Hipnoza
Teorii explicativ-interpretative ale hipnozei
( 1 ) Teoria disocierii psihice
A fost elaborata si sustinuta de Ernest Hilgard ( 1977 ; 1978 ; 1980 ) si are la baza modelul teoretic al sistemelor.
Hilgard considerã cã existã diferite sisteme care, sub raport functional pot deveni oricand dominante.
Fiecare sistem este separat de altul, dar fiecare poate deveni la un moment dat dominant in raport cu celelalte.
Functia fiecarui sistem este de a le controla si a le coordona pe celelalte.
Existã chiar si o “ierarhie” flexibila a sistemelor, unul dintre ele fiind la un moment dat sistem “executiv central” ( Eul ).
Nu intotdeauna insa sistemele actioneaza coordonat, dimpotriva, intre ele pot exista disocieri functionale, asa incat individul traieste aproape concomitent o “experienta duala”.
Un experiment imaginat de Hilgard este deosebit de interesant.
Subiectii trebuiau sa tina mâna stanga in apã rece, iar cu mâna dreapta urmau sa scrie tot ce le venea automat in minte [ * este aratata o figura in curs ].
In stare de hipnoza adanca, li s-a sugerat cã nu vor simti durerea produsa de apa rece, desi vor tine mâna stanga un timp indelungat in vasul respectiv.
Totodata, li s-a sugerat prin hipnozã cã nu trebuie sa acorde nicio atentie mâinii drepte, sa nu fie interesati de ceea ce vor nota cu ea.
Rezultatele au fost surprinzatoare : in timpul hipnozei, durerea dispare din punct de vedere subiectiv, dar se pastreaza corelatele ei fiziologice.
Subiectul relateaza verbal cã nu simte durerea la mâna stanga, dar scrie automat cu mâna dreapta cã o simte.
Explicatia ar reprezenta-o, dupa Hilgard, existenta unor disocieri intre diversele sisteme ale personalitatii, deci perturbarea sistemului de control exercitat de subiect, ca urmare a coexistentei unor tendinta opuse.
Se pare cã, in timpul hipnozei subiectul este si un “observator ascuns”, care poate inregistra o serie de fenomene in ciuda sugestiei hipnotice.
( 2 ) Teoria interpretãrii rolului
Îsi are geneza în cercetãrile psihosociale efectuate de catre Sarbin ( 1972 ), care considera cã multe aspecte ale comportamentelor umane, inclusiv ale comportamentelor hipnotice, pot fi interpretate ca expresii ale intruchiparii unor roluri.
In hipnoza, subiectii accepta rolul de hipnotizati si, ca urmare, se supun tuturor prerogativelor ce decurg din el, si din propria lor imagine asupra a ceea ce inseamna sa fii subiect hipnotizat.
Individul se identificã cu rolul ce i se sugereaza ( fapt care explicã regresiile in varsta in timpul hipnozei ), se adanceste si se pierde pe sine in rolul sugerat ( ceea ce explicã unele conduite aberante prezente in timpul hipnozei ).
Cu cat subiectul dispune de abilitati dramatice si actoricesti mai mari, cu atat hipnotizabilitatea sa este mai mare.
Aceasta teorie, desi probata si experimental, lasã deschise o serie de probleme : de ce uneori subiectii reusesc sa interpreteze rolul de hipnotizat si alteori nu ?
De ce unii il pot interpreta, iar altii nu ?
Cum se realizeaza transpunerea in rol in cazul fenomenelor de autohipnotizare, sau de producere spontana a hipnozei ?
( 3 ) Teoria hipnozei ca o comutare la nivel emisferic
Teoria disocierii psihice i-a condus pe unii autori ( Sperry, 1985 ; Tranel si Damasio, 1985 ; MacLeod-Morgan, 1982 ) spre legarea hipnozei de diferentele functionale existente intre cele doua emisfere cerebrale, ea constand in activarea emisferei drepte si dezactivarea emisferei stangi.
O asemenea ipoteza se bazeaza pe existenta in timpul hipnozei, a unor reactii si comportamente ce sunt caracteristice emisferei drepte ( modificari ale perceptiei spatiale, sugestibilitate, creativitate, tolerantã la ambiguitate, predominanta imaginilor etc. ).
Cum insa localizarea cerebrala a multor functii psihice este departe de a fi exactã, se opineaza cã ar fi prematurã definirea hipnozei ca o comutare la nivel emisferic ( Unestähl, 1987 ).
( 4 ) Teoria comportamentalã
Teoria interpretarii rolului a primit o larga acceptare din partea lui Theodore Barber ( 1974 ), care, pornind de la ea, formuleaza o Teorie comportamentala asupra hipnozei.
El considerã hipnoza un produs al gradului de sugestibilitate a individului, al atitudinilor, motivatiilor si expectatiilor acestuia, toate acestea putand fi masurate cu ajutorul unor scale.
Comparând reactiile subiectilor supusi hipnozei, cu reactiile unor subiecti aflati in stare de veghe, deci nesupusi hipnozei, el observã si la acestia din urma reactii specifice hipnozei.
Se poate trage concluzia cã nu diferentele de stare genereaza reactiile, ci gradul de sugestionabilitate si de motivare a individului.
Un subiect aflat in stare de veghe, daca are atitudini, motivatii si expectatii favorabile fata de situatia test, daca este capabil sa-si imagineze cele spuse de experimentator, poate obtine performante asemanatoare subiectilor intr-o stare hipnotica.
Multe fenomene specifice hipnozei :
- ( amnezia,
- analgezia,
- catalepsia,
- regresia hipnotica )
pot fi provocate si fara hipnoza, cu conditia ca subiectul sa fie instruit in prealabil, pentru a-si putea reprezenta cele sugerate.
Se recunoaste usor in aceasta conceptie schema traditionala S – R practicata de behaviorism.
Consecinta extrema a acestei conceptii, o constituie renuntarea la termenii “stare hipnotica” sau “hipnoza”.
De altfel, Barber pune cuvantul hipnoza intre ghilimele si il inlocuieste cu cel de “motivatie pentru indeplinirea sarcinii”.
El pierde din vedere faptul ca, dupa o procedura hipnotica se constatã prezenta unor reactii, care in niciun caz nu pot fi intalnite la subiectii nehipnotizati.
De asemenea, chiar daca se obtine cresterea motivatiei pentru sarcina, uneori subiectii se angajeaza artificial si complezent in sarcina.
“Motivarea pentru sarcina” poate “mima” comportamentul hipnotic, dar nu se identifica cu el.
In sfarsit, este greu de crezut cã o operatie chirurgicala s-ar putea efectua doar creand o motivatie pozitiva pacientului.
Fiind diametral opuse, teoriile asupra hipnozei nu pot fi reconciliate, de aceea hipnoza ramane inca pentru multi cercetatori un fenomen putin cunoscut, desi “remarcabil” ( Wortman, 1985, p 349 ).
Mai recent, un asemenea punct de vedere a fost combatut sustinandu-se cã, desi persista controverse considerabile referitoare la natura hipnozei, nicio alta problema nu-i separã pe teoreticieni in tabere opuse.
Dimpotriva, toate diferentele trec dincolo de aparenta distinctie, pozitiile teoretice in legatura cu unele probleme putand fi in realitate descrise ca “puncte ale unui continuum” ( Kirsch si Lynn, 1995, p. 846 ).
Nu este mai putin adevarat cã o serie de intrebari persista.
Iatã câteva, prezentate de cei doi autori citati :
( 1 ) Existã o stare hipnotica unica ce dã nastere experientelor subiective modificate produse prin sugestie ?
( Clinicienii cred ca da, cã hipnoza este o stare unicã cu proprietati cauzale.
Alti autori se indoiesc, deoarece n-au fost descoperite caracteristicile generale si valide ale transei hipnotice. )
( 2 ) Poate fi modificata responsivitatea hipnotica ?
( Fara indoiala cã da, numai cã acest lucru este posibil in laborator, or, ar fi interesant de demonstrat cã este posibilã si translarea castigurilor prin antrenament, in rezultate clinice pozitive si in situatiile reale ).
( 3 ) Produce hipnoza schimbari importante in procesarea informatiilor ?
( S-a presupus cã da ; mai mult, s-a observat cã subiectii hipnotizati proceseazã informatia mai holistic, cu un efort redus si cu o accentuatã automaticitate decat cei nehipnotizati, numai cã aceasta ipoteza “meritã o mai mare atentie si o evaluare mai atenta” ).
( 4 ) Este structura comunicãrii un determinant important al responsivitatii hipnotice ( care sunt mai eficiente, sugestiile imaginative formulate pasiv – “mâna ta se va ridica deasupra mesei” – sau cele formulate activ – “ridicã-ti mâna deasupra mesei” ? ;
Ipoteza ericksonianã potrivit careia sugestiile directe, specifice, asemanatoare comenzilor ar fi mai putin eficiente decat sugestiile indirecte, ambigue sau permisive – nu a fost sustinuta de evidente disponibile ).
( 5 ) Care este efectul clinic al adaugarii hipnozei la psihoterapie ?
( Se pare ca efectul este relativ general si foarte substantial, totusi, raman de solutinat o serie de probleme : pentru ce pacienti ? cu ce probleme ? ).
( 6 ) Care sunt substraturile fiziologice ale hipnozei ?
( Aceasta problema trebuie subdivizata in trei sarcini separate :
- identificarea fenomenelor fiziologice specifice, prezente la subiectii hipnotizati si absente la cei nehipnotizati ;
- descoperirea, dupa corelatele fiziologice, a diferentelor individuale dintre subiectii hipnotizati ;
- descoperirea substraturilor fiziologice ale raspunsurilor la sugestie )
( vezi Kirsch si Lynn, 1995, pp 854-856 ).
( Extras din Introducere în psihologie, editia a III-a, Mielu Zlate, Ed.Polirom, 2000, Iasi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu