Despre timp, credinta, Guban si bunicul Paraschiv Mardale

Despre timp, credintã, Guban si bunicul Paraschiv Mardale

Scriam zilele trecute despre prietenii de pe Facebook si despre faptul cã, unii dintre ei au format un grup de rugaciune, credinciosii cei mai activi fiind aceia din Moldova, din România si in special romano-catolicii, dar alaturi de ei si ortodocsi.

De fapt, cand spun Moldova trebuie sa precizez si Bucovina, intotdeauna insa le-am considerat ca fiind impreuna, ca un continuum, si din cauza pozitiei lor geografice pe harta tarii noastre.

De-a lungul timpului, Maria mi-a trimis intotdeauna mesaje pline de caldura, de intelepciune si prietenie si nu m-a uitat.

Orasele Moldovei, Bucovinei sunt intr-adevar locuite de oameni care au nevoie de credinta si se bucura de ea, un fapt care m-a impresionat pentru ca nu am intalnit in Muntenia, in Sudul Romaniei niciodata o reala dorinta, o dorinta adevarata, o nevoie de credinta.

Suceava, Bacau, Focsani au insa oameni care cred in Dumnezeu.

Si români aflati peste granite si care traiesc si muncesc in tari straine s-au alaturat grupului de rugaciune de pe Facebook si am vazut la ei ca pastreaza contactul cu realitatile, se documenteaza, adica citesc presa si nu raman deloc in urma cu intamplarile de fiecare zi, cu evenimentele din tara ( din Romania ).

Scurta perioada de timp in care am intrat pe Facebook am avut prilejul sa vad cum in Bucovina mai exista case fara lumina electrica, extrem de modeste, insa de sarbatori pe masa crestinilor stateau totusi bucatele traditionale.

Bucovinenii isi creasera o pagina a lor si isi promovau valorile si se mandreau cu peisajele frumoase din tinutul lor.

Oamenii traiesc mai frumos decat in Sudul tarii, nu isi doresc absolut sa devina ministri, sa faca o politica, dar toti au in comun faptul ca isi iubesc radacinile.

Am mai descoperit cu interes si uimire, ca, de-a lungul timpului au existat si ardeleni care s-au refugiat din Ardeal sau din Transilvania in Moldova, unde s-au stabilit definitiv cu familia si unde au prins radacini.

Romani care traiesc in alte tari se alatura pe Facebook romanilor care au ramas la ei acasa, in tara, in ciuda dificultatilor evidente si a faptului ca Romania nu pare sa aiba loc pentru romanii ei, pentru aceasta cautand mereu alte si alte motive, argumente si motivatii.

Este cred, evident cã de bine nu pleaca nimeni de unde s-a nascut, pentru cã asa se intamplã, acolo unde te nasti esti la tine acasa.

Aici in Muntenia insa, oamenii nu par sa fie bucurosi cu ceea ce au, cum am vazut, am simtit la cei din Bucovina, din Moldova, oricat de dificil le-ar fi totusi acesti romani au in ei, o multumire, o bucurie interioara care le este specifica, care traieste in sufletul lor.

Pe cand in Sud, nu am vazut niciodata asa ceva, si daca ai o familie - cu care sa recunoastem te nasti in primul rand, adica ne nastem fiecare intr-o familie, aceasta pana sa ajungem la varsta la care ne dorim sa intemeiem o familie a noastra, noi insine - adesea poti simti, vedea numai resentimente, ura, scarba, dispret, rezerva, distanta, raceala, si chiar atunci cand aparentele par bune, in realitate nu sunt bune.

S-a intamplat de-a lungul timpului sa am ocazia sa mai schimb cateva vorbe despre familie in general cu alti oameni, si am vazut ca si altii se confrunta cu situatii mai putin fericite, de pilda cineva mi-a spus odata ca avea o matusa care nu ii era apropiata, dimpotriva, adica acea matusa nu ii dorea binele, pana acolo se poate ajunge in aceste familii, si era tot din Sudul tarii.

