Abordarea sistemicã si sinergeticã a psihicului ( 1 )

Abordarea sistemicã si sinergeticã a psihicului ( 1 )

Trecerea de la abordarea planã, orizontalã a psihicului la abordarea lui piramidalã, structural-dinamicã a însemnat un mare pas inainte in Psihologie.

Analizele de pana acum ne-au convins, credem, de valentele acestui tip de abordare.

Numai cã abordarea structural-dinamica isi are propriile sale limite, ea inchide prea mult psihicul in el insusi, or, psihicul este deschis la exterior, la mediul natural si social, ingloband influentele acestuia si “exportând” in afarã propriile sale produse.

Deschiderea psihicului catre exterior, care schimbã insasi finalitatea sa, nu mai putea fi explicata doar prin referirea la structura sau la dinamica psihicului.

Din acest considerent, a fost necesara trecerea la un alt mod de abordare a psihicului, mai in acord cu propria sa organizare, si anume la abordarea sistemica.

Premisele abordarii sistemice a psihicului

Abordarea sistemica a psihicului este de datã relativ recenta, premisele ei se aflã insa undeva in trecut.

Dupa opinia noastra, ele trebuie cautate in stiintele mai mult sau mai putin apropiate de Psihologie :

1.     ( biologie,

2.     filosofie,

3.     fiziologie,

4.     neurologie,

5. cibernetica, etc. )

, sau chiar in interiorul psihologiei.     

Premisele din afara Psihologiei

Biologia este poate, una dintre stiintele cele mai vechi care si-a elaborat o viziune sistemica asupra obiectului ei de cercetare.

Organismul natural – animal sau uman – inteles ca un ansamblu, ca o totalitate de organe si aparate interdependente unele fata de altele, dar si fata de mediul exterior, a fost prototipul abordarilor sistemice pentru multe stiinte, implicit pentru Psihologie.

Analogia diferitelor entitati – fizice sau sociale – cu organismul este foarte frecventa.

Se credea, de exemplu, cã, asa cum organismul biologic este constituit dintr-o serie de organe relationate unele cu altele, tot asa si organismul social – societatea sau diversele ei componente, precum organizatii, institutii, grupuri sociale – este format din entitati interrelationale.

Un autor american – Louis A. Allen, 1958 -, pornind de la premisa cã «natura este cel mai bun organizator », compara organizatiile sociale cu organismul uman, si constata o perfecta similitudine intre ele.

Asa cum, in organism intalnim organe si aparate bine diferentiate, si cu functii specializate si individualizate unele in raport cu altele, tot asa in viata sociala intalnim diviziunea muncii ; asa cum, in organism intalnim creierul care lucreaza la nivel constient si automatizat, tot asa si in viata sociala intalnim un centru de autoritate ; in sfarsit, asa cum, intre aparatele organismului existã cooperare, fara de care functionarea integrala n-ar fi posibila, tot asa si in organizatiile sociale relatiile dintre oameni, ca parte integranta a activitatii, asigurã dinamica si evolutia organizatiei.

Fara a pune mare pret pe ideea de organism aplicata la viata sociala, la societate, care nu a dus mai departe cunoasterea stiintifica, mentionam cã ea este totusi sugestiva pentru intelegerea caracterului sistemic al societatii.

Psihologia s-a desprins ca stiinta de sine statatoare din Filosofie, asa incat nu se putea ca unele conceptii filosofice sa nu o contamineze.

Or, in Filosofie, Descartes ( 1596 – 1650 ) a introdus in Tratatul despre om ideea omului ca o “masinã vie”, considerand cã toate functiile proprii acestei masini ( digestia, pulsatia inimii si arterelor, alimentarea si cresterea, respiratia ) reprezinta consecinte naturale ale dispozitiei organelor masinii respective, dupa cum miscarile unui ceasornic sau ale unui automat sunt un rezultat al actiunii contragreutatii sau a rotilor.

Ca ecou la Tratatul lui Descartes, peste un secol apare lucrarea medicului si ganditorului La Mettrie ( 1709 – 1751 ) Omul-masinã, care ia drept model pentru fiinta umanã animalul-masinã construit de Descartes.

Aceste lucrari pot fi considerate premise filosofice ale viitoarelor abordari sistemice din Psihologie.

Influenta cea mai pregnanta si mai evidenta a venit insa din Fiziologie si Neurologie.

Desi multe contributii ale diversilor autori ar merita sa fie amintite, ne limitãm doar la unele dintre ele.

Il avem in vedere pe P. K. Anohin ( 1898 – 1974 ), cel care, incepand de prin anul 1935, s-a preocupat de studiul aferentatiei care a prefigurat unele dintre Principiile Ciberneticii.

“Daca vom admite parerea extrem de raspandita, potrivit careia cibernetica este in prezent curentul stiintific cel mai sintetic, si totodata, cel mai tanar, care-si mai traieste inca stadiul de pruncie, vom putea afirma fara teamã, cã cea dintai si cea mai grijulie doicã a pruncului, a fost Fiziologia” ( Anohin, 1963, p. 230 ).

Anohin clasificã aferentatia in trei grupe :

( 1 ) Aferentatia situationala sau circumstantiala ( ansamblul tuturor agentilor exteriori si al influentelor provenite de la ei, care, in conditiile date, au o relativa constantzã pentru animal sau pentru om, si constituie totodata o multime extrem de complicata de influente diverse ;

( 2 ) Aferentatia declansatoare ( impulsul, stimulul, care, dezvaluind structura unei excitatii existente in sistemul nervos central, conduce la manifestarea exterioara a unei activitati a organismului ) ;

( 3 ) Aferentatia inversã ( care informeaza asupra rezultatelor actiunii efectorii, dandu-i organismului posibilitatea sa aprecieze gradul de reusita al actiunii executate ).

Dintre cele trei forme de aferentatie, ultima este cea mai importanta, deoarece constituie “analogul conexiunii inverse” din Cibernetica, ea atragand atentia si suscitand atat interesul fiziologilor, cat si al ciberneticienilor.

Studiind activitatea reflex-conditionata a creierului, P. K.  Anohin ( 1968 ; 1970 ) a formulat “Teoria sistemului functional”.

Dupa opinia lui, rolul hotarator in realizarea actelor reflexe il au centrii nervosi din etajul cortical si subcortical.

Verigile de baza care intervin in functionarea actelor reflexe sunt :

1.      sinteza aferentã ;

2.      luarea deciziei ;

3.      programul aferent al actiunii, cu copia comenzii ;

4.      acceptorul actiunii, care anticipã parametrii viitorului rezultat ;

5.      obtinerea rezultatului ;

6.      aferentatia inversã despre parametrii rezultatului ;

7.      procesul de comparatie a parametrilor rezultatelor realmente obtinute, cu parametrii prognosticati in cadrul acceptorului actiunii [... trimitere la o figura din carte ].

Douã dintre aceste verigi au, din perspectiva problemei noastre, o importanta deosebita.

Mai intai, acceptorul actiunii, care reprezinta, dupa Anohin, un aparat nervos destinat perceperii informatiei despre rezultatele obtinute, si apoi compararii lor cu parametrii rezultatelor stabilite in momentul actiunii stimulului conditionat.

“Acceptorul”, care poate fi considerat expresia materiala a scopului, controleaza rezultatele actiunii si le comparã cu scopul fixat.

Se subliniaza astfel, importanta predictiei in realizarea controlului conduitei.

In al doilea rand, aferentatia inversa, sau feed-back-ul, care leaga rezultatele actiunii cu acceptorul actiunii, informand cã s-au obtinut anumite rezultate, si nu altele.

Cel ce sanctioneaza definitiv aceasta informatie este acceptorul actiunii, care apare in cele din urma ca element-etalon apreciativ al parametrilor rezultatului actiunii.

Cand intre cele doua verigi existã concordantã, actul se încheie, si organismul trece la realizarea unui nou comportament.

Cand, dimpotriva, apare un dezacord intre cele doua verigi, este generat un nou lant de reactii ( de orientare, investigare cu o rapida si puternica influenta activatoare a scoartei cerebrale ) favorizator al alegerii unor noi comportamente pentru sinteza aferenta.

In acest fel, spectrul informatiei se largeste, se elaboreaza programe de activitate mai perfectionate.

Ideea interactiunii dinamice dintre diferitele verigi ale sistemului functional se degajã de la sine.

Este important de retinut cã, in acest sistem functional sunt implicate si unele elemente psihice.

De pilda, in primul stadiu – al sintezei aferente – intervine motivatia, memoria, etc.

Asadar, viziunea sistemica este extinsa implicit si asupra psihicului.

( Extras din Introducere în psihologie, editia a III-a, Mielu Zlate, Ed.Polirom, 2000, Iasi )