinea mainile in buzunare, s-a scuturat tot, din tot trupul la vederea mea si a colegului Cristi Petre, expresia chipului sau a devenit nemultumita, plina de ostilitate, repulsie chiar, o clipa cred ca a scos mainile din buzunar si le-a agitat putin, era inca in fata noastra, la cativa zeci de centimetri si parea oripilat de prezenta noastra, ne arata ca nu ne place intr-un mod foarte expresiv.
Nu mi-a venit sa cred, ma intreb azi oare eu ii intinsesem mana ?
Nu prea cred pentru ca eu am fost de parere intotdeauna cã barbatii trebuie sa sarute mana femeilor, si obiceiul acesta mai tovarasesc al stransului mainii niciodata nu l-am apreciat ca potrivindu-se cu gratia, feminitatea si conditia femeii.
Fireste, nu asteptam ca un profesor sa ne sarute mana, dar nici nu ma gandeam sa ii intind mana asa proletar si tovaraseste !

Astfel de persoane precum "Genialul" sunt "tutelate" de oameni mai in varsta cu experienta si ajutati in viata, dar unii dintre acesti "tutori" sunt sinceri si recunosc cã : "Sunt probleme, credeti-ma, domnisoara ! ", sau inca : "Ei ! daca nu e bun si nu va place ( adica daca nu ii place de dvs. ) il schimbam domnisoara !", dar tinerii precum "Genialul" nu par sa realizeze ca sunt sprijiniti in viata nicidecum.
Mi-a placut foarte mult Colonelul Ion, pentru felul sau sincer si deschis, bonom si impaciuitor de a comunica, un om cu o varsta de acuma, ofiter in Politia Romana in str. George Georgescu nr. 1 ( IGP ), cu o intreaga cariera la activ, el l-a "tutelat" pe Genialul pentru ca a crezut in el, Genialul era se pare - asta nu mai stiu unde am auzit - satul Runcu.
Poate tot Colonelul Ion sa imi fi spus, atunci cand mi-a explicat ca : "Eu l-am adus in Politie pe Genialul, domnisoara !"
Pe harta Romaniei exista doua sate care se numesc Runcu, aflate la o distanta intre ele unul de celalalt, unul dintre aceste doua sate numite Runcu se aflã prin Oltenia sau inspre Olt.

"Genialul" se poate supara dar a fost rautacios cu noi, cu mine, adica nu ne apreciaza si nu ne respecta prea mult daca suntem femei mai delicate, fiinte fragile si ceea ce ma uimeste este ca i se pare ca o studenta trebuie sa munceasca.
Macar pe durata anilor de studii, lasa studentii si studentele sa se dedice studiului, facultatii, orarului si nu ii pune sa munceasca !
( Da, fireste, in limita in care studentul ori studenta au o baza materiala, un sprijin si isi permit sa nu munceasca in anii de facultate, se intelege ).

In facultate, colegele - mai mari cu un an - erau unele dintre ele fete mai indraznete si il tratau mai direct, mai simplu, am remarcat ca "Genialul" avea aceeasi atitudine de rezerva si retinere ca si cum s-ar fi temut de ele, insa nici nu spunea nimic, nu se supara, intr-un fel parca se straduia sa nu isi afiseze adevaratele simtaminte de rezerva, de respingere.

S-ar putea sa fie de vina vremurile care se schimba si se poate ca acest profesor dupa aparente tanar sau inca tanar, sa nu cunoasca trecutul Romaniei, al societatii romanesti ( parca nici asta nu pot crede, la cat de "genial" era el ! ).
In zilele noastre tinerii sau in fine oamenii mai tineri, nu stiu daca si cei mai in varsta au o parere foarte urata despre noi femeile, despre fete, studente, si de multe ori poti auzi chiar cate o colega in facultate ca foloseste cuvantul : "prostituate", cu referire la celelalte colege de an, studente.
M-am gandit ca poate acea colega s-o fi impregnat de gandirea cuiva...
La moda in facultate era oarecum sa se stie - adica exista o curiozitate intr-un fel - din ce traim noi studentele ?
Barbatii romani, poate chiar cadre didactice uneori traiesc cu impresia ca studentele in ziua de azi sunt fete neserioase sau femei neserioase.
Un lucru pe care l-am simtit si inghitit foarte greu in facultate !
Este un curent de "gandire" dar unul vulgar si anormal.
Intrebarea este cand va trece.
L-am auzit odata pe tanarul profesor, pe "Genialul", discutand cu o colega mai mare cu un an si ea parea sa ii spuna ceva frumos despre o alta colega, am dedus acest lucru dupa raspunsul profesorului care cu vadit dispret i-a raspuns studentei ca : "Nu lucreaza !"
Studenta parca ar fi insistat sa obtina ceva, dar Genialul i-a retezat elanul si a inchis discutia, insistand asupra faptului ca : "nu lucreaza".
Cand a spus asta era plin de nervi, iritat si de un viu dispret.

Daca ne gandim, munca nu este obligatorie iar femeile - in afara de faptul ca se confrunta cu somajul si cu lipsa locurilor de munca, unde sunt exploatate, adica muncesc prea mult - e drept si barbatii - femeile pot sta si acasa.
Este perfect adevarat ca ramane problema venitului si sa isi poate totusi duce viata, totusi daca unele isi permit sa stea acasa - ca vor, ca nu vor - asta nu da dreptul sa le numesti neserioase, femei "lejere" sau prin cuvantul acesta oribil "prostituata".
Pentru ca unele nu erau casatorite, de fapt cele mai multe nu erau casatorite, dar uneori aveau o relatie si un partener de viata, relatia nefiind oficializata.
Un barbat trebuie sa fie barbat si sa stie ca femeile in fond, chiar ar trebui sa fie mai menajate decat sunt.
In Franta din toate timpurile si astazi, exista femei casnice care nu lucreaza.
Vecina mea din comuna Fraisans nu lucra si toata saptamana era singura acasa, copiii fiind la scoala sau liceu si sotul ei la lucru intr-un oras.
IN Fraisans exista o scoala, dar nu exista si un liceu.

In trecut asa ceva nu exista, sa ai o parere asa urata despre femei.
Vazand continutul comentariilor de pe pagina Luju.ro pe care le-am mentionat la inceputul postarii pot spune ca sunt cel putin dezechilibrate.
Nici nu mai spun lipsite de bun simt si de Dumnezeu.
Niciodata in trecutul nostru si sunt cam de o seama cu Antonela Costache nu am auzit ca cineva intra la facultate sau ajungea sa aiba o profesie - datorita faptului ca ar fi fost o persoana neserioasa.
Cei care azi spun asa ceva, chiar nu au idee ce vorbesc !
Probabil cei mai tineri nu au o notiune despre societatea construita in Romania inainte de 1989 si care a ramas la fel construita mai multi ani dupa  Revolutia din 22 decembrie 1989.

Am povestit in multe postari pe blogul meu ca, prin anii 1993 s-au reinfiintat in Romania Curtile de Apel care aveau nevoie mare de Personal.
Asa fiind, anul 1993 a fost unul in care serviciul Personal cum se numea, al TMB si al Curtii de Apel - a facut multe angajari, as spune, in valuri, progresiv.
Prin anul 1994, judecatoriilor in general - si cunosc cazul concret al doua la care am lucrat, sector 1 si apoi sector 2 si din nou sector 1 ( 1993 - 1999 ) - le-au crescut efectivele prin sosirea si numirea unor tineri si tinere magistrati-judecatori, in timp ce la parchete au sosit tineri si tinere procurori.
In trecutul lor apropiat, acesti magistrati fusesera colegi la facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti.
Deoarece, usor, cu timpul imi facusem o prietena procuroare de sedinta care apoi a ales avocatura, de prin anul 1996 - in 1996 ea era deja avocata in Baroul Bucuresti, Adriana Motatu mi-a povestit ca le cunostea oricum pe cel putin doua judecatoare de la judecatoria sectorului 1 bucuresti pentru ca impreuna au fost colege in facultate.
Erau fete, si tinere si foarte frumoase, unele dintre ele nu au dorit sa ramana mult timp magistrate, ci au ales sa lucreze in alte institutii si au parasit instantele, astfel una dintre ele ar fi ales sa lucreze la Consiliul Legislativ in acei ani, asa auzisem, iar alta la o firma de avocatura, poate la una mixta romano-straina.
Justitia a fost intotdeauna inainte de 1989 un mediu inchis, nu oricine a lucrat acolo in sensul ca se cerea seriozitate.
Voi ajunge si la Antonela Costache, dar de pe acum pot spune ca este o fata serioasa si nu are sens sa citeasca comentarii pe Luju.ro, ale unora care habar nu au de trecutul Romaniei, dar care scriu vrute si nevrute.

Traim azi niste vremuri in care fiecare, sau multe dintre noi femeile si multi barbati chiar, auzim despre noi cã suntem chiar, ... iatã, auziti ce am auzit eu insami ! : "boschetari", "terorista", "nebuna", "neserioasa", "aventuriera", s.a. ; este incredibil, in anii facultatii am plans foarte mult pana cand am ridicat capul si mi-am sters lacrimile si mi-am spus : "Ia stai putin dar nenorocitii astia care vorbesc asa, ce drept au sa iti calce viata in picioare ?"

In Justitie - dupa cum mi-a povestit chiar colega grefiera in anul 1993, Gabriela Manole, ea mi-a spus cum a fost angajata si ca a fost intervievata si intrebata de unchiul meu judecatorul Dumitru Andrei si de colegul sau judecatorul Popa Marin despre intregul ei anturaj, despre toata viata ei, si a trebuit sa raspunda la toate intrebarile.
Ea mi-a spus atunci : "Olivia, tu nu stii cate nu m-au intrebat, ... da, domnul Andrei !"
In 1993 Justitia abia se deschidea timida dar fericita ca are din nou curtea de apel.
In schimb cei din Justitie nu angajau pe oricine si vroiau neaparat persoane care sa aiba, sau sa fi avut rude in Justitie, ca o garantie pentru seriozitate si pentru ca in acest fel, se stia din ce familie provin.
Inainte de 1989, Nicolae Ceausescu a tinut magistratii si grefierii si intregul personal al Justitiei si instantelor foarte strans, ei nu puteau misca in front.
Cei tineri ar trebui sa aiba atata minte si un dram de bun simt si inteligenta, si sa aiba si curiozitatea de a vorbi cu oameni mai varstnici care au lucrat in Justitie inainte de 1989, acestia le vor putea povesti in ce conditii au fost angajati si cum au muncit acolo si atunci.
La facultate nu se intra in trecut decat daca stiai carte, invatai, si in mod ideal iti cam trebuia si o cunostinta, sa ai pe cineva.
Asta insa nu inseamna ca trebuie sa confundam si sa credem cum scriu unii in comentariile lor urate de pe Luju.ro, cã fetele care au devenit studente au fost neserioase si vezi bine, numai asa si de aceea au intrat ele la facultate.
Ce prostie !
Cata ignoranta !
Inainte de 1989 traiam intr-un regim comunist care iti cerea sa ai un dosar curat la inscrierea la admitere la facultate, depindea ce profesii aveau sau unde lucrau parintii, chiar si stramosii tai, bunicii de exemplu, din ce familie proveneai, iar la facultatea de Drept exigentele erau foarte ridicate si trebuia sa ai un dosar foarte bun, dupa criteriile aceluiasi regim comunist.
Astfel, o selectie se facea pe dosare, la inscrierea la admitere, mai exact daca stiai ca nu ai un dosar foarte bun nici nu mai avea sens sa te chinui sa il depui.
IMi amintesc cum tatal meu, nascut in anul 1941, imi povestea ca el si-a dorit sa se inscrie la admitere la  A.S.E. - Academia de Studii Economice, dar nu a avut un dosar bun, motivat de faptul ca familia lui s-a refugiat la Bucuresti, din Chisinau, atunci cand a izbucnit al doilea razboi mondial, iar bunicul meu Alexei  Markov sau Marcov ortografiat in Romania la noi ( Chisinaul se stie a facut parte din regatul Romania Mare, dar a fost si la URSS ), provenea dintr-o familie de rusi, pe cand bunica mea, Teodora Marcov s-a nascut in orasul Tighina si se numea Feodosia Sestocenco, era ucraineana, iar cand a sosit la Bucuresti dupa sotul ei Alexei care a fost nevoit sa plece primul, iar ea l-a urmat cu Adriana ( Ada ) si Nicolae ( tatal meu ) - cei 2 copii ai lor - atunci sau de atunci numele ei a fost ortografiat Teodora Marcov, mai ales ca era casatorita.

In acei ani, adica in acele vremuri, in anul 1993, eu insami am fost sustinuta de doi unchi ai mei din partea mamei, pentru a ma angaja grefiera, altfel nici nu eram pe atunci bagata in seama.
Unul dintre unchii mei a fost avocatul si fostul magistrat- judecator militar, apoi judecator suprem si vice-presedinte al TMB, Dumitru Andrei, iar celalalt a fost colonel de aviatie in rezerva, si in tineretea lui comandantul aeroportului Baneasca, mai exact a fost seful de Cadre al acestui aeroport, tinerii insa nu stiu ce inseamna sa fii sef de Cadre, inseamna ca faci tu selectia personalului, el se numea Mihai - sau Mircea alintat in familie - Moldoveanu, colonelul Moldoveanu, inalt, drept, slabut si agil, blondut - auzisem -, in tinerete, vioi si cu ochi mici si albastri insa care observau totul.
Unchiul meu Dumitru Andrei era fiul Ioanei Mardale, casatorita cu Tudor Andrei, un jandarm din comuna Lisa ori Vanatori, din judetul Teleorman, iar Ioana Mardale era una din surorile bunicului meu Paraschiv Mardale ( din comuna Piatra, judetul Teleorman ) tatal mamei mele.
Unchiul meu Mihai sau Mircea Moldoveanu era fiul Stefanei sau Fanei Enache, iar Stefana era una dintre surorile bunicii mele Ioana Mardale ( sotia lui Paraschiv Mardale, in familie i se spune bunicii mele Jeana ) ; despre sotul Stefanei Enache, sora bunicii mele, nu stiu mare lucru decat ca el se numea Moldoveanu si aveau sa divorteze el si tanti Fana.
Iar tanti Fana a lucrat la Evidenta Populatiei, adica la Militie cum se spunea pe atunci, caci asa se numea.


Sunt foarte suparata cand citesc comentarii urate, aprecieri urate ale celor care comenteaza pe pagina Luju.ro, dar chiar asa am ajuns astazi, la discretia unor tulburati care vorbesc si halucineaza si nu stiu ce le iese pe gura ( expresia unui profesor mai in varsta era "ce ii iese pe gura", el insusi general sau chestor ) ?
Pentru cã in ziua de azi, se pare cã unii se trezesc si se vad urcati intr-un post important, am impresia cã pe unii ii asteapta, la propriu, functiile si atunci ei cred ca totul li se cuvine, oamenilor sa fie oameni cu ei, si lor, celor cocotati in posturi importante, sa fie altfel decat oameni in chip de raspuns, de replica.
Traim intr-o societate care prin lipsa de educatie, ignoranta si tupeu a ajuns periculoasa, multi sunt pericole sociale adevarate.

Instantele judecatoresti prin anii 1993, 1994 au fost incadrate cu tineri si tinere care proveneau din familii organizate, oameni cu functie, cu grad si cu o varsta de acuma, magistratele si angajatele personalului auxiliar si de specialitate  erau fiice ale unor generali SRI, erau fiice de ofiteri in Armata Romana, cunosc cel putin doua tinere care erau fete de ofiteri superiori in Armata Romana, care nu erau judecatoare, una magistrat-asistent la Curtea Suprema de Justitie, Beatrice, si alta o colega de birou grefiera, Carmen Airimitoaie care absolvise liceul German din Bucuresti.
Am avut si o prietena, pe Irina Boieru, procuroare de sedinta care provenea dintr-o familie in care toti membrii erau in Armata Romana, ofiteri superiori, sau in alte institutii importante ale Statului Roman, de exemplu in SPP sau la Parchetul Militar.
Cum era construita societatea inainte de 1989 ?
De exemplu cand am ajuns in clasa a XI-a de liceu, anul scolar 1984-1985, era anul in care baietii, colegii nostri de liceu erau luati la Recrutare pentru serviciul militar obligatoriu care ii astepta dupa ce terminau liceul.
Apropo, cati comentatori au efectuat serviciul militar in Armata Romana, dintre cei care vorbesc asa jignitor pe pagina Lumii Justitiei.ro ?
Eu cred ca niciunul dintre acesti vesnic nemultumiti care vorbesc urat despre toata lumea, pentru cã ei ar merita un Raport disciplinar sau o caracterizare din partea unui psiholog sau psiholog judiciar cel putin !
Dar astazi Statul nu ii mai obliga la stagiul militar, pentru ca s-ar impusca intre ei istetii !
Este mai bine asa, ca nu se mai insista cu Armata pentru ca sunt adevarate pericole !
In anul acela 1984, Nicolae Ceausescu a emis noi instructiuni si directive si a dorit ca si fetele, elevele de liceu sa fie luate la recrutare pentru Armata in rand cu baietii, colegii lor.
Absolventele de liceu care reuseau admiterea la facultate, in anii facultatii aveau ore de Armata si imbracau uniforma militara, iar la sfarsitul anilor de studii obtineau un grad, erau ofiteri superiori in Armata Romana - aceasta, chiar inainte de anul 1984.

Ar trebui ca tinerele din acei ani, iar stagiul militar il faceau studentele inca inainte de anul 1984, sa publice fotografii cu ele marsaluind, imbracate in uniforma militara completa, in bocanci si cu pusca la umar.
Sa fi fost in iarna 1984 cand, in clasa a XI-a fiind, am fost luate si noi la Centrul Militar in vederea efectuarii unor examene medicale si a completarii fiselor de evidenta, alaturi de colegii nostri sau exact ca ei, in conditii de egalitate.
Astfel, intreaga clasa noastra, a XI-a V de la liceul Nicolae Balcescu, am fost o buna parte din zi, intr-o zi destul de rece si friguroasa la Centrul Militar Orhideea, mai exact se afla pe str. Orhideea, undeva in sectorul 6 in Bucuresti.
Am fost supusi si supuse, separat la anumite controale medicale, apoi la altele, alaturi de baieti impreuna cu ei, de pilda la verificarea auzului si a capacitatilor auditive.
Sa ma ierte Dumnezeu, pentru ca in fata Lui sau seama, dar toti "halucinatii" din ziua de azi si psihoticii nu stiu care a fost Istoria Romaniei.
Eram elevi de liceu, anume la Liceul Nicolae Balcescu care se numise la inceput Sfantul Sava, iar dupa 22 decembrie 1989 a revenit la denumirea sa initiala, renuntand la denumirea in egala masura frumoasa, "Nicolae Balcescu", dupa numele celui care a ramas si el in istoria neamului ca fiind pasoptist.
Prin vara anului 1995 si apoi si in vara urmatoare 1996 am fost in vacanta - adica in concediul de odihna - la tara la matusa mea, sotia unchiului meu Mircea Moldoveanu, despre care am spus ca era colonel in aviatie, in rezerva.
Am petrecut astfel o parte din vara in satul Sipotul, undeva in apropiere de Targoviste, sau dincolo de acest oras, putin mai sus.
Matusa mea mostenise casa parinteasca, si tot in satul Sipotul se afla si fratele ei, cu familia lui.
Era o zona geografica foarte frumoasa, satul urca pe un deal, iar mai sus de el, la cativa kilometri distanta se afla un alt sat, numit Runcu.
Si la Bucuresti imi vizitam unchiul si matusa, iar cand ramaneam cu matusa mea, amandoua in bucatarie la o cafea sau in living sa ne uitam la televizor, ea imi povestea si bine a facut, despre cum au trait inainte de 1989, pe vremea aceea, adica inainte de 1989 eu eram prea ocupata cu viata de liceana si nu aveam cum sa cunosc viata adultilor, sincer nici nu prea ma preocupa, insa eram respectuoasa cu oamenii.
Nu ma preocupa, asta inseamna ca programul si orarul la liceu imi ocupa tot timpul si dupa clase ieseam cu colegele la plimbare, faceam multa miscare, jucam badmington si unele dintre colege jucau uneori tenis, sau mai jucam volley, ascultam muzica de Beatles si Elvis Presley, in tot cazul aveam programul nostru de tineri adolescenti.
De altfel, in ce ma priveste intotdeauna am fost receptiva si dornica sa ascult povestile de viata ale adultilor, dar ei nu erau inca dornici sa ne dezvaluie viata lor pe de-a-ntregul.
Pastrau pentru ei.
Matusa mea mi-a povestit ca unchiul meu Mircea Moldoveanu, sotul ei - cu o lunga cariera de ofiter superior de aviatie, avand in vedere ca lucrase la Cadre, desigur cã a colaborat si lucrat cu autoritatile Statului din acei ani, de dinainte de 1989, astfel de exemplu pe atunci se putea lucra si el a lucrat cu cei care pe scurt erau numiti a fi de la "C.I."- adica de la Serviciul de Contrainformatii al Statului Roman.
Acest unchi al meu si matusa mea locuiesc si azi cred in cartierul Ghencea- Drumul Taberei.
In general, la serviciul Cadre lucrau ofiteri de Contrainformatii inainte de 1989, s-ar putea si astazi sa fie la fel.
Daca despre unele tinere judecatoare aflasem in 1994 ca sunt fiice de generali SRI, una cel putin era de notorietate ca este fiica unui fost procuror general al Romaniei si profesor de drept penal, si in anul II 2006-2007 mi-a fost si mie profesor la facultatea de Drept din Bucuresti a Universitatii Spiru Haret.
Si in anul III trebuia sa il avem profesor, insa a decedat chiar la inceputul anului universitar.
Acesta era profesorul Gheorghe Diaconescu.
Cand am inceput sa lucrez la Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, in vara anului 1995, dar nu imediat ci putin mai tarziu, cineva mi-a spus, nu mai retin cine anume si cred ca in legatura cu Antonela Mares ( Costache ), ceva de bine oricum, pot spune ca era vorba de un ofiter de Contrainformatii, poate Antonela Mares ( ea nu se numea Costache atunci ) era dintr-o familie a unui ofiter de contrainformatii, mi-a spus si numele unui ofiter, care se pare ar fi fost cineva cunoscut, Antal.
Nu imi amintesc insa cu precizie, poate si pentru ca uneori nu stii cand, dintr-o data, cineva iti aduce o informatie, nu te astepti adica sau iti aduce o informatie in treacat si nu insista iar cand ai o zi lunga si mult de lucru sau te grabesti sa intri in sedinta de judecata, atentia iti este indreptata spre sarcini mai urgente.
Imi amintesc cand matusa mea imi povestea si cã, auzise ea despre Salonic in Grecia, unde ar fi fost stabilita o familie de români, si multi români din România le vizitau magazinul de blãnuri pentru cã pretul acestora era foarte scazut ; se spunea cã sunt blãnuri printre cele mai ieftine in magazinul acelei familii de romani.
Desigur, in vara-toamna 1995, la judecatoria sectorului 2 bucuresti cand am reinceput serviciul dupa concediul de odihna, am spus colegelor mele de birou cat de placut si frumos a fost in satul Sipotul ( sau Sipot ), din cate stiu am spus si inainte sa plec in concediu unde imi voi petrece luna de vara, de obicei eu imi luam concediul in luna august, si cred ca si grefierei-sefe, adica nu eram mute, vorbeam si noi colegele, mi se pare normal acest lucru.
Acum s-a facut tarziu, voi incheia aici dar ma gandesc cum sa fie schimbat curentul acesta de "opinie" care se exprima foarte urat despre fetele si femeile din Romania.
Oricum, nu poate fi numit barbat cel care are ceva impotriva femeilor, pesemne are o deficienta, vreun handicap, sau nu ii plac femeile si uita insa ca tot o femeie i-a fost mama si l-a adus pe lume ( doar daca nu e din alta specie si s-a "nascut" singur sau prin alte mijloace, artificiale )
Este un mare pacat si foarte urat sa vorbesti asa denigrator despre femei, si chiar si unele tinere studente procedeaza asa in zilele noastre, am constatat in anii de facultate ( 2005 - 2009 ).
In afara de aceste aspecte, orice femeie are dreptul la viata si la o viata personala.
Eu cred totusi ca unii barbati ar trebui sa viziteze un psiholog, un psihiatru, un psihosexolog, pentru ca poate au unele impedimente in a fi barbati si se simt inconfortabil si atunci vorbesc extrem de urat despre femei.
Este de notat ca la ora actuala exista o tendinta generala de a nu respecta tinerele fete si femeile in general.
Iar despre Antonela Mares am mai auzit si ca ar fi fost crescuta sau educata cu destul de multa severitate.
Ea a locuit in cartier cu mine, in Drumul Taberei si chiar in bloc cu prietena mea din acele vremuri ( 1995, si urm. ) Irina Boieru, care insa locuia in gazda la o prietena a mamei ei, intrucat Irina era din Campulung Muscel.
Mi-as dori sa pot scrie o carte cu Povestiri, frumoasa despre acei ani si despre oamenii pe care i-am cunoscut, despre cei cu care - cele cu care o vreme am fost prietena, o marturie a vremurilor acelora, a anilor 1990.

Este ora 21h 40 la Bucuresti si maine mai este o zi.
Pana atunci o noapte linistita oamenilor de buna-credinta si celor pasnici.
Ne regasim si maine sau daca nu, in zilele urmatoare caci nu au intrat zilele in sac.
Postare actualizata duminica, 28 aprilie 2013, orele 13h11 ora terminarii revederii postarii si actualizarii acesteia.
( Aceasta pentru ca ieri seara eram in mare graba, caci nu pot intarzia cum mi-ar placea, in fata computerului la ore inaintate ).

Din nou despre muzee in contextul eclipsei

Din nou despre muzee in contextul eclipsei

Am cautat ieri un muzeu care sa poata fi vizitat in ziua de luni, insa muzeele sunt inchise lunea si chiar si marti in fiecare saptamana.

Nu pot spune ca acest lucru m-a suparat pentru ca avem o primavara frumoasa, cu soare, copacii au inmugurit si inverzit mai tarziu decat in alti ani in acelasi anotimp, iar cerul este senin, dupa iarna care a trecut o zi cu soare indeamna mai degraba la plimbare decat sa vizitarea unui muzeu.

Totusi avem muzee frumoase in Bucuresti, initial ma gandisem la Muzeul de Geologie acela care se afla peste drum de Muzeul Taranului Roman, ceva mai sus de Piata Victoriei, apoi la Muzeul National de Arta al Romaniei de la Sala Palatului si chiar la Muzeul Cotroceni insa toate iau pauza in ziua de luni.

Am gasit insa deschisa Manastirea Radu-Voda din zona Piata Unirii ( manastirearaduvoda.ro ).

Pe de alta parte poate fi vizitat Institutul Francez din Bucuresti, adapostit intr-o cladire frumoasa, alba cu obloane albastre pe Bulevardul Dacia la numarul 77, de la Piata Romanã se poate merge pe jos.
Ultimele doua obiective turistice au avantajul ca sunt gratuite.
In cele din urma chiar o plimbare prin centrul Bucurestiului ar fi frumoasa, asa pe jos, intr-un ritm degajat ca la plimbare poti intalni in cale si vedea mai multe cladiri, biserici, biblioteci, adica poate fi putin prezentata capitala noastra.
O capitala europeana si deschisa.
Cred ca se traieste prea mult intre patru ziduri, in cladiri, toata ziua la serviciu, la lucru si oamenii nu mai stiu cum le trece viata in fond, in intuneric si nu la lumina soarelui si respirand aerul proaspat, oricum mai proaspat decat cel al unei cladiri, mai mult astazi se construiesc cladiri in care incaperile nu sunt prevazute cu ferestre, parca pentru fiinte umane care anatomic vorbind nu au plamani in cutia toracica, poate ca arhitectii zilelor noastre sunt din alte Universuri si ei nu au plamani, din alta specie umana.
Ei ar putea fi de oriunde dar ar trebui sa studieze mai intai Anatomia omului care are doi plamani, asa cum o studiem si noi in scoala sau in liceu si mai departe, studentii la Medicina.
In zilele noastre omul trebuie sa aprecieze cel mai tare faptul de a fi inca in viata si sa se bucure de acest lucru si sa caute sa realizeze performanta de a-si duce viata la capat, adica de a muri de moarte biologica, la varsta batranetii adanci si nu din cauza celor care il asupresc, exploateaza, il streseaza si il imbolnavesc si asta daca opune rezistenta si isi cere drepturile si libertatile.
Unii iti cer "banii si viata" si tu strigi ca iti ceri drepturile si libertatile ca un caraghios intr-o tara care prea bine nu a auzit cuvantul "drepturi", de aceea multi se si revolta inca daca te aud ca pronunti acest cuvant.
Un cuvant de care multi altii fac abstractie cu buna stiinta sau cu intentie directa.
In fine exista cate unii care in mod scandalos vor sa se bucure ei de drepturi, in timp ce altii sa le cerseasca.
Si asta in propria lor tara, si in fond pe propria ta planeta.
Te intrebi uneori de unde reusesc unii - cel putin - si spun aceasta prin prisma lecturilor din ziar, in general, citind presa in fiecare zi sau destul de des - sa dispuna de sume mari de bani, parca prea mari in raport cu realitatea aceea potrivit careia nu sunt bani de salarii sau de pensii si viitorul este incert.
Oamenilor nu stiu daca nu li se pare ciudat, o contradictie, sa citeasca ca in Romania nu exista bani pentru salarii, nu exista locuri de munca disponibile pentru ca bugetul de Stat nu permite alte salarii, noi, ale unor noi angajati, nu exista prea multi bani nici pentru pensii, in schimb ziarele ne arata mereu vacante pe plaje insorite si in diverse locuri in care multi romani saraci ajung constant.
Problema nu este ca omul nu are voie sa aiba bani, dar nu e frumos si nu face o impresie frumoasa sa spui ca nu ai bani si in acelasi timp sa te misti in voie in vacante destul de scumpe, si sa traiesti pe picior mare ; un lucru urat si rau este ipocrizia, cata vreme ai dreptul sa iti castigi viata foarte bine, deci sa ai bani, numai sa ii ai prin munca sau oricum, dar intr-un mod legal ( mostenire de pilda ).
Sa ii induci celui care te aude sentimente de ingrijorare, de compasiune, de neliniste daca aude ca omul in tara noastra nu are si nu are bani, dar in acelasi timp are de toate inclusiv un venit.
Cred ca pot spune ca am observat ca inca la noi romanii nu sunt obisnuiti sa accepte - cu totii - ideea unui salariu bun, substantial, care sa iti permita sa iti acoperi toate cheltuielile vietii si sa iti mai si ramana bani pe care ii pui deoparte.
Oamenii inca nu accepta, ii revolta ideea de un bun salariu.
Pe de alta parte exista o diferenta destul de mare intre salarii.
Exista si nesiguranta depunerii economiilor, multe putine cate ai sau ai avut la un moment dat, pentru ca nu poti fi sigur de nimic, iata am avut in Bucuresti si Romania, cazul Bancii BANCOREX si Bancii Internationale a Religiilor BIR care nu au avut succes si au ajuns la faliment.
Ma intreb cu titlu general de cate persoane este nevoie care sa conceapa un plan de falimentare a unei banci, pentru ca in fond vorbim de banci mari.
Cetateanul de rand nu poate decat sa mearga la risc cand apeleaza la serviciile unei banci in Romania, nestiind ce ii va aduce viitorul.
Traim in Romania si nu putem fi straini de ceea ce s-a intamplat sau se intampla aici.
Imi amintesc ca odata, aflandu-ma in vizita la o matusa - care este decedata insa la ora actuala - ea mi-a spus, cu titlu de exemplu ca si un unchi al meu ( cum am mai spus familia mamei - si a tatalui dar ea nu prea e localizata in Romania - a fost destul de numeroasa, dar prea putin imi cunosc familia sau rudele, insa mai aflam despre ele, macar de faptul ca ele exista chiar de la mama, si unele intamplari de viata de la acea matusa a mea ) a avut economii depuse la o banca in Bucuresti insa banca a dat faliment.
Acest unchi al meu a lucrat toata viata lui in Ministerul de Interne si totusi nu a stiut ca banca in chestiune va da faliment.
Am avut chiar un var pe care l-am cunoscut tarziu, prin anii 1992, 1993, un tanar frumos semana cu un prieten al nostru ( tot roman ) cu Sorin Tilie care insa traieste in Franta.
In familie il alintau pentru ca era cuminte "Ingerasul", iar el era un tanar foarte inteligent si la un moment dat a lucrat chiar la Banca Internationala a Religiilor unde a pus la punct sistemul informatic al bancii, - adica a fost munca si creata lui informatica - pe care tot el il supraveghea.
Dar, intr-o buna zi, pe cand banca inca functiona, el a ales un alt loc de munca si a parasit banca ; la timp, caci mai tarziu respectiva banca avea sa dea faliment.
Acest var al meu in fond si-a pus pregatirea si inteligenta in slujba cui ? In slujba tarii acesteia, numita Romania, in slujba Bancii dar a plecat la timp pentru ca sincer nimeni nu vrea sa isi iroseasca pregatirea profesionala intr-o organizatie care nu merge cum trebuie, ma gandesc adica ca daca el era creatorul intregului sistem informatic al bancii pe care tot el il supraveghea, vedea si  citea si afla cu ochii lui cat se serioasa este banca aceea.
Ingerasul era inginer si a absolvit Politehnica la facultatea de Automatica sau Aeronave, trebuie sa o spun, am uitat ce facultate anume a terminat el insa era foarte bine pregatit si inteligent.
Adica ce vreau sa spun este ca mai exista persoane cinstite si corecte in Romania, care aici s-au nascut, care aici au muncit, dar au fost si inteligenti si bine pregatiti, care au avut si o pozitie buna sociala, sau un grad serios si totusi iata, Romania te umileste si te calca in picioare si te aseaza in postura in care sa fii la latitudinea si mila celor care cu adevarat au la activ, fapte de infractori, acestia au si un tupeu foarte mare pentru ca in tara aceasta viata a fost relativ usoara pentru ei si le-a oferit pe tava pozitii pe care nu le meritau, adesea in Administratia Publica. Sau, daca nu au fapte de infractori, au o gandire care nu ii deosebeste prea mult de acestia.
Intr-o vara, chiar in vara 2009 cand am sustinut examenul de licenta la Drept, a decedat acea matusa a mea pe care o vizitam in trecut la ea acasa si cu care mai stateam de vorba despre realitatea pe care o traim, despre ce se mai intampla in Bucuresti, despre ce ne mai anunta Actualitatile.
La funeraliile matusii cand am ajuns, putin mai tarziu decat ceilalti membri ai familiei, am vazut ca era de fata si acel unchi care a lucrat in Ministerul de Interne.
Am avut ocazia sa am un scurt schimb de cuvinte cu el, am ramas ultima privind la bulgarii de pamant pe care angajatii cimitirului ii aruncau peste mormant, in timp ce restul "invitatilor" la funeralii plecasera inaintea mea pe aleile cimitirului, sa fiu sincera erau departe in fata mea si acum ma intreb cum as fi nimerit pe aleile intortocheata drumul spre iesire, aveam tendinta sa o iau in alta directie, necunoscand locul.
Insa cand am facut cativa pasi cautand cu privirea sa vad daca se mai zareste convoiul "invitatilor", macar unul din ei, ca sa stiu incotro sa ma indrept, am remarcat ca la un distanta oarecare, dar privind in directia mea, se afla acest unchi al meu.
M-am bucurat sincer ca se afla acolo, poate ca si-a dat seama ca nu voi sti incotro sa o apuc, in plus eram intristata de moartea matusii, pastrez o nostalgie dupa orele linistite ale dupa-amiezelor in care cu umor, cu tact, intotdeauna cu o voce placuta, avea calitatile ei, innascute, si intre doua episoase de telenovele, o ascultam cum imi povesteste, uneori povesti din familie de altadata, din trecutul indepartate, alteori mici si scurte evenimente mai recente.
Intr-adevar datorita povestirilor matusii mele am reusit sa am o imagine cat de cat asupra familiei din partea mamei, intrucat matusa mea tinea legatura - totusi - cu membrii familiei de care mama a trait mai izolata.
Pe cand ne indreptam, ultimii, spre aleea principala si de acolo spre iesirea din Cimitir, acest unchi al meu si var ( primar ) al mamei mi-a povestit ca de-a lungul vietii sale, a fost plecat in tari straine, a lucrat pentru Romania, dar intotdeauna la intoarcerea in tara a intampinat multa ingratitudine, nepasare, lipsa de recunoastere a muncii sale, el m-a incurajat chiar sa plec din tara daca pot ; am aflat apoi ca de mai multi ani este operat pe cord si traieste cu un by-pass.
Sigur cand evoc povestiri care ma revolta, nu pot decat sa le doresc celor incapabili sa asimileze educatia buna si frumoasa, sa le rasplateasca Dumnezeu toate faptele lor ; iata, acest unchi dupa o viata de munca a ajuns sa se bucure de un by-pass, oare asta merita el ?
Din povestirile matusii mele am aflat si ca fiica lui care este casatorita, si este cam de varsta mea, in urma cu mai multi ani cand a dorit sa se marite, a cunoscut chiar un tanar si acesta in ultima clipa aproape de nunta pe care o pregatea ea, verisoara, ar fi atins-o, ar fi lovit-o !
Ma gandeam ca nici macar faptul de a sti ca viitorul lui socru lucreaza la Ministerul de Interne, nu l-a retinut pe acel baiat cu care verisoara dorea sa se marite, sa o loveasca !
In astfel de cazuri ce sentimente ti se pot trezi ?
Matusa mea avea si ea o fiica care dorea sa se marite si era preocupata sa vada care sunt cauzele pentru care fetele nu prea au noroc in viata in Romania.
Ea mi-a povestit ca fiica acelui unchi al meu de vreo doua ori, daca nu de trei ori, si-ar fi pregatit rochia de mireasa, adica ar fi facut vreo 2, 3 incercari cu credinta de fiecare data ca se va marita, si, in ultima clipa, casatoria nu a mai fost incheiata.

Pe 10 mai 2013 va avea loc o eclipsa care insa nu va fi vizibila din Romania, ci numai din Australia la - 20 de grade si pana la Ecuator, insa o echipa mixta de profesori si cercetatori se vor reuni totusi pe 10 mai la Suceava pentru a studia eclipsa, daca efectele ei vor putea fi observabile si puse in evidenta de miscarea pendulului.
Opiniile sunt impartite, la Bucuresti echipa din care face parte si tatal meu, condusa de profesorul astronom Ieronim Mihaila este de parere ca efectele acestei eclipse sunt nesemnificative si ca pendulul Allais instalat in Facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti nu va inregistra nicio oscilatie deosebita si aceasta intrucat Romania se afla la paralela 45 si pe cale de consecinta nu la Ecuator si nici in Australia, adica acolo unde eclipa este vizibila.
Probabil ca este o buna ocazie pentru profesorii care se vor reuni la Suceava de a discuta pe marginea eclipselor si a fenomenelor care izvorasc din acestea.
Profesorul Mihaila este una din rarele persoane care au dat dovada de o vointa puternica,  care au avut pasiunea pentru stiinta si care in ciuda istoriei dramatice a Romaniei, si-au continuat studiile si cercetarile si si-au desfasurat activitatea in conditii nu tocmai bune, vitrege.
Intotdeauna mi-a placut sa ii ascult pe oameni cum povestesc despre viata lor, mai ales cand sunt mai mari si imi pot arata aspecte ale vietii din trecut care mi-au ramas necunoscute.
Viata oamenilor este importanta, si este si frumoasa.
Asa cum imi placea sa o ascult pe matusa mea cand povestea de vremurile trecute prin anii 1997 si despre rudele mamei, cei din familia mamei.
Profesorul Mihaila a intrebat la NASA si a aflat ca eclipsa din 10 mai 2013 in mod sigur nu va fi vizibila si nu se va manifesta in Romania, prin urmare a hotarat ca nu va face masuratori cu pendulul pentru ca efectele sunt nesemnificative, deci nu are ce inregistra.
Profesorul Mihaila este un om dedicat stiintei, dupa absolvirea facultatii in anul 1960 el a dorit sa isi prgateasca si sustina doctoratul in Germania, a invatat singur limba germana insa Romania comunista nu i-a dat aprobarea.
Atunci el a ales sa isi faca doctoratul la Sankt-Petersburg in Rusia si i-a fost necesar inca din Romania un certificat de limba rusa, intrucat avea sa sustina examenele in limba rusa si trebuia sa prezinte dovada cunoasterii limbii ruse odata sosit la Universitatea din Sankt- Petersburg.
In scoala si liceu a studiat limba franceza si rusa, iar in clasele 5-7 numai, limba germana.
Mi-a spus ca a invatat si citit toate manualele care existau de limba germana, si a tradus apoi chiar din germana, a scris in germana si vorbea limba germana, insa de vreo 20 de ani nu a mai conversat cu nimeni in aceasta limba, a citit scriitori germani, dar i-a citit si pe scriitorii rusi, Gogol, Lermontov si ceilalti.
Pe acestia i-a citat insa cu precadere.
Am observat inca din trecut, desi nu il cunoscusem personal pe profesorul Mihaila, uneori raspundeam la telefon cand el ii telefona tatei, dar nimic mai mult ca are multa tenacitate, precizie, este un om dedicat stiintei si o persoana care nu se abate din drumul ei cel bun, asa incat pe tata l-am indemnat intotdeauna sa fie mai entuziasmat - cand se plangea de unele probleme de sanatate - si sa continue sa faca masuratori cu pendulul in scopul studierii efectelor eclipsei, studii si cercetari experimentale al caror motor constant, a fost profesorul Ieronim Mihaila, o adevarata locomotiva as spune.
Poate si pentru ca este un bun catolic profesorul Mihaila, asa cum erau in tarile din Nordul tarii, din Moldova, din Iasi multi catolici.
Este o drama ca omenirea a fost rupta in doua de Istoria care ne-a adus pe cap, ca unica solutie salvatoare, comunismul, care la origine a fost tolerat de unii pentru a contrabalansa nazismul.
Cum s-ar spune oamenii cu inclinatii rele de pe Pamant, cu excese urate in conduita lor, s-au gasit sa fie "actorii principali" ai evenimentelor de pe glob, actorii si regizorii razboaielor mondiale, ai lagarelor - ca au fost lagare naziste sau comuniste, mi se pare ca tot lagare au fost.
Si nu hotel de lux.
In plus a existat si Razboiul Rece care a continuat multi ani inca, dupa caderea comunismului si a zidului Berlinului, pentru ca este greu sa schimbi mentalitatea celor care, 45 de ani cel putin au mancat o paine si au pus pe masa copiilor lor, o paine castigata calcandu-si semenii in picioare, pe aceia care nu aveau aceeasi activitate "nobila" ca si ei, de reprimare a drepturilor omului si libertatilor sale fundamentale.
Comunismul a fost un noroc chior pentru toti cei cu instincte criminale care au trait distrugand viata semenilor lor care aveau "pretentia" ca nu le place lipsa de libertate si nici "Ruperea" in doua a omenirii, Marea Ruptura a fost profitabila multor nenorociti : de o parte si de alta a Cortinei de Fier s-au ridicat toti Antihristii Pamantului.
De aceea in Romania de exemplu am fost demotivati, loviti cu inversunare, adusi la faliment si sapa de lemn, atat de catre oameni din Occident cat si de catre romanii din Romania care este - totusi - a noastra, si nu numai a criminalilor.
Se ridica intrebarea cat de nemernic poate sa fie un om care loveste in alti oameni, din tara lui sau si din alte tari ?
Chiar asa, toti tortionarii si criminalii nu au deloc un creier ?
Cum trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu, ce rugaciuni sa rostim noi pentru ca, macar de acum inainte, sa nu mai fim afectati, prejudiciati, dati la o parte, calcati in picioare de toti criminalii Pamantului, unii dintre ei numai ei stiu pe unde i-au purtat picioarele, cate tari au strabatut si cine stie, cate vieti au avut, la adapostul misterului cultivat "legitim" si legal de organizatii secrete care in cea mai mare parte a timpului si vietii lor s-au ocupat cu distrugerea noastra.
Poate de aceea nici nu imi place misterul cultivat, nu imi plac oamenii cand simti ca ei nu iti spun adevarul dar te intreaba despre tine si vor sa iti cunoasca viata, sa se asigure ca ei raman deasupra si conduc din umbra si pe tine te fraieresc si te extermina.
Cata vreme oamenii nu se vor indrepta spre Dumnezeu, aceste rubedenii ale satanei si antihristi vor face jocurile si vor avea grija sa ne faca sa traim o soarta urata, trista, neimplinita, asta daca avem ambitia si norocul sa scapam cu viata din "prietenia" cu ei.
Caci trebuie sa fim prieteni cu toata lumea.
Anatema !

In ultimul timp am observat ca blogul meu este citit in numar mai mare de cei din Rusia si Germania, si in numar mai mic de cei din Romania, ar urma apoi cititorii din SUA, Franta, Italia, Republica Moldova, si alte tari uneori, dupa caz, si chiar Malaezia.

Cred ca este timpul sa vad daca pot gasi ceva de mancare in frigider cum imi spune mama cand nu are chef sa imi pregateasca de mancare, sau poate ca va dori.
Ea a inceput pregatirea de Paste ca la noi la romani, a spalat geamurile, pe care si eu le spalam in trecut, imi place curatenia si sa vad cum incep sa straluceasca geamurile cand le speli, sau mobila cand o stergi frumos si o lustruiesti, din pacate rinichii mei de cativa ani nu imi mai permit sa fiu atat de harnica cum am fost.
Si va inrosi si cateva oua, ba chiar si unele mignione si micute, minuscule, de prepelita.
Cata vreme le mai avem si pe acestea !
Este o zi de sambata, de week-end si oricum va urez pofta buna si o zi de odihna cel putin placuta si in pace !
Sper ca Antonela Costache va fi libera, pentru ca nu trebuie sa uitam ca nu ea a falimentat o banca precum BIR, iar cu titlu general cand esti un functionar public, fie ca esti sau nu  - chiar - un magistrat, exista presiuni, fie ele si sub forma ispitei ; de notat este ca oricum nu cunoastem adevarul.
Pe la ora 11h00 cand am deschis computerul, nu era ora 11h00 ? Era ora 10h55 am deschis Newsletter-ul de la Lumea Justitiei si un articol a fost publicat anuntand vestea cea buna, cu privire la Antonela Costache, ea are acum solutia Curtii de Apel Bucuresti care i-a admis cererea de liberare si este un fapt important acesta.

Eclipsa /ã in cautarea unui muzeu. O veste buna. Sau doua vesti bune

Eclipsa /ã in cautarea unui muzeu. O veste buna.

Sau doua vesti bune

Sa incep cu prima veste buna pe care am aflat-o ieri seara si anume, in Evenimentul Zilei chiar de joi, 25 aprilie 2013, seara, un articol ne informa ca cererea de liberare a Antonelei Costache a fost admisa de Curtea de Apel Bucuresti, si sa dea Dumnezeu sa fie admisa si de judecatorii supremi ai ICCJ.

Am regasit acelasi articol in EVZ.ro astazi, vineri 26 aprilie 2013.

Inainte de aceasta, ieri mi-a telefonat o colega de facultate, este si singura trebuie sa recunosc care ma suna din cand in cand, ma invita sa ne intalnim, insa eu nu am ajuns, ea mi-a urat sarbatori fericite de Paste, asta, in cazul in care pana la Paste nu mai apucam sa ne auzim la un telefon.
Dupa ce am vorbit cu ea am deschis computerul, iar seara inainte sa il inchid - seara nu pot intarzia mult in fata calculatorului - mi-am spus "hai sa mai deschid presa online, inca o data, sa vedem ce vesti mai apar !"
De fapt, pe doua site-uri, sa fi fost rtv.net si agerpres.ro gasisem miercuri, pe 24 aprilie 2013 un articol - pe care nu l-am vazut insa si in alte ziare ( desi nu am insistat cu cautarile ) din care aflam ca in cauza in care este implicata Antonela Costache au fost audiati doi martori, doi judecatori.
Si acum sa va spun ca, atunci cand in presa a izbucnit povestea si o serie de articole au scris cat au stiut si putut despre aceasta situatie nefericita, printre alte articole gasisem unul in care - bine, nu vreau sa fiu malitioasa, si nu voi fi, totusi nu ma pot abtine sa nu va spun ... - presa informata relata niste afirmatii pe care le-ar fi facut si le-ar declarat una din persoanele implicate in acest caz putin mai amplu, afirmatia acestei persoane m-a amuzat si m-a facut sa rad, desi situatia era dramatica.
Dupa ce am citit acel articol, am stat si m-am gandit daca sa scriu si sa imi descriu reactia fata de respectiva afirmatie, dar m-am abtinut.
Totusi am povestit colegilor mei insa nu imediat, ci dupa mai multe zile, iar acum am sa va spun ca una din persoanele anchetate si arestate de procurorii DNA - scria presa - ar fi expus "Povestea" sau "Intriga" sau miezul problemei in declaratiile sale.
Acea persoana pe care nu o cunosc si nu am nimic impotriva ei, isi exercita profesia liberala insotita de sotul ei si asa fiind intr-o buna zi s-ar fi dus la Arhiva Sectiei a II-a Penale a Tribunalului Bucuresti, unde a inceput un dialog intre ea si arhivar ( cel despre care a scris presa ca a dat primul declaratii la DNA in acest caz ), persoana de profesie liberala spunand, scria presa, ca arhivarul ar fi interpelat-o, pe cand ea insasi insotita de sotul ei legitim vezi bine a explicat procurorilor asa : "Noi, de cum l-am vazut [ pe arhivar ] ne-am dat seama ca este un escroc !"
Cei care au citit codul penal in intregime pesemne isi dau seama de ce am inceput sa rad si nu ma puteam opri.
Imi dau seama ca uneori si daca esti anchetator, procuror intampini momente comice, hilare si te apuca rasul copios !
Sigur ca, dupa aceasta au mai trecut niste zile si in presa a aparut un alt articol in care aceasi persoana de profesie liberala scria presa, si-ar fi schimbat Relatarea initiala si declaratiile, oferind o priveliste de ansamblu situatiei de fapt sau "Intrigii" romanului.
Initial, aceasta persoana care afirma ca de la bun inceput a recunoscut in persoana arhivarului, un functionar ( public ), - "un escroc", motivat de faptul ca arhivarul ar fi interpelat-o pe ea, ulterior deci, peste cateva zile, persoana si-a revizuit Relatarea oferind o versiune mai completa a situatiei de fapt si povestind, cum intr-o buna zi cineva, o alta persoana, un El, ar fi contactat-o pentru ca avea un plan umanitar de salvare a unui arestat.
Sa stiti ca eu si pentru pacatosi ma rog si pe fondul cauzei, nu rad de nimeni.
Totusi sunt si momente comice.
Salvatorul nostru care dupa ce a intrat Antonela la inchisoare a continuat sa formuleze Planuri de salvare si pentru alti deznadajduiti si in aceleasi conditii umanitare desigur, a continuat sa se zbenguie liber, ce conta pentru el ca a reusit sa faca sa intre la inchisoare o judecatoare de care si uitase, el deja pornise optimist in cautarea altora mai disponibile, Antonela las-o incolo, cine mai stie ceva de ea ?
Si uitase !
Sa stiti ca eu nu glumesc cand cred ca omul "nostru" chiar uitase de Antonella, da, pentru el nici nu mai conta, important pentru el era sa salveze cati mai multi oameni, si pentru asta avea nevoie de judecatori in functie.
Planurile inaltatoare cer sacrificii si sacrificati, nu-i asa ?
Eu va spun ca sunt aici aspecte chiar comice.
Pe cand emisiunea Iuliei Talvescu "Operatiuni Speciale" se terminase, fusese intrerupta exact dupa un episod in care Iulia a prezentat publicului larg, oameni strangatori care strang de peste tot, chiar si de pe la banci, de pilda de la banca internationala a religiilor si vorbea de faptul ca nu toti acesti oameni economi ajung sa fie judecati de instantele judecatoresti, deci punea mare pret pe faptul ca ei trebuie judecati pentru a fi economisit si pus deoparte economiile altora, - sau pentru a fi contribuit la falimentarea unei banci  - iata ca cineva, undeva in Bucuresti, tot in capitala noastra, mai tarziu, peste un timp, a nascut in mintea sa un Plan de salvare exact a persoanelor acestora econome, dintre care unele totusi au fost judecate, sau erau in curs de judecare, in stand-by.
Oricat ne-am suparat si revoltat, oricat am fi vrut sa vedem continuarea emisiunii Operatiuni Speciale, emisiunea in chestiune nici ca a mai inceput, odata intrerupta, sa speram poate ca viitorul o va readuce in prim-plan.
Prin urmare, sa il numim "Salvatorul" pe personajul care se gandea la toti "economii" care nu au avut noroc, si din ziare am aflat in trecutul nu prea indepartat ca Salvatorul s-a dus la avocata unui "econom" si i-a adus la cunostinta planul sau de salvare.
Discutiile au avut loc la masa ca intre prieteni, caci unde altundeva, in cine sa ai incredere decat intr-un prieten, departe de cladirea Tribunalului Bucuresti si de functionarii angajati ai acestuia, departe de arhivari si chiar si de Antonela Costache.
Avocata ce putea sa spuna, doar era clientul ei, "economul", sa nu vrea ea sa isi salveze clientul ?
S-ar putea ca ea sa fi fost specializata in banci sau drept bancar...
Ea a vrut, prin urmare a ascultat Planul de Salvare si dupa ce pasii Planului au fost stabiliti, ea a plecat la Tribunalul Bucuresti, unde avea o zi obisnuita de lucru, insa impreuna cu sotul ei pentru ca barbatii sunt foarte sensibili sa isi ajute la greu sotiile in ziua de azi mai ales.
Cum credeti ca trebuie sa i se para unui arhivar, cand in fata lui apare o persoana care exercita o profesie liberala in prezenta sotului ei ?
De ce ma rog si sotul ?
Imi amintesc ca in trecut, candva, prin 1997 sa fi fost in fata mea, si eram o grefiera la Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, au sosit 2 tinere femei dintre care una a inceput sa imi vorbeasca plina de artag in timp ce eu stateam si o priveam, asteptand sa ii dea gandul cel bun sa inceteze sa se ratoiasca asa la mine.
Din capul locului nu mi-a placut si mi s-a parut ciudat si de rau augur ca vad in fata mea doua persoane, din care una se afla implicata intr-un dosar de divort si tacea si parea mai timida sau rezervata, in timp ce persoana care o insotea, prietena ei incepuse sa imi vorbeasca foarte neplacut si pe un ton poruncitor, efectiv parca cauta cearta si conflict.
Aceste doua tinere de la inceput mi s-au parut ciudate si asa a fost.
Eu le-am invatat ce sa faca, ca urmare a cererii lor verbale, ele doreau sa consulte dosarul in care parte era tanara cea timida si tacuta, si cum am spus, intotdeauna am spus asta si cand lucram in instanta, aveam prea mult de lucru si dosarul era inca in lucru, mai exact in dulap in spatele scaunului biroului meu, mesei mele de lucru.
Numai ca tinerele doreau sa aiba niste copii ale unor acte din dosar si cand le-am spus ca au nevoie de o cerere aprobata de Judecatorul de Serviciu, daca judecatorul aproba, aproba, daca nu, nu, daca le aproba, sa isi faca copii si eu sa am cererea aprobata depusa si cusuta, atasata la dosarul cauzei fetei timide si tacute, cea care tot timpul a pastrat o mutenie desavarsita.
Daca insa vorbeam cu zidurile cele groase, da, iata pe ferestrele mari si largi si inalte ale incaperii noastre, ale biroului de grefiere se zarea in toata splendoarea ei Biserica Domnita Balasa, poate Sfantul Grigorie de Nyssa din racla lui, unde ii sunt asezate moastele sa ma fi auzit cand insistam ca au nevoie sa formuleze o cerere care sa fie vizata, aproba de judecator.
Dar, Sfantul Grigorie de Nyssa o fi auzit, insa fetele nu dadeau semne ca ar fi fost receptive.
Intrucat le-am refuzat dorinta de a face unele copii din dosar, ele doreau sa faca copii ale unor acte depuse la dosar, eu nu cunosteam dosarul, noi aveam multe in lucru si nu le citeam sa fiu sincera, nu pot spune ca am citit dosarele din scoarta in scoarta si nici sa le deschidem ca lumea nu aveam timp, decat sa le lucram ultima incheiere de sedinta, citatiile sau alte lucrari care se impuneau in mod legal.
Fetele au iesit din birou si eu la randul meu am iesit cu intentia de a-i spunea grefierei-sefe ca doua fete bat din picior in fata mea - de fapt numai una din ele, sa stiti ca aceea timida a tacut tot timpul si era foarte retinuta.
Cand am iesit din biroul meu, ele stateau la usa, cea timida in continuare tacea cam nedumerita, ea parea ca se lasa in intregime condusa de prietena ei mai belicoasa, desi culmea, ea era partea in dosarul instantei si nu amica ei cea belicoasa.
Ce spunea amica belicoasa ?
La usa biroului nostru, cand am iesit, ea spunea, exact cand am trecut prin dreptul lor, ca : "Lasa ca stiu eu unde sa o reclamam !"
In sinea mea mi-am spus ca am avut dreptate ca e ceva ciudat cu aceste doua tinere, si mi-am continuat drumul.
Intr-adevar, ce credeti ?
Sigur ca atunci cand ai constiinta curata stai linistit, dar sa stiti ca nu e placut sa intampini astfel de persoane care sa iti faca neplaceri.
Mi s-a parut nelalocul lui, faptul ca le spun sa mearga si sa scrie o cerere, sa o duca la Registratura la Judecatorul de Serviciu, sau in fond, puteau intra in audientele acordate al caror program era afisat pe usa grefierei-sefe a Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti, si sa ceara aprobarea chiar presedintelui instantei.
Dar, ce m-a frapat pe mine, a fost ca de la inceput fetele nu au vrut !
Fata cea timida, constant a ramas rezervata si timida si nu a iesit deloc din aceasta atitudine a ei.
Dar prietena ei care nu avea nicio calitate in dosarul de divort a fost aceea care intelegea sa mi se adreseze din pacate, prea putin frumos, pusa pe scandal.
A trecut putin timp.
Ah da, dupa ce au plecat totusi fetele din biroul meu, si colegele mele de birou erau prezente, de fata, cred ca da, s-au dus la grefiera-sefa unde multa lume se ducea in general vorbind, lumea se ducea, multi se inscriau in audienta la presedintele instantei si treceau prin anticamera grefierei-sefe.
Grefiera-sefa a trimis o angajata, o grefiera, in fapt noi auzisem ca ar fi angajata ca aprod, insa grefiera-sefa o ruga sa o ajute pentru ca era ocupata si da...cred ca angajata a fost si femeie de serviciu o vreme in instanta.
Eu ma intelegeam bine si cu femeile de serviciu.
Grefiera-sefa prin acea angajata sa fi fost... mi-a trimis un biletel cu numarul dosarului, adica mi-a cerut dosarul.
I-am dat dosarul, da, apoi dupa un timp, dupa ceva timp cred ca insasi grefiera-sefa mi-a adus dosarul inapoi.
Insa din toata aceasta poveste eu nu le-am inteles de cele doua fete.
A trecut un timp.
Dupa catva timp in fata biroului meu apare o doamna care a fost foarte amabila, care insa - am citit in ziare peste cativa ani a avut un necaz, in fine, dar nu despre ea e vorba acum si necazul ei.... - care fusese procuroare de sedinta si intrasem in complet de judecata cu ea in sedinte de la ora 8h30 ( la judecatoria sectorului 2 bucuresti ).
La un moment dat aceasta doamna a intrat in Baroul Bucuresti, deci a incetat sa mai fie magistrat-procuror si a devenit o avocata.
S-ar putea ca ea sa fi fost deja avocata in clipa in care, linistita - si vorbea mereu pe un ton scazut, incet, si discret, - mi-a spus ca doua fete se aflã "la o colega de-a noastra procuror si v-au reclamat pe dvs., iar eu am venit sa va spun, pentru ca va cunosc si sunteti o persoana fina, linistita, o buna grefiera !"
Intrand in avocatura, fosta procuroare de sedinta probabil ca in drumurile ei, avusese treaba in biroul unei foste colege de-a ei, procuroare, si asa, fiind in acel birou acolo ea le-a vazut pe cele doua fete care venisera la mine si nu vroiau sa faca o cerere si sa vada daca le e sau nu, aprobata, asa cum le-am spus ca trebuie procedat.
Fosta procuroare venise expres sa ma anunte acest lucru.
De remarcat este ca, spre norocul meu, nu eram singura in birou, ci colegele mele grefiere si ele erau la mesele lor de lucru in birou cu mine, cand fetele au venit si doreau sa isi faca copii dupa acte din dosarul de divort.
Am anuntat la randul meu, o fosta prietena, care si ea fusese procuroare de sedinta si la fel, si ea devenise avocata.
Nu am inteles insa niciodata ce doreau acele fete de fapt, vroiau ele cu adevarat sa faca niste copii dupa unele acte din acel dosar de divort in care una dintre fete era parte, sau doreau scandal, sau ce vroiau ele ?
Prea au sosit cu surle si trambite in biroul meu si la mine, de cand au deschis gura, folosesc plurarul, dar repet ca numai una din ele mi s-a adresat, cealalta tacand.
Intr-o buna zi a intrat in biroul nostru o doamna, despre care aveam sa aflu ca este procuroare, purta o fusta din stofa de culoare rosie-spre visina, un model cu pliseuri, cum aveam si eu una, si eu aveam o fusta din stofa moale, groasa, cu pliseuri de culoare rosie, si usor spre visina, acea nuanta adica care era pana la genunchi de lunga sau cu putin mai sus de genunchi.
Doamna purta si o camasa cam asa precum sunt camasile barbatilor, insa pentru doamne totusi, dintr-un material cu dungi albe si albastre, in picioare era incaltata cu o pereche de pantofi frumosi, un model care ii  placuse mult mamei mele si purtase multi ani o pereche de astfel de pantofi, usor ascutiti in fata, cu un toculet nu prea inalt, cu o bareta inchizandu-se in fata, ai mamei erau maro deschis, ai doamnei poate ca tot maro de culoare.
Doamna era tunsa scurt si avea parul drept ( adica nu era deloc ondulat, nici cret, ci neted, neted ), vopsit roscat, si avea ochii caprui si un ten nu tocmai foarte alb, de felul ei era putin mai bruna, usor mai bruna la ten.
Inaltuta, dreapta, slabuta dar bine facuta, frumusica, se prezenta bine.
Imbracata frumos si simpatica pot spune.
A intrat tinta in biroul nostru, s-a indreptat drept in fata ei spre masa de lucru a unei colege grefiere careia pe un ton scazut a inceput sa ii spuna ceva, colega mea defelul ei vorbea si mai soptit, in general ea vorbea soptit, nu auzeam ce ii raspunde doamnei, apoi insa doamna aceea a spus pe un ton mai ridicat si clar : "Nu. Cu colegii (chiar) nu sunt probleme !"
Nu mai stiu ce a mai fost in clipa aceea.
Dar stiu ca dupa aceea, in biroul ei grefiera-sefa mi-a spus ca ma cheama o procuroare de urmarire penala si sa ma duc la demisol in biroul ei, era la Parchetul de pe langa Tribunalul Municipiului Bucuresti, procuror de urmarire penala, de aceea nici nu o stiam deloc, si ocupa un birou extrem, incredibil de mic, unde erau 2 masute si 2 masini de dactilografiat, iar ea se afla singura in birou atunci.
A trebuit sa ii povestesc exact ce stiu despre aparitia celor 2 fete, ce doreau ele, am impresia ca mai mult m-a intrebat procuroarea, apoi tot procuroarea a scris la masina de dactilografiat.
Asta este, cand lucrezi exista si imprejurari neplacute.
I-am povestit ca fetele nu s-au purtat frumos, cum am scris mai sus, ca una din ele batea din picior in fata mea si era foarte enervata si vroia cu orice chip sa ii dau dosarul sa faca copii dupa unele acte, daca ne gandim ea nici nu era parte in acel dosar.
Dosarul era de divort.
Doamna, adica procuroarea m-a audiat deci pe o coala simpla, alba de scris cum a spus da, cred ca asa a procedat, cred.
Era prin anul 1997.
Mi-a spus ca nu ma va audia pe un formular tipizat de martor.
Mi-a spus si ca ea face cercetari intr-o cauza penala in legatura cu o persoana care avea o profesie liberala si pe care o suspecta de trafic de influenta.
Apoi, dupa acel contact cu doamna, cu procuroarea, din nou, a trecut timpul.
La inceputul anului 1998 am fost mutata insa de la Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, - credinta mea personala este ca s-au evitat probleme si ca nu e bine sa fii nici macar audiat, asta cred eu, este opinia pe care mi-am format-o in timp, sau este o concluzie pe care am tras-o eu - desi eu ma obisnuisem la sectorul 2 unde venisem in vara 1995 prin mutare de la judecatoria sectorului 1 bucuresti si atunci chiar ca nu dorisem sa plec de la sectorul 1, primul meu loc de munca in lumea instantelor, in Justitie, dar am fost nevoita.
Acuma, dupa ce ma obisnuisem cu colectivul de la sectorul 2, din nou, eram mutata, ca si cum un grefier nu poate fi transferat ci numai mutat ! - la Judecatoria sector 1 unde am ajuns prin februarie 1998.
La finele anului 1998, care m-a prins la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti,  o judecatorie unde nu au fost anchete sau eu nu am avut probleme acolo - grefiera de sedinta, intrand intr-o sedinta cu dosare penale, m-am logodit, dupa ce mai intai viitorul meu logodnic ma ceruse de sotie, apoi abia ne-am logodit.
Din ianuarie 1999 din cate stiu nu am mai intrat in sedinta de judecata, anuntasem ca plec prin demisie, pentru ca ma voi casatori.
Nu mai tin minte, nu stiu daca nu cumva totusi la inceputul lunii ianuarie 1999, nu am continuat sa fiu planificata in sedinta de judecata, parca imi aduc aminte ca a trebuit sa insist si sa repet ca voi pleca si ca nu imi pot termina dosarele in lucru, pentru a le preda cu lucrarile facute, daca continui sa fiu planificata in sedinta de judecata.
In tot cazul din ianuarie pana in iunie 1999 eu am avut un concediu fara plata.
In luna ianuarie, la inceput, am lucrat intens sa imi termin lucrarile, dosarele si sa le predau, o colega m-a ajutat in ziua predarii sa le duc efectiv la Arhive : civila si penala, a fost amabil din partea ei sa ma ajute, Noemi.
La finele anului 1998 incepusem deja demersuri sa imi fac pasaport, aveam unul expirat demult ( am avut unul cand in 1991 am fost 2 luni in Franta plecata la Enghien les bains la nepoata invatatoarei mele de la scoala catolica din Constantine, unde am invatat in scoala primara ), am mers la Consulatul sau Ambasada Frantei pentru a obtine viza si am avut o viza Schengen, insa aveam nevoie inainte sa o obtin, de cartea de munca.
Serviciul Personal al TMB nu mi-a dat cartea de munca, pentru ca nu era obiceiul si pentru ca, poate, nu mai avusesera vreo situatie ca a mea pana la ora aceea, spun poate.
La Ambasada Frantei au insistat ca e nevoie de Cartea de Munca si, fireste, copia Cartii de Munca.
Logodnicul meu a spus ca lucrez la "Tribunal" unde si venise sa ma vada in sedinta publica de judecata, stia si vazuse bine unde lucrez, dar functionarii consulari au spus ca pesemne, - un lucru care m-a socat -, pesemne ca eu lucrez "la negru" in Justitie.
Am fost sufocata de revolta, mi s-a parut o lipsa de respect, cu alte cuvinte ma faceau mincinoasa ?
Functionarul vorbea numai cu logodnicul meu, cetatean francez de origine franceza, si de mine facea abstractie.
Stiti ceva ?
Foarte multi ani de zile am fost convinsa ca omul nu m-a respectat, functionarul consular, si ca ma facea mincinoasa, dar el nu a spus asta nicio clipa.
Insa am fost suparata rau pe o asa atitudine din partea lui.
Dar, in urma cu vreun an, doi de zile prin 2010, 2011 - deci pot spune "de curand", caci actiunea a avut loc in 1998, 1999 la inceput, am gasit in presa franceza un articol pe care dupa ce l-am lecturat mi-au dat lacrimile.
Si de ce ?
Va spun eu de ce : in acel articol francez era infatisata publicului situatia Justitiei si instantelor si ministerului ( parca si a ministerului Justitiei ), si scria ca instantele, ministerul, Justitia franceza, - nu veti crede, eu nu mi-am crezut ochilor ! - lucreaza cu cetateni francezi, dar "la negru" !
Am ramas perplexa !
Ziarul francez spunea ca exista in Justitia franceza, sunt angajati pentru lucrari sau perioade determinate de timp, insa nelegal, ci la mica intelegere, la negru, persoane, francezi, adica fiind mult de lucru, cand e mai mult de lucru sunt angajate persoane care sunt puse la lucru, desi ele nu au contract de munca si nu sunt angajatii instantelor !
Acestea fac lucrarile functionarilor si ei.
Pe fostul meu logodnic l-am "plimbat" putin prin instanta, l-am prezentat sefilor mei, a venit in biroul meu, mi-a vazut colegele grefiere, pe Dana Ghelbanoiu de exemplu, sau in tot cazul era cu mine ca sa il prezint in caz de nevoie, ca nu sunt crezuta adica !
Presedintele judecatoriei sectorului 1 bucuresti in 1998 a facut cunostinta cu el, judecatorul Bãjan Vasile, imi amintesc cand i-am spus ca plec, el m-a intrebat zambind cu umor : "Dar unde este logodnicul ? "
Asa ca l-am adus pe logodnic sa i-l prezint.
S-a convins lumea ca el exista si ca eu chiar plec.
In cele din urma am obtinut si cartea mea de munca, am facut o copie a ei si am prezentat-o in dosarul meu cu cereri si acte inaintat la Consulatul-Ambasada Frantei ( consulatul se afla in cladirea mai mare a Ambasadei, intr-o aripa a cladirii ) spre obtinerea vizei si am obtinut viza.
Pe la jumatatea lunii aprilie 1999 am plecat, intr-o buna dimineata, condusa de tata la statia autobuzului special aflata in fata Bisericii Coltea, unde sosea un autobuz care conducea la Aeroportul Otopeni.
Am zburat cu Lufthansa pana la Francfurt si de acolo am schimbat parca avionul, oricum acolo a aterizat avionul de la Otopeni si apoi am urcat in altul, am schimbat.
Pana la Lyon in Franta.
Am ajuns la o ora tarzie, am fost uimita ce libera era trecerea, am ajuns la bagaje si pur si simplu eram deja in aeroport nici control al pasaportului nu exista, pur si simplu nu exista pentru nimeni, nici urma de Politie de Frontiera sau vama.
La Lyon eram un om liber, o senzatie placuta, dar nu imi venea sa cred, obisnuita cu controale, vama si frontiera cand in 1991 mai fusesem in Franta.
Singur, logodnicul meu ma astepta, si era tarziu, avea masina parcata in fata aeroportului, am urcat si apoi el a condus pe o distanta foarte mare zic eu, era obisnuit sa conduca chiar pe distante mari, din Lyon pana in localitatea Fraisans ( nu aparea pe harta Frantei si localitatea cea mai apropiata care avea si Posta era Saint-Vit unde ar fi locuit un frate al logodnicului meu cu care el insa nu prea era atunci in bune relatii ), este o distanta mare.