In sfarsit, cine are o familie adevarata, daca exista astfel de oameni care pot spune asta, sunt oameni norocosi, pentru ca o stim cu totii, nu ne alegem unde ne nastem, si nici ce rude avem.

Dar persoane conflictuale, puse pe harta, pe artag, rautacioase, pe care le simti uneori sau este vadit ca se bucura de raul tau, desi le esti ruda, iti ocupa o viata intreaga, nici nu stii cum si cand trece viata, si la urma cu ce ramai ?

Am privit cu uimire, ani in sir, cum rude care nu sunt cu adevarat prietenoase totusi nu se puteau lipsi sa nu ne caute, sa nu ne telefoneze, sigur asta s-a petrecut in trecut, totusi nu in trecutul foarte indepartat.

A ramas pentru mine un mister, de ce daca nu suporti pe cineva, daca nu simti o afectiune fireasca, omeneasca, crestina, fata de cineva care iti este ruda in plus, de ce simti nevoia sa te interesezi ce mai face, sa afli un fel de "Raport" sau "Jurnal" al vietii rudei tale pe care totusi nu o agreezi ? !

Oameni care nu puteau sa ne iubeasca, pe mine in mod cert nu m-au iubit ca sa ma raportez la mine cel mai sigur, - nu stateau totusi in pace si liniste daca nu ne sunau sa ne ureze, "la multi ani !".
Desigur, avem fiecare dreptul la parerea, la opinia noastra si aceasta este opinia mea.

Atunci cand ai rude bune, cand ai prieteni sa fim sinceri ai si o viata mai multumita, mai satisfacatoare, simti si vezi ca nu esti singur, ca esti inteles, ca esti macar cu o vorba simpla dar din inima spusa, iubit, apreciat ; in fine, simti ca ai o familie pur si simplu.

Sau ca faci parte dintr-o familie.

Desigur, fiecare dintre noi avem o perceptie a realitatii cu privire la prietenie, rudenie, sentimente adevarate si perceptia aceasta difera de la om la om cateodata.

Totusi, putem spune ca un om bun si o ruda buna, este o ruda buna si nu invers, cu titlu general.

Faptul ca nu iti poti aprecia sau iubi rudele, in cele din urma daca lucrurile raman numai in acest stadiu, nu e un lucru chiar foarte grav, desi nu este placut, insa nu am inteles niciodata de ce sa primesti de Paste sau de Craciun sau de 1 martie, sau de zile onomastice, urari de Sarbatori fericite, La multi ani, si culmea in plus cu textul standard care iti ureaza "Impliniri, belsug, fericire, si tot ce va doriti sa se realizeze".

Si aceasta an de an, in ciuda faptului cã din moment ce tot exista o comunicare, macar telefonica, persoanele care ne urau numai bine, intelegeau si aveau cunostinta de faptul cã nu intotdeauna ne merge asa de bine.
Sã nu ii dea Dumnezeu omului in viata, cate poate sa duca ! - imi vine in minte in clipa aceasta.

