Hipnoza, stare de somn sau stare de veghe ?
In ce priveste natura psihica a hipnozei, asistãm la diversificarea conceptiilor, pana la polarizarea lor.
In momentul de fata s-au conturat douã asemenea conceptii opuse.
Una dintre ele, destul de raspandita si sustinuta de marea majoritate a cercetatorilor, este cea care considerã hipnoza o stare de somn partial, un somn incomplet.
In sprijinul acestui punct de vedere se aduc diverse argumente.
De pilda, se recurge chiar la argumente de ordin lingvistic.
Termenul de “hipnozã”, introdus de James Baird in secolul trecut ( 1845 ), vine din grecesul hypnosis, care inseamna somn.
Mai importante decat argumentele lingvistice sunt argumentele fiziologice.
Cu multi ani in urmã, Pavlov emitea ipoteza verificata si experimental, cã hipnoza s-ar datora inhibãrii anumitor zone corticale.
Numai cã aceasta inhibitie nu este generalizata, ci partiala, deoarece pe scoarta cerebrala se pastreaza in focar de veghe.
Concluzia lui Pavlov era cã somnul obisnuit si hipnoza au la baza un mecanism comun – inhibitia – si ca, prin urmare, cele doua fenomene sunt asemanatoare.
Aceasta concluzie a fost imbratisata de multi cercetatori.
Ea nu este insa atotcuprinzatoare, dupa cum s-ar putea crede la prima vedere.
Cercetarile bioelectrice ale creierului au probat cã, in timpul hipnozei nu sunt prezente undele electroencefalografice specifice starii de somn.
Pe de altã parte, cercetãrile experimentale au demonstrat cã in hipnozã inhibitia cortexului nu este partiala, ci generalizata.
Inhibitia “poate fi extinsã asupra intregului cortex si adancita in asa masura, incat se poate ajunge intr-o veritabila stare de narcoza, din care individul nu mai poate fi trezit prin stimuli sonori si in care nu mai simte stimulii durerosi, astfel incat in asemenea stari se pot practica si interventii chirurgicale” ( Popoviciu et al. , 1972, p. 134 ).
In sprijinul punctului de vedere potrivit caruia hipnoza ar fi o stare – fie si partiala – de somn, sunt aduse si argumente de ordin comportamental : in trecerea la starea hipnotica si in timpul ei, individul are un aspect somnolent, stã cu ochii inchisi, iar in iesirea din transa hipnotica manifestã comportamente asemanatoare “trezirii” din somn.
La polul opus se amplaseazã acei autori care afirmã cã hipnoza nu este somn, ci o stare psihica apropiatã de starea de veghe, de fapt o alta expresie, mai aparte, mai speciala, a starii de veghe.
Doua argumente sunt invocate in sprijinul acestei conceptii.
Unul este de ordin neurofiziologic : inregistrarile curentilor bioelectrici din creier atestã prezenta in timpul starii de hipnoza, a undelor prezente si in starea de veghe.
Traseele EEG aparute in timpul hipnozei sunt specifice starii de veghe, si nicidecum starii de somn.
Un alt argument este de ordin psihologic : performantele obtinute in timpul hipnozei nu diferã calitativ de cele din timpul starii de veghe.
Dupa opinia noastra, hipnoza este o stare modificatã a constiintei amplasatã intre starea de veghe si starea de somn, insa mai aproape de starea de veghe decat de starea de somn.
Faptul cã hipnoza este o stare de constiintã modificatã, nu credem cã ridicã nicio problemã.
Ramane sa demonstram cã celelalte doua afirmatii facute, si anume cã ea “se aflã amplasata intre starea de veghe si somn”, dar “mai aproape de starea de veghe”.
In demonstrarea primei afirmatii recurgem la un argument de ordin logic, si la altul observational.
Dacã am compara hipnoza cu somnul si am constata cã între ele existã numai asemanari, atunci am fi siguri cã hipnoza este o stare de somn ; in realitate, intre hipnozã si somn existã si asemanari, si deosebiri.
Astfel, ambele pot fi induse prin folosirea stimulilor fizici sau comportamentali ; ambele presupun o serie de modificari vegetative ; ambele se caracterizeaza prin ingustarea campului constiintei, desi cu variatii de la una la alta, dar in somn se intrerupe relatia si legatura subiectului cu realitatea, in timp ce in hipnoza aceasta este pastrata, individul hipnotizat auzind comenzile ce i se transmit, si reactionand prin diverse comportamente la sugestiile ce i se dau ; in somn apare hipotonia musculara, in hipnoza activitatea motorie se intensificã, asistandu-se chiar la o hipertonie musculara.
“Somnul este o punere in repaus a personalitatii, hipnoza si catalepsia reprezinta o alterare a personalitatii” ( Baruk, 1988, p. 71 ).
Acelasi lucru este valabil si pentru comparatia hipnozei cu veghea : daca intre ele ar exista numai asemanari, atunci n-am avea nicio indoiala cã hipnoza este o stare de veghe.
Cum intre ele existã si asemanari, si deosebiri, este evident cã hipnoza este o stare intermediara intre veghe si somn.
Cei mai multi autori ( Hilgard, 1965 ; Ruch, 1973 ; Kihlstrom, 1985 ) au pus in evidenta urmatoarele efecte observabile ale hipnozei :
- scaderea initiativei si spontaneitatii subiectului ;
- accentuarea starii de selectivitate a atentiei ;
- reducerea facultatilor discriminative, dar nu abolirea lor ;
- cresterea capacitatii de transpunere si “jucare” a unor roluri sugerate ;
- reducerea controlului realitatii si acceptarea distorsiunilor realitatii ;
- amplificarea capacitatilor imaginative.
Ordonarea acestor efecte nu am facut-o intamplator.
Se poate lesne observa cã ele pot fi cuplate douã cate douã, scaderea unei capacitati psihocomportamentale datorata, probabil, starii de somn hipnotic, asociindu-se cu amplificarea ei ca urmare a activismului psihic prezent in astfel de stari.
Faptul cã in timpul starii hipnotice se pastreaza contactul cu lumea inconjuratoare prin intermediul hipnotizatorului, cã se conservã posibilitatea receptarii mesajelor externe si posibilitatea reactivitatii motorii si verbale a subiectului, faptul cã se produc o serie de modificari psihice importante care demonstreaza activismul accentuat al creierului ne fac sa credem insã, cã hipnoza este mai aproape de starea de veghe, decat de starea de somn.
Pendularea starilor hipnotice intre somn si veghe, chiar daca balanta înclinã cãtre starea de veghe, n-ar impieta oare asupra specificitatii ei ?
Este hipnoza doar un amalgam de caracteristici ale celor douã stari de constiinta ?
O asemenea conceptie ar fi inacceptabila.
Si atunci, pe buna dreptate, ar trebui sa ne intrebam in ce constã specificul starii hipnotice ca stare modificata a constiintei.
Un prim raspuns l-ar putea constitui urmatorul : specificul hipnozei derivã din chiar amalgamarea caracteristicilor ei, amalgamare care se realizeaza altfel decat in alte stari ale constiintei.
Un asemenea raspuns ar fi speculativ si nesatisfactor.
Dupa cate ne dam seama, existã cel putin patru insusiri ale hipnozei care ii conferã o anumita specificitate si distinctivitate in raport cu alte fenomene.
Aceste manifestari considerate tipice pentru fenomenul hipnotic ar fi :
- amnezia hipnotica ;
- hiperamnezia hipnotica ;
- influentarea proceselor senzorio-perceptive si motorii sub hipnoza ;
- sugestibilitatea posthipnotica ( vezi Gheorghiu, 1977, p. 79 ).
Specificul hipnozei rezultã si din analiza mecanismelor ei.
Si in acest domeniu, explicatiile date de autori sunt extrem de diferite.
S-a trecut de la teorii explicative naive, cum ar fi Teoria fluidului vital a lui Franz Anton Mesmer ( 1734 – 1815 ), potrivit careia la baza hipnozei s-ar afla “magnetismul animal”, un fel de fluid care curge din corpul hipnotizatorului in corpul hipnotizatului, la teorii mult mai complexe, ca de exemplu Teoria tridimensionala elaborata de Ronald Shar, care combinã unele elemente apartinand diverselor teorii.
Informatii detaliate in legatura cu Istoricul cercetarilor asupra hipnozei ( debut, evolutie etc. ), multe dintre ele avand astazi pur si simplu un interes limitat, pot fi gasite intr-o serie de lucrari ( vezi Cauchard, 1960 ; Chertok, 1989, etc. ).
O impresionanta lucrare asupra Istoriei hipnotismului, de peste 700 de pagini, a fost publicata de Alan Gauld in 1992.
Din multitudinea teoriilor elaborate vom prezenta doar patru, socotite mai semnificative.
( Extras din Introducere în psihologie, editia a III-a, Mielu Zlate, Ed.Polirom, 2000, Iasi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu