Abordarea sistemicã si sinergeticã a psihicului ( 2 ) Psihologia consonantistã, Stefan Odobleja

Abordarea sistemicã si sinergeticã a psihicului ( 2 )

Psihologia consonantistã, Stefan Odobleja

Abordarea sistemicã a psihicului uman a fost impusã de :

1. Teoria informatiei,
2. de Ciberneticã, si mai ales
3. de Teoria generalã a sistemelor ( TGS ).

( 1 ) Teoria informatiei :

Teoria informatiei, la care ne-am referit si in capitolul V, prin conceptul de informatie propus, impreuna cu corelatele ei ( cantitatea de informatie, redundanta, etc. ) a facilitat elaborarea unei viziuni holiste asupra psihicului.

Totodata, ea a permis intelegerea mai clara a caracterului informational, deci nesubstantial, al psihicului.

Informatia, desi greu de definit, nu este un lucru, ea nu circulã pe un fir, nu iese din gurã si nu traverseaza camera.

Pentru un chinez, in absenta unui interpret si neintelegand limbajul nostru, tot ceea ce spunem reprezinta zgomote.

Informatia este deci esentialmente, o relatie intre mai multe entitati ce se aflã in stare de constrângere sau de interactiune reciproca, susceptibila de a fi canalizatã de-a lungul diverselor transformari, mentinandu-si insã o invariantzã ( vezi Morin si Piattelli-Palmarini, 1974, vol. III, p. 152 ).

In aceeasi lucrare, Solomon H. Katz isi exprimã parerea cã, modelul explicativ reiesit din Teoria informatiei poate fi folosit intr-un sens euristic si analogic, si nu intr-un sens formal.

“Mi se pare, sustinea el, cã nu putem sa formalizam modelele Teoriei informatiei si nici sa le utilizam in sensul unei predictibilitati” ( ibidem, p. 151 ).

Asemenea temeri au fost insa infirmate de evolutia cunoasterii stiintifice.

Faptul cã, prin intermediul Teoriei informatiei putem studia modul in care un sistem intrã in contact cu altul, modul in care diverse constrângeri biologice – ( date de organizarea sistemului nervos central ) – limiteaza seria adaptãrilor posibile ale matricei socio-culturale, are mare importanta pentru explicarea sistemicã a psihicului, acesta din urmã integrându-se el insusi in sirul factorilor constrângãtori, sau facilitatori ai evolutiei umane.

( 2 ) Cibernetica :

( 2 ) Aparitia Ciberneticii ca stiintã a “controlului si comunicarii la animal si la o masina”, cum a definit-o insusi Norbert Wiener ( 1894 – 1964 ), creatorul ei, a avut un impact puternic asupra dezvoltarii gandirii stiintifice si filosofice din a doua jumatate a secolului XX.

Desi principiile teoretice ale noii orientari sunt cuprinse in lucrarea Cibernetica, publicata de Wiener in anul 1948, aceasta nouã stiintã nu este rodul unei singure minti, ci, asa cum insusi Wiener recunoaste in capitolul introductiv al cartii sale, ea este o operã colectivã, “rezultatul a mai bine de zece ani de cercetari intreprinse impreuna cu alti oameni de stiinta”.

La eforturile lui Wiener s-au asociat neurologul Arthuro Rosenblueth, coleg si colaborator al lui Walter Cannon, fizicianul Manuel Sandoval Vallarta, matematicienii R. A. Fisher si S. E. Shannon, logicianul Walter Pitts, psihologul Kurt Lewin, antropologul Margaret Mead, etc. ( vezi Wiener, 1963, pp. 5 – 39 ).

Cibernetica propune o serie de concepte operationale, cu ajutorul carora pot fi intelese cele mai diverse masini, inclusiv cele biologice si sociale ( vezi Moles, 1972 ).

Ea introduce notiunile de :

1. reglare si
2. deviatie,
3. cele de control, si
4. programare.

Cea mai importanta este insa notiunea de “conexiune inversã” ( feed-back-ul ) cu diversele sale varietati ( feed-back-ul negativ, care anuleaza orice deviatie de la normã ; feed-back-ul pozitiv, care, dimpotriva, creste deviatia ).

Cibernetica generalizeaza raporturile implicate in autoreglarea organismelor vii, sau a organismelor nevii ( automate ), recurge la exprimarea lor formalizatã pe baza matematicilor superioare, la modelarea tehnica a functiilor si activitatilor organismelor vii, tocmai in virtutea unor legitati generale.

Toate acestea nu puteau fi facute fara sprijinul Psihologiei.

Dar, din colaborarea Ciberneticii cu Psihologia a iesit imbogatita nu doar cibernetica, ci si psihologia, care a fost nevoita sa-si revizuiasca si uneori chiar sa-si modifice viziunea asupra psihicului.

S-a surprins astfel mai bine, natura informationala a psihicului, si mai ales caracterul lui integrator-sistematic.

Infuzia ciberneticii in alte domenii ale cunoasterii a dus foarte curand, la aparitia unor noi stiinte :

1. biocibernetica,
2. neurocibernetica,
3. cibernetica economica, si
4. cibernetica sociala,
5. iar in anii ’70, cibernetica psihologica.

( 3 ) Teoria generala a sistemelor :

Teoria generala a sistemelor este o altã orientare teoreticã, ce a reprezentat una dintre premisele fundamentale ale introducerii viziunii sistemice in Psihologie.

Ludwig von Bertalanffy ( 1901 – 1972 ), creatorul Teoriei generale a sistemelor, a facut apel la Psihologie, din care si-a extras argumentele pentru a-si ilustra ideile.

In centrul preocupaior sale se aflã conceptul de sistem.

Dupa Bertalanffy, sistemul este orice ansamblu de elemente aflate intr-o interactiune ordonatã ( non-intamplatoare ).

Definitia atrage atentia asupra faptului cã, esentialã este nu latura substantial-calitativã a elementelor, ci configuratia si relatiile determinate dintre ele.

Totodata, definitia sugereaza cã notiunile de sistem si de element sunt mobile, modificabile : ceea ce, intr-un cadru de referintã este element, intr-un alt context apare ca sistem, si invers.

Importanta este deci, nu pozitia de sistem sau de element, ci relatia, interactiunea si interdependenta lor.

Totusi, scopul cercetarii stiintifice il constituie sistemul, cu particularitatile si legitatile lui ireductibile.

Elementul devine semnificativ numai in relatie cu alt element.

Luat in sine, el capãtã semnificatie numai daca il considerãm tot ca sistem, ca ansamblul altor interactiuni si interdependente realizate la alt nivel.

Elementele se asociaza in “subsisteme”, iar subsistemele legate si corelate intre ele formeaza “sistemul”.

Senzatiile, perceptiile, gandirea, memoria asociate intre ele formeaza subsistemul cognitiv ; acesta, corelat cu subsistemul afectiv, cu cel motivational si volitiv, formeaza sistemul de personalitate.

La randul lui, sistemul de personalitate devine subsistem, in raport cu sistemul social.

Daca in metodologia asociationistã, elementul descrie ceva ultim, indivizibil, in tratarea sistemicã el este ceva relativ, aflat in relatii de apartenentã sau de incluziune fata de altceva.

Bertalanffy vorbeste insa nu de sistem in general, ci de un anumit tip de sistem, si anume despre cel deschis.

Notiunea de “sistem deschis” este capitala, deoarece prin ea se stabileste o punte intre termodinamic si biologic, se orienteaza cercetarile intr-un sens dinamic si relational.

Sistemul este deschis in sensul cã, lasã sa patrunda in sine, o serie de elemente – ( materiale, energetice, informationale ) – care ii pot modifica configuratia interioara.

Relatia sistemului cu ecosistemul asigurã insasi “viata” sistemului.

Lucrul acesta este atat de evident in cazul psihicului, incat nici nu ar mai trebui comentat.

Arãtam intr-un alt capitol cã psihicul in afara unor relatii nici nu existã, el fiind prin excelentã, o formã a vietii de relatie.

Cu mult inainte de Wiener si L. von Bertalanffy, cel care a atras atentia asupra caracterului de sistem al psihicului, a fost medicul român Stefan Odobleja ( 1902 – 1978 ).

In 1938 – 1939, Stefan Odobleja publica in limba francezã douã volume intitulate Psychologie consonantiste ( Psihologia consonantistã ).

Nemultumit de psihologia timpului sãu, care era, dupa propria-i marturisire, “brutã si indigestã, lipsitã de unitate si imbucatatita, greoaie si impurã, amorfã si difuzã, descriptivã si amãnuntitã, pulverizatã si diluatã, confuzã si amestecatã, anarhicã si dezordonatã, inconsecventã si contradictorie”, ( Odobleja, 1982, p. 54 ), - autorul român propune un nou tip de Psihologie, denumit “psihologie consonantistã”.

Prin adjectivul “consonantistã”, Odobleja desemneaza tendinta specificã diferitelor tipuri de sisteme, deci si sistemului psihic, catre o stare de organizare internã si catre una de echilibrare cu mediul inconjurãtor.

Consonanta reprezintã o actiune cu caracter reglator, atat intre elementele componente ale sistemului, cat si intre sistemul respectiv si alte sisteme, exterioare lui.

Or, pentru a putea ajunge la un asemenea rezultat, sistemul dat trebuie sa comunice cu exteriorul, sa intretina schimburi ( energetico-informationale ) cu exteriorul, sa-si elaboreze chiar un model interior al mediului extern.

Pe scurt, sistemul trebuie sa interactioneze cu alte sisteme.

Aceasta interactiune presupune, pe de o parte, dependenta sistemului de exterior ( de ceea de “intrã” in el ), pe de alta parte, afirmarea unei finalitati proprii sistemului dat ( prin ceea ce “iese” din el ).

Intre verigile de “intrare” si verigile de “iesire” ( termeni folositi ca atare de Odobleja ) este introdusa relatia de tip circular, aceasta nefiind altceva decat “conexiunea inversã”.

Iata deci cã Odobleja este cel care introduce pentru prima data notiunea de conexiune inversã, ca o lege universala, cautand sa o identifice in fenomenele fizice, psihice, sociale, morale.

Odobleja “nu numai cã este un precursor al Ciberneticii, dar are si prioritatea mondialã a ideii unei cibernetici generalizate” ( Draganescu si Golu, 1982, p 7 ).

Odobleja este primul care defineste psihicul ca sistem.

“Psihicul este un sistem constituit din multiple elemente dinamice reversibile asociate” ( ibidem, p. 77 ).

Conexiunea inversã, numita de Odobleja fie “cerc vicios”, fie “legaturã reversibilã”, este apoi identificata in diferite procese psihice.

“Afectivitatea este un cerc vicios subordonat direct marelui cerc vicios : viata.

Cunoasterea este un mic cerc vicios subordonat nemijlocit afectivitatii si, prin intermediul acesteia, vietii” ( ibidem, p. 107 ) [ ... trimitere la o figura din carte ].

Sunt surprinse aici, nu doar relatiile de reversibilitate specifice diferitelor fenomene psihice, dar si cele de subordonare a unora in raport cu altele, implicit de ierarhizare a lor.

Din pacate, cele doua volume de Psihologie consonantistã publicate de Odobleja, desi in limba francezã, din cauza razboiului nu au fost suficient cunoscute si apreciate.

Abia relativ recent, opera stiintifica a lui Odobleja a fost tradusa si publicata si in limba românã, fapt ce a permis raspandirea ideilor autorului.

Oricum, contributia lui Odobleja la abordarea sistemica a psihicului ramane un punct central de referinta in Psihologie.

In ciuda faptului cã Teoria informatiei, Cibernetica si Teoria generala a sistemelor au jucat un mare rol in reconsiderarea obiectului de cercetare al multor stiinte, inclusiv al Psihologiei, chiar a viziunii asupra omului, ele sunt, cel putin in opinia unor autori, limitate.

In anul 1972, la Centrul International de Studii Bioantropologice si de Antropologie Fundamentala ( devenit Centrul Royaumont pentru o Stiinta a Omului ) a avut loc Colocviul pe tema “Unitatea omului”.

Cu acest prilej, savanti renumiti din Europa si America, antropologi, sociologi, psihologi, pedagogi, medici, lingvisti au prezentat comunicari si s-au angajat in dispute aprige, asupra temei prouse spre discutie.

S-a ajuns la concluzia cã o viziune unitarã asupra omului implicã nu doar delimitari, restrangeri spre specific, ci si deschideri spre alte domenii, cum ar fi domeniul bioantropologiei, cel al ciberneticii, etc.