Ieri in presa, intamplator am deschis pagina unui ziar si un titlu mi-a atras atentia, era vorba de istoricul marcii de incaltaminte "Guban".
Bunicul meu din partea mamei, Paraschiv Mardale unica fiinta care m-a iubit neconditionat si a fost intotdeauna foarte responsabila, s-a gandit la viitorul meu, la mine si mi-a dat atat cat s-a putut numai sfaturi bune si frumoase, a avut un talent innascut pentru comert, astfel el a comercializat pantofi "Guban" si mamei pentru casatoria ei, i-a oferit in dar pantofi de mireasa marca "Guban" din cea mai fina piele, moale, catifelata si captusiti cu o piele inca si mai moale si catifelata, desi rezistenta.
Bunicul stia sa fabrice pantofi, sa ii repare, cunostea aceasta meserie.
Dar bunicul meu din partea mamei a fost si a ramas o exceptie in familie.
Bunicul meu Paraschiv Mardale s-a nascut in comuna Piatra, in judetul Teleorman, la 8 octombrie 1907, insa de la o varsta frageda inca, a plecat la oras si a invatat o meserie, dupa ce a trait si in alte orase, cel putin intr-unul, s-a stabilit definitiv la Bucuresti cu familia lui, cu bunica si mama.
Mama imi povestea cã ea a crescut intr-o localitate numita Cristian, langa Brasov, dar mai intai de toate am aflat cã ar exista doua localitati cu denumirea Cristian in Romania, si una din ele se afla langa Sibiu, iar cealalta se afla langa Brasov.
Mai demult, intelesesem ca mama a crescut langa Sibiu, la Cristian, dar in cele din urma se pare ca a trait cu parintii ei la Cristian, acel orasel de langa Brasov, deci nu langa Sibiu.
Si cei pe care i-a iubit bunicul meu, din pacate nu l-au iubit, au acceptat atentia, grija lui, iubirea lui pentru ei, admiratia lui, ca fiind ceva natural ce li se cuvenea, la fel ca si timpul pe care bunicul de-a lungul vietii sale, l-a cheltuit si petrecut cu ei si aceasta, spre binele lor, pentru ca ii iubea, ii aprecia, era mandru ca erau ai sai, familia lui, neamul sau.
Pacat ca nu a fost reciproc si am impresia ca totusi, ADN-ul nu se prea transmite, asa cum am invatat noi pana astazi !
Cate unul din familie a fost fata de bunicul, - intr-adevar, de fapt a fost cred numai unul acela, - dornic sa il ajute, un sprijin in unele circumstante ( de pilda cand bunicul s-a luptat cu boala ), insa de iubit nu l-a iubit.
Pesemne a apreciat ca are o datorie morala fata de bunicul si a inteles sa i-o rasplateasca, dar sentimente adevarate de dragoste, de apreciere, de recunostinta, - emotional vorbind, nu a avut.
Bunicul a avut dragoste de viata instinctiva, i-a placut viata si desi a trait in Romania unde s-a si nascut si a avut de infruntat evenimentele dramatice cum au fost razboaiele mondiale, sau desi a trebuit sa infrunte viata nu mereu usoara, bunicul meu intotdeauna s-a indreptat si orientat spre viata.
Desi a trait greu ultimii ani, destul de numerosi, de singuratate, dupa decesul bunicii, pana la capat a ramas un om dornic sa faca lucruri frumoase si bune, dornic sa fie util, sa ajute cum poate.
Aceasta era firea lui pur si simplu.
Si astazi, adesea ii simt lipsa bunicului pentru ca era o prezenta tonica, se desprindea din el, degaja un aer tonic, o bucurie adanca de a trai si s-a luptat in ultimii ani si cu boala, cu cancerul si nu i-a fost usor.
Ieri am citit plina de curiozitate articolul despre Istoria fabricii si marcii "Guban" din Timisoara.
Prin anii 1997, 1999, si in alti ani, in fine, in baza abonamentului la biblioteca si sono-videoteca Institutului Francez din Bucuresti, un abonament anual, am imprumutat cateodata casete video cum mai existau inca pe atunci - ma intreb daca azi au mai ramas, nu am mai fost pe acolo de mult - cu filme frumoase documentare pe teme diverse, foarte diferite, si exista si o colectie de filme care prezentau tinuturile Frantei, regiunile, orasele si traditiile lor, mestesuguri care se pastreaza si azi raspandite in trecut in orase si care faceau faima orasului, chiar a tinutului, filmul iti arãta cum se lucreaza manual, confectioneaza, fabrica pantofi, orologii, si alte lucruri.
Astfel am gasit un film in care se arãta - da, cred ca acolo l-am vazut - cum in Europa mai exista inca, desi putini, oameni care fabrica manual pantofi, incaltaminte.
Mai exista cateva orase in care se confectioneaza incaltaminte manual si numai la comanda, cateva bucati, adica nu industrial.
Incaltamintea confectionata manual este mult mai dorita, cautata, mai rezistenta, mai frumoasa, lucrata cu mai multa atentie, intrucat cizmarul lucreaza cu mainile sale incaltamintea, pantoful, fiecare operatiune fiind manual executata.
Cu minutiozitate si atentie si cu mult talent, cu aplecare, cei care lucreaza pantofi au multa satisfactie si ofera o adevarata bucurie si satisfactie si celor care sunt adeptii incaltamintei confectionate manual.
Pentru cã au ajuns sa fie rari acesti oameni in Europa, acesti cizmari care realizeaza aproape opere de arta, ei sunt cautati, si pretul incaltamintei fabricate astfel este intr-adevar mai ridicat, insa incaltamintea este si mai frumoasa si mai fina, si nu deranjeaza la purtare piciorul, nu iritã, nu provoacã rani, piciorul, pielea se simt confortabil in astfel de pantofi, si pe de alta parte este si mai durabila.
Pesemne, creatorii de incaltaminte fabricata manual au secretele lor !
Articolul sau reportajul despre fabrica de incaltaminte "Guban" il puteti lectura pe pagina mediafax.ro la rubrica "Social", accesand acest link :
http://www.mediafax.ro/social/reportaj-guban-cladita-de-un-om-ce-abia-stia-sa-scrie-pantofi-pentru-sophia-loren-si-elena-ceausescu-10714666
Si acum, sa va arat un mesaj frumos pe care l-am primit de la Maria Cuciulãteanu, o bunã catolicã, pe 26 aprilie 2012, adica in urma cu aproape un an de zile :