Logodnicul meu provenea dintr-o familie cu sapte copii, cinci baieti si doua fete.  El era unul dintre cei cinci baieti, iar tatal sau decedase, nu stiu cand, in trecut, fusese un om harnic, fabricase manual, artizanal, perii, exact asta : perii, si facuse o oarecare avere, ii placuse sa navigheze - am apreciat eu gasind in dulapul cu haine pe care le puneam in ordine, din dormitorul "nostru" o fotografie cu acest lup de mare, cu pipa intr-un colt al gurii si cu o sapca sau chipiu marinaresc pe cap.
Mama logodnicului meu fusese ca toate femeile din acele vremuri, casnica si adusese sapte copii pe lume pe care ii crescuse.
Acum ea traia intr-un apartament frumos, luminos si cochet in Sudul Frantei intr-o localitate care se numea Le Boulou.
Acolo unde mai traia cel putin o sora a logodnicului meu, asistenta medicala, daca nu cumva si cea de-a doua sora a lui, ea a fost cu noi la masa intr-o seara de vara in 1999 la Le Boulou, unde am fost invitati la sora care era asistenta medicala si la sotul acesteia, un francez de origine spaniola, inalt, filiform si drept, optimist si de profesie politist ; ei aveau impreuna doi copii, iar sora logodnicului meu se afla atunci in concediu pentru cresterea fetitei care era cea mai micuta, fratiorul ei fiind mai marisor putin.
In trecut cand fiica lui cea mare era inca foarte micuta, logodnicul meu si sotia lui - prima doamna - au locuit o vreme intr-o casa din apropierea orasului francez Perpignan, in comuna (localitatea) Saint-Cyprien.
Iar Perpignan este oarecum aproape de localitatea Le Boulou.
IN Sudul Frantei, acolo unde continentul european si teritoriul francez este scaldat de apele marii.

La el acasa am ajuns tarziu pe la ora 23h00, poate chiar dupa aceasta ora, atunci in ianuarie 1999, prima oara cand am ajuns la el acasa, la Fraisans ; pe la jumatatea lunii ianuarie mai exact.
Plecasem de dimineata de acasa de la mine, din cartierul Drumul Taberei, din sectorul 6 Bucuresti si ma trezisem inca si mai devreme, eram obosita si desi nu ma durea mai niciodata, de la zgomotul motoarelor in acea zi rece de iarna, al avioanelor, la Francfurt, aveam o durere de cap.
Chiar intre orasul Besançon si localitatea Fraisans este o mare, mare distanta.
Localitati indepartate dar oarecum in zona localitatii Fraisans, mai 'apropiate" erau orasul Vesoul, localitatea Ornans, orasul Dôle - insa tin sa spun ca exista o mare distanta si intre acestea si mica comuna Fraisans, o foarte frumoasa comuna urbana.
Cu google.fr, gasiti imagini vechi din Fraisans pe internet, dovada ca localitatea, comuna exista, insa sunt imagini vechi si arata prea putin din cochetul, micutul, linistitul si curatul Fraisans cel cu aer pur, aflat in zona Muntilor Jura, niste munti mai vechi francezi.
Comuna Fraisans se afla prin urmare in departamentul ( la noi am spune, in judetul ! ) Jura, si in regiunea numita Franche-Comté.
Comuna avea un dispensar, o scoala, avea un Coafor, avea un magazin care vindea obiecte - artizanal cred, mai degraba, confectionate - din fier, acest comert cu obiecte folosite in menaj, in gospodarie, ustensile, de pilda ma gandesc, poate fi un sfesnic din fier, din metal, un suport, acest magazin si comert se numea Quincaillerie, iar negustorul sau fabricantul obiectelor din fier si metal in general se numeste "Le  Quincaillier", sau daca este de sex feminin " La Quincaillière".
Am vizitat mici comune sau localitati din imprejurimi atunci, precum si orasele (comune) cum era Ornans, exista si un râu, o apa numita La Loue, cunoscuta prin partile locului, aceste localitati invecinate - cum am spus totusi se aflau la distanta buna de Fraisans unde locuiam - se aflau deja in alte departamente ( sau "Judete" ) invecinate cu departamentul "nostru" Jura.
Era regiunea Franche-Comté ...
Un departament era Le Haut-Doubs ( adica Doubs cel de sus, "inaltul" ), apoi am vizitat niste saline reglae Arc et Senans, Les Salines d'Arc et Senans - Saline Regale construite de arhitectul Nicolas Ledoux ( 1736 - 1806 ) ( imagini cu acestea pot fi vazute pe internet ).
La Ornans am vizitat un magazin, dar mare, cu obiecte din faianta.
Faianta era specialitatea acelui loc, da, cred ca la Ornans a fost, mi-a placut foarte mult, acele orasele, localitati, comune au specificul lor.
Multe cani, farfurii, vase si obiecte din faianta, frumos pictate, mie imi plac foarte mult astfel de mestesuguri care scot asa lucruri frumoase din mainile lor.
Provincia franceza mi-a placut foarte mult, se pastreaza locuri "virgine" adica ai spune ca timpul nu a trecut acolo, aerul e curat si pur, nu este prea multa populatie, dimpotriva cei mai multi lucreaza la oras unde s-au si stabilit, sau altii vin acasa la ei numai sambata si duminica, in timpul saptamanii stand la oras la serviciu.
IN orasul Besançon am fost mi se pare numai o singura data, el se afla in departamentul Doubs.
Fiecare "judet" francez, adica departament francez poarta un numar, si numarul este mentionat pe placa de inmatriculare a autoturismelor cetatenilor francezi, asa incat, simplu, vazand numarul masinii, primele doua cifre iti indica tie din ce departament provine persoana care conduce masina, sau unde domiciliaza.
De pilda, departamentul in care eu am locuit se numea Jura, cu numele vechilor Munti Jura, francezi, si avea numarul sau indicativul 39.
El figura pe placa de inmatriculare a masinii logodnicului meu, un BMW robust si puternic, de nadejde, o masina solida si care prinde viteze mari foarte repede, in acelasi timp insa daca te afli in masina nu simti viteza ridicata.
IN Franta, masinile care rar, treceau prin fata casei logodnicului meu, erau silentioasa si motorul lor complet tacut, nu se auzea si nu producea nici cel mai mic zgomot.
Cand logodnicul meu sosea acasa seara, si era o liniste deplina in micul Fraisans si obligatoriu la noi acasa unde ma aflam atunci numai eu si in jurul nostru terenul, parcul care imprejmuia casa, nici nu il auzeam nici daca ciuleam urechea.
Masina intra pe proprietatea "ei" pe o alee pietruita si nici ca se auzea !
Era o proprietate frumoasa, cu aer curat, oxigen si in jurul casei erau brazi si conifere, copaci foarte inalti, iarba si niste arbusti, cativa care aveau coacaze si capsuni, niste trandafiri ne indicau faptul ca prima doamna, sau prima sotie a logodnicului meu, care locuise in trecut acolo avusese o gradina pe acel teren, pe o parte din terenul din jurul casei, o gradina cu ceva flori.
In fata casei erau ramase, leaganele copilelor logodnicului meu si langa casa, pe o latura o piscina nu prea mare insa, parasita, abandonata.
In care putina apa ramasese si ar fi trebuit golita si piscina curatata de frunzele moarte cazute toamna.
La marginea dintre cele doua proprietati, a lui sau a "noastra" - adica in acea clipa locuiam acolo numai asta vreau sa spun - si a vecinilor, erau plantati arbori, brazi si alti copaci, desi, unul langa altul.
Un caine de vanatoare, un ogar de rasa, sau nu stiu cum se numeste, un caine de vanatoare, latra cand ma apropiam desi la o distanta buna, nu de acea margine, daca cand ma indreptam in acea parte a proprietatii "noastre", prin asta inteleg ca nu ma aflam pe teritoriul vecinilor, ci pe terenul din jurul casei in care locuiam cu logodnicul meu.
Vecina il lasa sa latre si abia tarziu ii spunea, pe un ton putin convingator sa inceteze sa latre, cred ca si bietul caine simtea ca vecina nu se supara ca el latra, ma latra.

In spatele casei, la o distanta bunicica incepea un câmp destul de intins, arat, bulgãri de pamant ieseau in evidenta, pamantul nu era neted ca in palmã, si candva acolo pascusera oile mi-a spus logodnicul meu.
Vara, acolo in spatele casei pe terenul cu iarba, intre doi copaci aflati la distanta, intindeam rufele proaspat scoase din masina de spalat si stoarse, cearsafurile mari si albe, sau roz, le asezam pe franghia lunga si le intindeam bine, iar adierea vantului le legana placuta si se uscau foarte repede si miroseau a natura, a pamant, a flori si a proaspat. Si a detergent si balsam de rufe, desigur.
Casa era construita din lemn in stilul unui chalet elvetian, urcata sau inaltata pe niste piloni din piatra, era cocotata pe acei piloni, si deci parterul casei propriu-zis unde erau sufrageria si living-ul se afla la inaltime, pe acei piloni.
Casa avea un etaj, iar sub parterul nostru, la nivelul solului se afla un garaj mare ocupat cu obiecte scoase din uz, o lustra veche, genti de voaiaj, obiecte fel de fel si tot acolo aveam franghiile pe care iarna uscam rufele.
Tot la parterul casei, cel aflat chiar la nivelul solului, adica nu cel inaltat pe piloni, aveam si masina de spalat si inca, ramase de la prima doamna, instrumentele ei de fabricat mobila, de tamplarie, ea stia sa fabrice mobila foarte frumos, era o femeie slabuta insa puternica, avea forta.
La parterul cocotat pe piloni, adica in casa, aveam si un balcon in care insa nu stateam niciodata si nu aveam nevoie si el adapostea, ramase de la prima doamna unelte specifice fabricarii lemnului, "la hache" cred, ma rog obiecte cu care tai lemnul, scandurile, le prelucrezi, si la care sincer eu nu ma pricep.
Dar odata am auzit-o venind si spunea inca de jos de afara, venise poate cu fiica ei cea mare ca isi cauta "la hache", si mie mi-a spus ca vrea sa isi ia din balcon o unealta, balconul acela era plin de ele.
Nu intram in acel balcon, desi l-am vazut, vizitat, pentru ca el dadea pe o latura a casei de unde in fata, vedeai numai terenul de pe acea latura a casei, copacii, arbustii cu capsuni si coacaze si nimic prea mult caci incepea proprietatea celuilalt vecin, nu stiu cine era, un altul decat vecinii cu ogarul lor de vanatoare.
Aici la limita dintre proprietati, copacii, arborii erau si mai stufosi si se uneau complet, pe deplin si nu lasau nici o raza de soare sa strabata printre ei, deci nu zaream absolut nimic din proprietatea vecina, uneori vara cand ma intindeam la soare pe o patura pe iarba langa casa, rasete tinere de fete si baieti razbateau pana la mine, trecand parca prin perdeaua deasa de copaci verzi si puternic mirositori.
La parterul cocotat pe piloni din piatra al casei se aflau sufrageria, livingul si dormitorul dar si bucataria, sala de baie, si separat toaleta ( wc ul adica ) in alta incapere nu in sala de baie.
La etaj o camera mansardata unde au stat copilele, fiicele logodnicului meu cand erau mai mici, acolo ramase erau cateva jucarii din plus si papusi si o judecarie pentru bebelusi care invartita, rotita cheita incepea sa cante pe note line o melodie placuta pentru linistea unui copil de cateva luni.
Melodia aceea apoi m-a facut sa plang cumplit.
Podul era la etaj, despartit de un hol de camera - fosta camera a copiilor in care se mai afla si un pat comandat pentru copii mici, impachetat, adica ar fi trebuit despachetat si montat, asamblat, era insa numai pentru bebelusi. Era cumparat de la "Conforama", cred ca asa se numea fabrica sau magazinul unde logodnicul meu il comandase.
Camera tapetata mirosea a lemn curat, virgin si proaspat.

In spatele casei, dincolo de campul arat cu bulgari mari de pamant care se intindea cat vedeai cu ochii, pe o latura, se zarea un castel francez.
Vecinii din spate erau niste castelani de buna seama, daca castelul era locuit.
Franta este plina de castele, nu toate sunt mari, si unele sunt chiar locuite, iar altele sunt Muzeu.
Statul francez - pentru ca aceste castele sa nu cada in ruina, a propus acordarea unor subventii bune celor care vor sa cumpere si sa locuiasca un astfel de castel cu conditia sa il renoveze.