Numai cã, o asemenea deschidere ar atrage dupa sine noi reductionisme, ceea ce inseamna cã ea insasi ar trebui depasita.

Edgar Morin, coordonatorul lucrarilor colocviului, considera cã deschiderea bioantropologicã presupune trecerea dincolo de cibernitism si sistemism, in sfarsit, cã problema unitatii si specificatii omului ar presupune o epistemologie, o logica si o teorie de inalta complexitate.

Savantul francez se lanseaza apoi intr-o severa critica la adresa Teoriei informatiei, a ciberneticii si a Teoriei generale a sistemelor.

Desi Teoria informatiei, prin notiunea de informatie, care este astazi la fel de centrala in biologie, cum este notiunea de energie in fizica, a adus contributii importante, lasã o serie de probleme deschise.

Informatia este astazi, spunea Morin in anul 1972, “o notiune-problemã, nu o notiune-solutie”.

Informatia nu este decat o fatetã a unui fenomen care are multiple fatete, numite fie negentropie, fie autoorganizare, fie pur si simplu “viatã” sau “viu”.

Informatia relevã doar un aspect limitat si superficial al unor fenomene mult mai generale si mai complexe, ea nu este un “concept terminus, ci unul de pornire”.

La fel stau lucrurile si cu cibernetica, aflata in imposibilitatea de a se ridica la nivelul complexitatii biologice, sau al celei antroposociologice, fapt care face ca ea sã fie “radicalmente insuficientã”.

Cat priveste Teoria generala a sistemelor, aceasta nici nu existã cu adevarat, ea este mai degraba o vulgarizare decat o teorie.

Existã, credea Morin, un “gigantic vid conceptual intre notiunea de sistem deschis, si realitatea celui mai elementar sistem viu”.

Se uitã teoria veritabila a fenomenelor autoorganizatoare, adica “autoproducerea permanenta a sistemului viu sau social, autoproducerea structurilor organizationale ale masinalitatii si animalitatii ( decizii, alegeri, comportamente variabile fata de mediu )”.

O asemenea teorie, spunea el in continuare, nu se acompaniaza cu o logica a complexitatii, cu alte cuvinte cu o “conceptie capabila sa sesizeze dezordinea, zgomotul, antagonismele, concurenta in fenomenele organizationale, o logica deschisa la indeterminarile relative si la teoriile posibile”.

Logica viului este mult mai complexa decat logica ideilor noastre despre viu ; logica ideilor este un produs secundar, un subprodus al logicii vietii ( vezi Morin si Piattelli-Palmarini, 1974, vol. III, pp. 271 si urm. ).

Si alti autori impartasesc puncte de vedere, oarecum asemanatoare.

Daca Buckley, pionierul sistemismului in Sociologie, vedea in integrarea conceptelor teoretice reiesite din Teoria informatiei si ciberneticã, cheia depasirii alternativelor bioantropologice, Jacques Monod se intreba daca nu cumva aceasta teorie, atat de seducatoare in “holismul” ei, care integreaza totul, dar intr-o maniera vaga, ar ramane in final fara interes ? !

Multe dintre aceste puncte de vedere sunt exagerate, desi justificate.

Sa nu uitam ca ele au fost emise intr-o perioada cand fata de cibernetica se mai pastra o oarecare rezerva, iar Teoria generala a sistemelor se afla la inceputurile constituirii ei.

Ele atrag atentia asupra unor pericole ale preluarii necritice a diverselor idei valoroase emise in cele trei domenii.

Si totusi, o intrebare persistã : daca deschiderea teoretica a unor stiinte ( antropologia, sociologia si, evident, psihologia ) catre Teoria informatiei, Cibernetica si Teoria generala a sistemelor impune, asa cum afirma Morin, trecerea dincolo de cibernitism si sistemism, unde ne putem astepta sa ajungem ?

Parerea noastra este cã, in loc de a merge “dincolo de...”, mai nimerit ar fi sa ne reintoarcem la interiorul fiecarei stiinte in parte, si sa vedem daca nu cumva, propria ei evolutie furnizeaza argumnte in favoarea elaborarii viziunii sistemice.

( Extras din Introducere în psihologie, editia a III-a, Mielu Zlate, Ed.Polirom, 2000, Iasi )