"Bei o cafea cu mine ?

Un profesor de filosofie stãtea în fata clasei având pe catedrã câteva lucruri.

Când ora a început, fãrã sã spunã un cuvânt, a luat un borcan mare gol, pe care l-a umplut cu mingi de tenis.

I-a întrebat pe studenti dacã borcanul este plin si acestia au convenit cã era.

Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor.

Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de tenis.

I-a întrebat din nou pe studenti dacã borcanul era plin iar acestia au fost de acord cã era.

Profesorul a luat dupã aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan.

Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul.

I-a întrebat din nou pe studenti cum stãtea treaba iar acestia au rãspuns în cor "pliiin"!

Profesorul a scos de sub catedrã douã cesti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de aceastã datã definitiv.

Studentii au râs...

Dupã ce hohotele s-au domolit, profesorul spus:

"Acum as dori sã întelegeti cã acest borcan reprezintã viata voastrã.  

Mingiile de tenis reprezintã lucrurile importante pentru voi: familie, copii, sãnãtate, prieteni si pasiunile voastre.  

Dacã totul ar fi pierdut în afarã de acestea, viata voastrã ar fi tot plinã.

Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteazã pentru voi: serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mãrunte.

Dacã veti începe cu nisipul, nu veti mai avea unde sã puneti mingile de tenis si pietricelele.

La fel si în viatã, dacã îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodatã timp pentru lucrurile importante pentru tine.

Acordã atentie lucurilor importante pentru fericirea ta.

Joacã-te cu copiii, iesi cu sotia în oras la cinã, joacã tenis, vei avea suficient timp altã datã sã faci curat sau sã repari cine stie ce dispozitiv.

Ai, în primul rând grijã de mingiile de tenis, ele conteazã cu adevãrat.

Stabileste-ti prioritãtile, restul e doar nisip..."

Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele douã cãni de cafea.

Profesorul a zâmbit:

"Mã bucur cã întrebi asta, ele vor doar sã arate cã, oricât de plinã ar pãrea viata ta, e loc întotdeauna pentru douã cãni de cafea, împreunã cu un prieten."

Împãrtãseste acest mesaj cuiva drag, ... eu tocmai am fãcut-o."