IN fata casei, casa era amplasata, oarecum "in centrul' terenului care o inconjura, cum ieseai din casa, la capatul aleii cu pietris alb, cu pietricele albe, lucioase, curate - te trezeai direct pe soseaua in panta care urca pana la casa "noastra", o sosea destul de... ma rog, nici ingusta si nici larga, impecabil de curata, lucioasa, neteda ca in palma.
Strada urca printre case si se afla usor, in panta, inclinata.
La Coaforul cel cochet tinut de un francez si sotia lui, amandoi stiau sa tunda si sa coafeze, trebuia sa mergi cu programare pentru ca domnul, artistul, maestrul si patronul coaforului realiza adevarate creatii si se gandea la fiecare clienta a lui, mai ales caci barbatii nu prea aveau ce coafa, spre deosebire de femei, se gandea deci la coafura cea mai potrivita pentru fiecare clienta a lui si nimeni nu statea in Coafor, ci numai clienta din acea clipa, doua cliente sau doi clienti caci si sotia lui era coafeza, insa el era Maestrul.
Femeile isi luau programare din timp,
Fiecare venea la ora stabilita, asa incat nimeni nu astepta in coafor si nu se afla prin preajma cand maestrul coafa si isi admira treptat opera ce iesea de sub mainile lui care abil manipulau foarfeca si lama dupa caz in parul clientei asezate pe scaunul din fata oglinzii.
La Fraisans se mai afla si Primaria, o constructie frumoasa cum erau castelele inainte de 1789, dar cam pustie si parasita, pe acolo nu prea era mai mereu, nimeni.
Mai erau in Fraisans un magazin cu de toate - toate cam la acelasi pret - si inca un magazin in genul micutelor marketuri cu alimente, dulciuri,  dar si cu sapun, sampon si alte cateva obiecte de igiena.
Sigur, mai exista si Brutaria cu paine proaspata.
Si trebuie ca era si o biserica sau / si un cimitir, caci odata si pentru vreo 15 minute, logodnicul meu a trebuit sa mearga la funeraliile unei persoane din comuna.
In comuna erau multe persoane varstnice, longevive, dar care prea putin mai ieseau din casa, mai ales femei care erau bunici poate chiar strabunici.
Tinerii cam toti plecasera din Fraisans in orase unde isi gasisera de lucru, si comuna avea prea putini locuitori de varsta tanara si adulta.
Dupa o luna de iarna petrecuta la Fraisans am revenit acasa la Bucuresti.
Prin primavara am primit o citatie si am constatat ca doamna, procuroarea din 1997 de la Parchetul TMB ma citase ca martor in dosarul penal in care in cele din urma facuse un Rechizitoriu.
Nu am vazut dosarul, deloc, m-am dus la Tribunalul Municipiului Bucuresti acela din strada Danielopol, cladirea mai mica din fata cladirii Palatului de Justitie, la etajul 1 unde era sala de sedinta, o cautam ( sala ).
In dreptul salii asteptand - avea un proces la o sala - era si unchiul meu Dumitru Andrei, in roba neagra, avocatul, caruia i-am spus de ce ma aflam acolo.
Eram in concediul acela fara plata din anul 1999.
Unchiul meu stia ca ma voi casatori si se mira ca ma vede pe acolo.
Toti stiau ca nu voi mai lucra acolo.
Adica in vreo instanta.
Unchiul meu a intrat cu mine in sala de judecata, mica si plina ochi, intesata cu lume, mai ceva ca la Revolutie sau miscari de protest, era om langa om, om lipit de om, nu gaseai o fisura intre ei sa vezi o raza de lumina.
Cu greu am intrat si cand au strigat dosarul dupa putina asteptare, am reusit cu greu sa inaintez pana in fata instantei, unde judecatoarea m-a intrebat daca am ceva de spus si am spus ca nu am nimic de spus, ci numai mentin cele declarate in fata doamnei, a procuroarei in fata careia dadusem declaratia scrisa de ea la masina in 1997.
Si asta a fost tot.
Unchiul meu a ramas la mica distanta in spatele meu privind atent scena.
Undeva intr-un colt al salii, in fata, tarziu insa, pentru ca sincer nu ma interesa, am zarit la un moment dat cele doua fete care intrasera in biroul meu in 1997 si una din ele imi facuse tapaj, scandal.
Ele pareau sa isi dea coate si au intors capul, ma aflam departe de ele, in spatele lor.
Ele se aflau in fata, in partea salii, langa peretele opus peretelui cu usa salii de judecata.
Nu mi-am oprit insa privirea asupra lor.
Am remarcat ca la un moment dat ele se agita insa si intorc capul si isi dau coate si parca si-ar fi spus "Uite-o !", insa eram prea departe sa aud, prea multa lume in jur, zumzet si ele cred ca susoteau sau poate nici atata.
Clipite, o secunda, nu am intarziat privirea asupra lor.
De ce ?
Pentru ca, oricum in opinia mea ele trebuiau, cea care mi se adresase urat, apostrofata, sanctionata, eram grefiera de sedinta le spuneam ce pot face legal, adica cererea pe care trebuiau sa obtina si aprobarea judecatorului daca vroiau acte din dosar spre a le fotocopia, asta, atunci in 1997, ori ele nu ma ascultau, nicio clipa ele nu au ascultat ce le spun, de fapt mi s-au parut intr-o stare anormala.
Este anormal sa nu asculti ce iti spune functionarul caruia i te adresezi cu o cerere verbala, sa nu asculti indrumarile lui, care sunt cele legale, procedurale.
Apoi a trecut si primavara, logodnicul meu a sosit in Romania de vreo doua ori, - parca nu mai des, dar nu mai tin minte - si impreuna am fost odata pe la sfarsitul lunii mai pe litoral, am trecut prin Mamaia si ne-am oprit la Eforie unde am stat o noapte sau doua ( ? ) la un hotel numit "Delfinul" inalt.
Nu era insa prea cald, aerul marin era placut, intr-o seara marea s-a agitat si valurile inalte si negre, nici nu le vedeai nu era lumina pe tarm, se izbeau cu zgomot care urca pana la noi, la etaj in mica camera de hotel cu mobila umeda din lemn vechi - gen anii ' 70 - modesta camera, al carei mobilier pesemne nu fusese schimbat niciodata, hotelul era amplasat foarte aproape de plaja, plaja pornea aproape din fata lui.
A doua zi am incercat sa merg pe nisip, fara sandale, dar era inca rece si umed iar logodnicul meu a spus sa ma incalt, caci nisipul poate sa nu fie curat ( sa fie microbi ) si este rece, si nu se merge asa descaltata pe nisip !
( Asta m-a amuzat ! )
M-a amuzat caci multe luni de zile pe an el fusese plecat in perioade ale vietii lui in departamentele franceze, in insulele franceze, "judete' care nu sunt in Franta Metropolitana, in Europa, sunt insule, dar ele fac parte integranta din teritoriul francez si din Republica franceza.
Odata am vazut chiar o fotografie a lui pe o plaja.
Nu mi-a venit sa cred.
Era imbracat complet,  cu camasa cu maneca scurta, unicul indiciu ca era pe o insula si pe plaja ei, era faptul ca materialul camasii avea niste flori imprimate, in rest avea si camasi cu maneca scurta mai serioase, fara flori, purta pantaloni frumos calcati si in picioare pantofi negri noi si impecabili, asa, pe nisip  pe plaja, in insula, vara !
Revenind la cauza penala in care e cercetata Antonela Costache, la ceea ce in presa romaneasca a scris, anume faptul ca o avocata a spus despre un arhivar de la Tribunalul Bucuresti ca "de cum" l-a vazut "a stiut" sau "si-a dat seama" ca e un "escroc", ea si sotul ei :
Sa nu uitam ca exista articolul 264 din Codul Penal al Romaniei in vigoare la aceasta ora, care se intituleaza "Favorizarea infractorului", are trei alineate si alineatul 3 spune asa : "Favorizarea savarsita de sot sau de o ruda apropiata nu se pedepseste".
Prin urmare eu cred ca oricarui arhivar, oricarui angajat al unei instante judecatoresti i-ar fi dat de banuit sau i s-ar fi parut cam ciudat ca o avocata merge la lucru, in instanta, insotita de sotul ei care in legatura cu dosarele in care sotia sa este avocata, poarta dialoguri cu arhivarul.
Eu chiar nu sunt la curent si nu cunosc situatia de fapt in cauza penala in care din nefericire e cercetata Antonela Costache.
Dar o spun sincer, o vreau libera pe Antonela Costache, si-a sacrificat tineretea si viata intre patru ziduri ale Palatului de Justitiei, la judecatoria sectorului 2 bucuresti si apoi la Tribunalul Bucuresti.
Pe acel arhivar chiar nu il cunosc.
Insa stiu in general, macar in mare, ca arhivarii vazand si lucrand zi de zi cu oamenii au o experienta in munca cu oamenii, cu "lumea", arhivarii sunt oameni inteligenti si stiu si vad multe.
Ma indoiesc ca vreunul dintre ei s-ar expune, sa o spun asa direct, prosteste.
Antonela Costache e o fata fina si sunt sigura ca i-ar placea rugaciunile, sunt placute si puternice.
Nu stiu ce s-a intamplat, in fond viata e plina de capcane.
M-am rugat cu titlu general, ca Dumnezeu sa ierte pacatele tuturor celor implicati in cauza in care Antonela Costache e cercetata, pentru ca sa stiti cei mai putin credinciosi ca si pentru pacatosi trebuie sa ne rugam.
Insa pe Antonella Costache nu o vad in aceasta "societate" si nu trebuie sa fie acolo, nu e locul ei pur si simplu.
Cand am citit prima oara in ziar, cand scandalul a izbucnit si presa a scris titlul cu litere mari nu mi-a venit sa cred, apoi, o spun sincer, m-am indignat impotriva celei pe care Antonela Costache o numea 'colega" ei judecatoare.
In cele din urma pentru ca nu imi place sa fiu rea, m-am rugat sa ii ierte Dumnezeu pacatele si aceleia.
Insa Antonela Costache a fost atrasa in toata istoria asta, acel personaj "Salvatorul" nu o cunostea pe ea.
El insa se pare ca s-ar fi laudat ca are o alta cunostinta in randul judecatoarelor, ma rog, treaba lui, uite acum unde a ajuns.
Il priveste.
Antonela Costache a fost atrasa, ispitita, ademenita si in plus daca cumva a recurs la vreo vrajitoare ele au o forta malefica, a fost un ceas rau.
Antonela trebuie sa se roage si totul o sa treaca in cele din urma.
M-am rugat si pentru fetita ei care isi asteapta mama acasa.
Sa dea Dumnezeu sa iasa din inchisoare aceasta femeie tanara, era o fata asa de tanara in 1995 la Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, asa de tanara si increzatoare in viata !
Mi-l amintesc pe logodnicul meu : sotia lui, prima doamna, - in fine era fosta sotie, dar au fost din tinerete impreuna, de foarte tineri s-au cunoscut, apoi dupa mai multi ani, s-au casatorit, vreo 20, 25 de ani au fost impreuna, ea avea un defect de vedere care nu se putea corecta cu ochelari de vedere, era neplacut dar asa fiind o data a facut un accident de masina.
I-a fost teama, s-a pierdut cu firea si a condus mai departe acasa, Politia a gasit-o dupa numai doua cifre ale numarului de inmatriculare, povestea parca logodnicul meu dupa un an de zile, si atunci au intrebat-o ce s-a intamplat.
Pe atunci logodnicul meu era insurat cu ea si a facut cerere la Presedintele Republicii, Scrisoare sau memoriu sau cum a numit-o el, el a spus scrisoare si presedintele Republicii franceze a iertat-o.
E corect sa spun ca in cazul ei, intelesesem ca a gratiat-o.
Cert este ca nu a facut inchisoare deloc.
Logodnicul meu avea doua fiice, doua fetite, una de 17 ani si alta de 7 ani ( a implinit 8 ani in iulie 1999 ), rau foarte frumusele si dragute, din pacate intrucat nu eram mama fetelor, cea mare nu m-a simpatizat, normal daca ne gandim ca o dorea pe mama ei, insa parintii ei s-au despartit candva, inainte sa il cunosc eu pe tatal lor, eu nu am niciun amestec in povestea lor de viata.
Decat ca mi s-a rupt inima sa o vad singura de mana cu cea mica si scumpica, pe prima doamna si am hotarat sa ma dau la o parte.
Cand l-am cunoscut el nu mi-a infatisat asa situatia, ci mult mai simplu mi-a spus ca intelege sa isi refaca viata, sa se recasatoreasca.
Totusi primei doamne nu i-a placut ideea cand a vazut ca pare - ea nu era chiar la curent - ceva serios.
Si atunci a iesit din rezerva ei, si era vizibil ca nu ii convine ca sotul ei sa se recasatoreasca.
Insa eu m-am intrebat cum va fi pentru ea sa ramana o femeie singura care nu merita asta dupa ce o viata a fost sotie si mama.
Cu toate ca, se pare, relatia si povestea celor doi soti, a fost mereu presarata cu galceava, nu se intelegeau perfect, se cam certau dar in opinia mea era evident ca nici despartiti nu puteau sa stea, si nici nu vroiau.
Este un aspect al povestii mele, al logodnei mele dar este unul adevarat.
M-am pus in situatia acestei doamne si mame si sotii, in primul rand in comuna din provincie pe cine gasea ea sa se recasatoreasca ?
Nu merita asta o femeie dupa o viata de casnicie, de relatie conjugala, dupa ce  a adus doi copii pe lume, nu era corect.
Reprosul meu insa pentru logodnicul meu a fost ca nu mi-a prezentat intocmai situatia ci mi-a spus ca sotia lui a fost rece, nu l-a vrut, sau era ea rece si el suferea de lipsa de afectiune din partea ei.
La fata locului mie nu mi s-a parut ca femeia aceasta era asa rece si ca nu il vroia pe fostul ei sot.
Numai ca barbatii nu se gandesc niciodata decat la ei si eu m-am suparat rau pe el, sincer si azi sunt suparata si voi mai fi, nu vreau sa mai aud de el, da, asa este.
Am motivele mele.
Atunci cand m-a cerut in casatorie eu l-am intrebat daca mai vrea copii, caci are, i-am spus ca eu nu am fost casatorita si ca vreau sa am copiii mei.
A spus ca e un lucru natural si normal si ca vrea copii.
Cand am ramas insarcinata dintr-o data s-a razgandit !
In fine, a fost neplacut si au fost momente prea dureroase.
Eu il acuz de neseriozitate si superficialitate de cinism si egoism excesiv, eu am pierdut sarcina si era prima oara ca mi-am dorit un copil si am intentionat sa il am.
Adica in opinia mea, elegantul si politicosul meu logodnic m-a calcat in picioare ( metaforic  vorbind ).
Nici nu cred ca mi-a putut citi in suflet si in inima si se gandea numai si numai dar numai la confortul lui trupesc si nu stiu daca sa spun sufletesc pentru ca eu nu prea am gasit ca e inzestrat cu suflet.
Nici nu a fost capabil sa realizeze ca m-am gandit mai serios decat el la fiicele lui, si s-a suparat pe mine pentru ca am spus ca nu e bine ca fiica lui cea mare de 17 ani sa fumeze asa fata tanara cum este !
Dupa gandirea lui si ratiunea lui, eu am fost rea si nu am iubit-o, asta a inteles el.
Poate ca alta in locul meu nu le acorda niciun minut de gandire fiicelor lui si fostei lui sotii, eu insa m-am gandit la ele si la soarta lor.
Nici sotia lui nu a inteles, si ea avea o buna doza de egoism si de cinism.
Sunt ciudati, calca peste oricine pentru ei, nu le pasa de nimeni !
Ce conteaza
Ceea ce m-a durut a fost ca observatiile mele prin care ii doream o crestere sanatoasa si normala fiicei lui potrivit cu varsta pe care o avea, el o interpreta spunand ca nu o iubesc si sunt rea cu ea !
De pilda pe fiica mea daca mi se nastea un copil, nu as fi lasat-o sa fumeze la 17 ani si i-as fi explicat ca nu ii face bine si poate gasi alte bucurii sau placeri in viata.
Dar nu fumatul care ii altereaza plamanii.
Multe luni si chiar ani dupa aceea am visat copii, dupa aceea, adica dupa ce am pierdut sarcina mea.
Poate ca nu s-a nascut un copil ci un ingeras bun.
Asa mi-ar placea sa cred, asa il rog pe Dumnezeu sa fie un ingeras, acolo sus la El.
Iar elegantul si finutul meu logodnic care se exprima frumos el avea un vocabular frumos, am descoperit caci asta nu mi-a spus la inceput, mai avea un fiu dintr-o legatura cu o belgiana, si el era suparat pentru ca femeile occidentale nu sunt precum femeile de la noi, si belgiana nici nu vroia sa ii arate copilul, sau sa il lase sa il viziteze iar el a actionat-o in Justitie, ce a mai urmat nu mai stiu.
Incepusem sa scriu despre un muzeu, anuntasem in titlul postarii cel putin, ei bine azi am cautat un Muzeu care sa fie deschis in ziua de luni, dar cam toate lunea sunt inchise.
Despre muzeu poate voi scrie maine, poate.
Intr-adevar este eclipsa de muzee in fiecare luni.